Abia prin propria suferință înțelegem durerea
celuilalt
În
fața suferinței, a durerii și a morții, uneori este mai bine să taci. Când
trăiești încercarea pe propria piele, înțelegi că una este să vorbești despre
durere și cu totul alta este să o porți. Atunci înveți că adevărata compătimire
nu se naște din predici, ci din crucea pe care ai dus-o tu însuți.
Sunt
de admirat oamenii care, chiar și în suferință, nu se răzvrătesc împotriva lui
Dumnezeu, ci primesc cu smerenie și încredere voia Lui. Nu pentru că nu îi
doare, nu pentru că nu plâng sau nu se întreabă „de ce?”, ci pentru că aleg
să-și pună nădejdea în Dumnezeu chiar și atunci când nu înțeleg rostul
încercării. O asemenea credință nu este slăbiciune, ci una dintre cele mai mari
biruințe ale omului.
„Oricum,
altceva este să afli că s-a îmbolnăvit cineva și altceva este să te
îmbolnăvești tu. Abia atunci îl înțelegi pe cel bolnav. Auzeam despre
„chimioterapii” și credeam că sunt „hymoterapii”, adică credeam că bolnavilor
de cancer li se face terapie cu sucuri, cu alimente naturale. De unde să știu?
Acum însă am înțeles ce suferință este” (Sf. Paisie Aghioritul).
