Nu orice discurs religios este și ortodox
Când
deschid rețelele sociale uneori mă
întristez. Poate și din cauza algoritmilor, îmi sunt recomandate tot mai des
tot felul de „preoți”, „episcopi” și grupări religioase apărute în afara
comuniunii Bisericii Ortodoxe - deși la unii la dau „ignor”. Am observat că
multe dintre aceste pagini promovează un discurs asemănător: dezlegări pentru
orice problemă, rugăciuni „speciale”, vindecări, descoperiri, promisiuni
extraordinare și mii de oameni care îi urmăresc cu entuziasm.
Nu
scriu aceste rânduri din dorința de a judeca persoane. Dumnezeu este Cel care
cunoaște inima fiecăruia. Însă cred că avem datoria de a face deosebirea între
autentic și aparent, între învățătura Bisericii și ceea ce doar împrumută
limbajul și formele Ortodoxiei.
Mii
de aprecieri. Mii de distribuiri. Mii de comentarii.
Și
nu pot să nu mă întreb: cum au ajuns să aibă atâta influență?
Nu
mă impresionează numărul de urmăritori, ci faptul că, uneori, din perspectiva
teologiei ortodoxe, unele dintre mesajele promovate ridică serioase semne de
întrebare asupra teologiei ortodoxe, a istoriei Bisericii și a scrierilor
Sfinților Părinți. Se întâlnesc afirmații eronate despre Sfântul Vasile cel
Mare, despre Sfântul Ioan Gură de Aur, despre Sfântul Grigorie Teologul sau
chiar despre tradiția liturgică a Bisericii. Cercetarea istorico-liturgică și
teologică modernă spune asta: este foarte probabil ca nici Sfântul Vasile cel
Mare, nici Sfântul Ioan Gură de Aur să nu fi redactat direct textul Molitfelor
de exorcizare care le poartă numele astăzi. Iar asemenea confuzii nu sunt
simple detalii istorice, ci ating însăși credibilitatea învățăturii pe care o
propovăduiesc.
Însă
mă preocupă și mai mult este altceva. Discursul lor pare să se adreseze aproape
întotdeauna omului aflat în suferință: celui bolnav, celui deznădăjduit, celui
care caută cu disperare o speranță. Tocmai în jurul acestor drame se
construiesc adesea promisiuni de dezlegări, rugăciuni speciale, vindecări și
alte practici prezentate ca răspunsuri rapide la orice necaz.
Biserica
s-a rugat dintotdeauna pentru cei aflați în suferință și va continua să o facă.
Însă rugăciunea nu este o formulă magică, iar harul lui Dumnezeu nu poate fi
transformat într-un instrument de promovare sau într-un mijloc de a aduna
adepți. Adevăratul păstor nu îl face pe om dependent de propria persoană, ci îl
conduce spre Hristos și spre Biserica Sa.
Poate
tocmai de aceea avem nevoie astăzi de mai mult discernământ decât oricând. Nu
tot ceea ce este popular este și adevărat. Nu orice discurs religios este și
ortodox. Și nu orice om îmbrăcat în rasă vorbește în numele Bisericii.
Hristos
ne-a lăsat un criteriu simplu și mereu actual: „După roadele lor îi veți
cunoaște” (Matei 7, 16). Iar roadele adevărate nu sunt numărul de aprecieri, de
urmăritori sau de distribuiri, ci păstrarea credinței apostolice, a comuniunii
cu Biserica și conducerea oamenilor către Hristos, nu către propria persoană.
Vă
zic și această relatare din viața Sf. Paisie: Un tânăr demonizat a fost adus la
chilia Sfântului Paisie de către rudele sale. Era foarte agitat, vorbea urât și
nu suporta apropierea de lucrurile sfinte. Cei care îl însoțeau sperau că
bătrânul îi va citi imediat rugăciuni de exorcizare.
Sfântul
Paisie însă nu s-a grăbit. Mai întâi a vorbit cu multă dragoste cu familia și a
încercat să afle cum trăiau duhovnicește. Apoi a cerut să fie făcută rugăciune,
spovedanie și împărtășire, după rânduiala Bisericii. El spunea adesea că
diavolul nu este alungat prin gesturi spectaculoase, ci prin pocăință, smerenie
și harul lui Dumnezeu.
În
cele din urmă, după ce s-a rugat cu multă stăruință și smerenie, tânărul s-a
liniștit, iar cei de față au mărturisit că s-a eliberat de lucrarea demonică.
Sfântul Paisie nu și-a atribuit niciodată meritul, ci spunea că Hristos este
Cel care vindecă, iar el este doar un instrument.
