Oare a Înviat cu adevărat Hristos? - Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Oare a Înviat cu adevărat Hristos?

 

Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Învierea Domnului Iisus Hristos reprezintă temelia credinței creștine și cea mai mare minune a istoriei. Deși vrăjmașii Lui au încercat să ascundă acest adevăr, acțiunile lor au ajuns, paradoxal, să-L confirme. Paza romană, pecetluirea mormântului și mituirea soldaților arată că trupul nu putea fi furat. Apostolii, fricoși, simpli și fără putere, nu ar fi avut nici curajul, nici motivația să însceneze un astfel de act. Mai mult, schimbarea lor radicală – din oameni ascunși în martiri curajoși – nu se explică decât printr-o întâlnire reală cu Hristos cel Înviat.

Faptul că Mântuitorul nu S-a arătat celor ce L-au condamnat nu este o lipsă de dovadă, ci o confirmare a refuzului lor constant de a primi adevărul, chiar și după minuni evidente. În schimb, El Se arată celor deschiși, dându-le pace, credință și putere să vestească tuturor că moartea a fost biruită.

Toate aceste argumente – logice, istorice și morale – nu doar susțin realitatea Învierii, ci și chemarea de a trăi în lumina ei. Adevărul nu poate fi ascuns atunci când e întărit de mărturii vii și de o viață transformată.

 

Idei:

·                    Deși vrăjmașii lui Hristos au încercat să împiedice proclamarea Învierii (prin pecetluirea mormântului și paza soldaților), acțiunile lor au devenit, fără voie, dovezi în sprijinul Învierii.

·                    Nu era plauzibil ca ucenicii să fi furat trupul din cauza pazei stricte, fricii lor, respectării legii sabatului, lipsei de motivație, curaj sau influență.

·                    Mormântul gol, giulgiurile așezate ordonat, mărturia femeilor și a apostolilor care au văzut mormântul sunt semne logice că nu a fost furt.

·                    Mită dată soldaților pentru a minți că trupul a fost furat confirmă implicit că trupul nu mai era în mormânt și că Învierea a avut loc.

·                    Fricoși și neinstruiți, apostolii nu ar fi avut curajul și motivația de a înfrunta persecuții și moarte pentru o minciună, decât dacă L-ar fi văzut pe Hristos înviat.

·                    Numai prin puterea lui Dumnezeu ar fi putut apostolii să răspândească credința creștină în toată lumea.

·                    Hristos nu S-a arătat direct iudeilor după Înviere pentru că aceștia deja respinseseră miracole evidente, precum învierea lui Lazăr.

·                    Faptul că Hristos a mâncat și a băut după Înviere a fost o dovadă clară a realității învierii Sale în trup, nu doar în duh.

·                    Nu aveau nimic de câștigat – dimpotrivă, aveau numai suferință – dacă vestea Învierii era falsă. Așadar, credința lor dovedește adevărul învierii.

·                    Faptul că au continuat să predice Învierea, în ciuda amenințărilor, dovedește că nu era o invenție, ci o experiență trăită.

 

 

Întotdeauna înşelăciunea piere prin ea însăşi, şi fără voie sprijină în toate adevărul. Ia aminte: trebuia să se arate că Hristos a murit, S-a înmormântat şi a înviat. Ei, pe toate acestea le sprijină însăşi vrăjmaşii! De vreme ce au săpat în stâncă şi au pecetluit şi au păzit mormântul, nu era cu putinţă să se întâmple vreun furt! Cu toate că nu a fost nici un furt, mormântul a fost găsit gol, şi este limpede şi categoric că Hristos a înviat. Ai văzut că fără voie aceştia sprijină adevărul?

Dar când să-L fi furat ucenicii? Sâmbăta? Dar legea nu îngăduia nici să se circule! Şi dacă presupunem că ar fi încălcat Legea lui Dumnezeu, cum ar fi îndrăznit ei, cei atât de fricoşi, să iasă afară din casă? Şi cu ce curaj s-ar fi expus primejdiei pentru un mort? Aşteptând ce fel de răsplată? Ce ar fi primit în schimb? Pe ce se bazau? Pe puterea cuvântului lor? Dar erau mai neînvăţaţi decât toţi! Pe multele lor bogăţii? Dar nu aveau nici toiag, nici încălţăminte! Nu cumva pe originea lor strălucită? Dar erau cei mai neînsemnaţi oameni din lume! Oare pe mulţimea lor? Dar nu depăşeau numărul de unsprezece, şi până şi aceştia au fugit!

Dacă corifeul lor, Petru, s-a înfricoşat la cuvântul unei slujnice, şi dacă toţi ceilalţi, când L-au văzut pe Învăţătorul lor legat, au fugit şi s-au risipit, cum le-ar fi trecut prin minte să alerge până la marginile lumii şi să răspândească vestea falsă despre Înviere? După ce s-a înfricoşat de ameninţarea unei femei şi doar de priveliştea legăturilor, cum ar fi putut să se pună cu împărăţiile şi cârmuirile, cu popoarele, cu săbii, suliţe, cuptoare şi mii de morţi în fiecare zi, dacă nu s-ar fi bucurat de fascinaţia Celui înviat şi nu şi-ar fi însuşit puterea Lui?    

Dar asupra acestora trebuie să revenim. Deci, să-i întrebăm din nou acum pe evrei: cum au furat, nesăbuiţilor, ucenicii Trupul lui Hristos? De vreme ce adevărul este strălucitor şi evident, minciuna evreiască  nu poate sta în picioare nici ca o umbră. Cum l-au furat? Spuneţi-mi! Oare nu era pecetluit mormântul? Nu l-au împrejmuit atâtea gărzi şi soldaţi şi iudei, care aveau bănuială, şi privegheau, şi păzeau cu luare-aminte?   

