📜 Credibilitatea
Evangheliilor – o scurtă analiză istorică și teologică
Într-o
epocă a scepticismului și relativismului cultural, creștinismul este adesea
supus unor critici ce vizează autenticitatea și credibilitatea surselor sale
fundamentale – Evangheliile. Însă o analiză atentă, atât istorică, cât și
teologică, relevă faptul că aceste texte merită luate în serios, nu doar din
perspectiva credinței, ci și a rațiunii.
Spre
deosebire de alte religii și mitologii antice, creștinismul se fundamentează pe
o afirmație radicală și unică: Iisus Hristos nu doar că a fost un învățător sau
un profet, ci S-a proclamat pe Sine Dumnezeu. Mai mult, și-a asumat în mod
voluntar moartea pe cruce, susținând că o face „pentru mulți”, și a înviat –
conform mărturiei celor care L-au urmat. Această proclamare a învierii,
transmisă inițial oral, a fost consemnată în scris relativ devreme, între anii
60 și 100 d.Hr., când mulți martori oculari erau încă în viață.
Un
argument esențial în favoarea autenticității Evangheliilor este realismul
portretizării. Apostolii – fondatorii Bisericii – nu sunt prezentați ca eroi
perfecți, ci ca oameni fricoși, confuzi, adesea lipsiți de înțelegere. În
noaptea arestării lui Iisus, toți L-au părăsit. Dacă aceste texte ar fi fost
fabricate pentru a susține o ideologie sau o mișcare religioasă nouă, ar fi
fost de așteptat ca liderii să apară sub o lumină favorabilă. Dar nu este cazul
– ceea ce adaugă greutate ideii că avem de-a face cu relatări sincere, nu
propagandistice.
Martiriul
apostolilor constituie un alt element semnificativ. Este greu de imaginat că un
număr atât de mare de oameni ar fi fost dispuși să sufere tortură, persecuții
și moarte pentru o idee pe care ei înșiși ar fi știut că este falsă. Aceasta
susține ideea că apostolii au crezut cu adevărat în veridicitatea celor trăite
și văzute.
Un
caz deosebit este cel al Sfântului Apostol Pavel. Având dublă cetățenie și o
poziție religioasă și socială influentă, Pavel a devenit un apărător fervent al
Evangheliei doar după o experiență profundă – întâlnirea cu Hristos pe drumul
Damascului. Este puțin probabil ca o asemenea schimbare radicală să fi avut loc
în absența unui eveniment real și covârșitor.
În
plan istoric, arheologia confirmă tot mai multe detalii din Evanghelii. De
pildă, existența lui Pilat din Pont a fost dovedită în 1961, printr-o
inscripție descoperită în Cezareea Maritima. Numeroase alte elemente culturale
și geografice din Noul Testament corespund realităților din secolul I, ceea ce
întărește caracterul istoric al textelor.
Desigur,
credința nu se bazează exclusiv pe fapte demonstrabile. Dar rațiunea poate
susține credința, nu o exclude. Chiar și miracolul – adesea invocat de critici
ca necredibil – are un rol coerent în logica teologică a creștinismului: nu
este scopul, ci confirmarea unei realități mai profunde.
În
final, o observație de ordin spiritual: în practica liturgică ortodoxă, preotul
consumă Sfintele Taine după ce a împărtășit o comunitate întreagă – uneori sute
de persoane, inclusiv bolnavi. Totuși, acești preoți nu se îmbolnăvesc, iar
acest fapt concret este trăit cu certitudinea că în Sfântul Potir nu se află
doar pâine și vin, ci Trupul și Sângele lui Hristos. Adevărul trăit devine
astfel un argument în sine.
