Sfântul Paisie - Fiecare om

 

Abia prin propria suferință înțelegem durerea celuilalt

 

 

Abia prin propria suferință înțelegem durerea celuilalt

 

În fața suferinței, a durerii și a morții, uneori este mai bine să taci. Când trăiești încercarea pe propria piele, înțelegi că una este să vorbești despre durere și cu totul alta este să o porți. Atunci înveți că adevărata compătimire nu se naște din predici, ci din crucea pe care ai dus-o tu însuți.

Sunt de admirat oamenii care, chiar și în suferință, nu se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu, ci primesc cu smerenie și încredere voia Lui. Nu pentru că nu îi doare, nu pentru că nu plâng sau nu se întreabă „de ce?”, ci pentru că aleg să-și pună nădejdea în Dumnezeu chiar și atunci când nu înțeleg rostul încercării. O asemenea credință nu este slăbiciune, ci una dintre cele mai mari biruințe ale omului.

„Oricum, altceva este să afli că s-a îmbolnăvit cineva și altceva este să te îmbolnăvești tu. Abia atunci îl înțelegi pe cel bolnav. Auzeam despre „chimioterapii” și credeam că sunt „hymoterapii”, adică credeam că bolnavilor de cancer li se face terapie cu sucuri, cu alimente naturale. De unde să știu? Acum însă am înțeles ce suferință este” (Sf. Paisie Aghioritul).

Nu orice discurs religios este și ortodox

 

Nu orice discurs religios este și ortodox

 

Când deschid rețelele sociale  uneori mă întristez. Poate și din cauza algoritmilor, îmi sunt recomandate tot mai des tot felul de „preoți”, „episcopi” și grupări religioase apărute în afara comuniunii Bisericii Ortodoxe - deși la unii la dau „ignor”. Am observat că multe dintre aceste pagini promovează un discurs asemănător: dezlegări pentru orice problemă, rugăciuni „speciale”, vindecări, descoperiri, promisiuni extraordinare și mii de oameni care îi urmăresc cu entuziasm.

Nu scriu aceste rânduri din dorința de a judeca persoane. Dumnezeu este Cel care cunoaște inima fiecăruia. Însă cred că avem datoria de a face deosebirea între autentic și aparent, între învățătura Bisericii și ceea ce doar împrumută limbajul și formele Ortodoxiei.

Mii de aprecieri. Mii de distribuiri. Mii de comentarii.

Și nu pot să nu mă întreb: cum au ajuns să aibă atâta influență?

Nu mă impresionează numărul de urmăritori, ci faptul că, uneori, din perspectiva teologiei ortodoxe, unele dintre mesajele promovate ridică serioase semne de întrebare asupra teologiei ortodoxe, a istoriei Bisericii și a scrierilor Sfinților Părinți. Se întâlnesc afirmații eronate despre Sfântul Vasile cel Mare, despre Sfântul Ioan Gură de Aur, despre Sfântul Grigorie Teologul sau chiar despre tradiția liturgică a Bisericii. Cercetarea istorico-liturgică și teologică modernă spune asta: este foarte probabil ca nici Sfântul Vasile cel Mare, nici Sfântul Ioan Gură de Aur să nu fi redactat direct textul Molitfelor de exorcizare care le poartă numele astăzi. Iar asemenea confuzii nu sunt simple detalii istorice, ci ating însăși credibilitatea învățăturii pe care o propovăduiesc.

Însă mă preocupă și mai mult este altceva. Discursul lor pare să se adreseze aproape întotdeauna omului aflat în suferință: celui bolnav, celui deznădăjduit, celui care caută cu disperare o speranță. Tocmai în jurul acestor drame se construiesc adesea promisiuni de dezlegări, rugăciuni speciale, vindecări și alte practici prezentate ca răspunsuri rapide la orice necaz.

Biserica s-a rugat dintotdeauna pentru cei aflați în suferință și va continua să o facă. Însă rugăciunea nu este o formulă magică, iar harul lui Dumnezeu nu poate fi transformat într-un instrument de promovare sau într-un mijloc de a aduna adepți. Adevăratul păstor nu îl face pe om dependent de propria persoană, ci îl conduce spre Hristos și spre Biserica Sa.

Poate tocmai de aceea avem nevoie astăzi de mai mult discernământ decât oricând. Nu tot ceea ce este popular este și adevărat. Nu orice discurs religios este și ortodox. Și nu orice om îmbrăcat în rasă vorbește în numele Bisericii.

Hristos ne-a lăsat un criteriu simplu și mereu actual: „După roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7, 16). Iar roadele adevărate nu sunt numărul de aprecieri, de urmăritori sau de distribuiri, ci păstrarea credinței apostolice, a comuniunii cu Biserica și conducerea oamenilor către Hristos, nu către propria persoană.

Vă zic și această relatare din viața Sf. Paisie: Un tânăr demonizat a fost adus la chilia Sfântului Paisie de către rudele sale. Era foarte agitat, vorbea urât și nu suporta apropierea de lucrurile sfinte. Cei care îl însoțeau sperau că bătrânul îi va citi imediat rugăciuni de exorcizare.

Sfântul Paisie însă nu s-a grăbit. Mai întâi a vorbit cu multă dragoste cu familia și a încercat să afle cum trăiau duhovnicește. Apoi a cerut să fie făcută rugăciune, spovedanie și împărtășire, după rânduiala Bisericii. El spunea adesea că diavolul nu este alungat prin gesturi spectaculoase, ci prin pocăință, smerenie și harul lui Dumnezeu.

În cele din urmă, după ce s-a rugat cu multă stăruință și smerenie, tânărul s-a liniștit, iar cei de față au mărturisit că s-a eliberat de lucrarea demonică. Sfântul Paisie nu și-a atribuit niciodată meritul, ci spunea că Hristos este Cel care vindecă, iar el este doar un instrument.