Dar din ce pricină L-ar fi furat? Pentru ca să plăsmuiască dogma Învierii? Şi cum le-a venit să facă un asemenea lucru, ei cei fricoşi? Şi cum au prăvălit piatra pecetluită? Cum au scăpat de atâtea străji treze şi sălbatice?

Ia seama însă cum evreii, prin toate câte fac, sunt prinşi întotdeauna în însăşi mrejele lor. Iată, dacă mergeau la Pilat şi nu cereau custodie, mai uşor ar fi putut să spună asemenea minciuni, neruşinaţii! Dar acum, nu! (Custodia era acolo, şi nimeni n-ar fi putut să scape de atenţia mărită şi de săbiile ei). Şi apoi, de ce să nu fure Trupul mai devreme? Cu siguranţă, dacă aveau intenţia să facă asemenea lucru, l-ar fi făcut când încă nu exista pază la mormânt, atunci când era mai sigur şi mai lipsit de primejdie, adică în prima noapte –pentru că sâmbătă, evreii au mers la Pilat şi au cerut custodia şi au păzit mormântul, în timp ce în prima noapte nu era nimeni acolo.

Şi, desigur, nu le-ar fi păsat că făceau aceasta în ziua sâmbetei, în ciuda interdicţiei Legii mozaice. Vedeţi, doar un lucru aveau în mintea lor: cum să reuşească prin orice vicleşug să-şi împlinească scopul lor.

Aceasta însă era dovada atât a ultimei nerozii, cât şi fricii zguduitoare. Pentru că se temeau oare de un mort cei care-L atinseseră viu? Căci piatra şi pecetea şi paza care nu puteau să-L ţină au fost puse ca să afle evreii că din voia Lui a suferit ceea ce a suferit. Prin toate acestea, doar un singur lucru se urmăreşte: să se facă cunoscută de toţi îngroparea, şi astfel oamenii să creadă în Înviere.

Şi ce căutau la mormântul giulgiurile, smirna şi aromatele care se găseau înfăşurate, Petru şi ceilalţi apostoli? Prima a mers Maria Magdalena. Şi când s-a întors şi a povestit faptele minunate apostolilor, aceia fără întârziere au alergat degrabă la mormânt şi au văzut giulgiurile jos. Acesta a fost semnul Învierii. Pentru că dacă vroiau să-L fure unii, desigur că nu l-ar fi furat gol. Acesta nu ar fi fost doar semn de necinste, dar şi lucru nesăbuit. Nu s-ar fi îngrijit să dezlipească giulgiurile, să le împacheteze cu migală, şi să le pună aranjate într-o parte. Deci, ce ar fi făcut? L-ar fi răpit, aşa cum era trupul şi ar fi alergat degrabă.

De aceea, Evanghelistul Ioan a spus întâi de toate că L-au înmormântat cu multă smirnă, care lipeşte veşmintele de trup, precum cărbunele de metale, şi n-ar fi fost deloc uşor să-l dezlipească, astfel încât, atunci când auzi că giulgiurile se aflau singure, să nu-i crezi pe cei care îţi spun că au fost furate.

Desigur că hoţul ar fi trebuit să fie foarte tâmpit să irosească atât efort pentru un lucru de prisos. Pentru ce motiv ar fi lăsat giulgiurile? Şi cum ar fi fost cu putinţă să scape în ceasul în care ar fi făcut această treabă, pentru că, desigur, i-ar fi trebuit mult timp, şi era firesc ca, întârziind, să fie prins de strajă.

Dar şi giulgiurile, de ce au fost aşezate separat de mahrama împăturită? Pentru ca să te încredinţezi că nu era lucrarea hoţilor grăbiţi şi neliniştiţi! Aşadar, şi de aici se arată că furtul a fost cu neputinţă! De altfel, evreii înşişi s-au gândit la toate acestea, şi de aceea au dat bani gărzilor zicându-le: „Spuneţi voi că l-au furat, şi noi vom aranja cu guvernatorul”.

Susţinând că ucenicii l-au furat, ei întăresc din nou Învierea, pentru că astfel mărturisesc oricum că trupul nu era acolo. Când confirmă ei înşişi că trupul nu era, în timp ce pe de altă parte furtul se arată neadevărat şi de necrezut, prin existenţa clară a pazei, a peceţilor mormântului, a giulgiurilor, a mahramei şi a fricii ucenicilor, fără îndoială mărturia Învierii reiese şi din cuvintele lor.

Mulţi se întreabă însă de ce când a înviat nu S-a arătat degrabă iudeilor? Acest cuvânt este de prisos. Dacă exista nădejdea să-i atragă la credinţă, nu ar fi pregetat să se arate la toţi. Faptul că nu exista o asemenea nădejde, o demonstrează însă învierea lui Lazăr: chiar dacă era mort de patru zile şi începuse să miroasă şi să putrezească, l-a înviat înaintea ochilor tuturor, dar ei nu numai că n-au crezut, dar şi s-au înverşunat împotriva lui Hristos, până într-atât că au vrut să-L omoare şi pe El şi pe Lazăr. Aşadar, de vreme ce n-au crezut, dar s-au şi pornit împotriva Lui când l-a înviat pe celălalt, dacă li se arăta la Învierea Sa, nu s-ar fi pornit cu mult mai mult, orbiţi de ura şi necredinţa lor?

Dar pentru ca să-l dezarmeze pe cel necredincios de orice îndoială, nu numai că S-a arătat ucenicilor Săi timp de 40 de zile şi a mâncat cu ei, dar S-a arătat şi la mai mult de 500 de fraţi, adică unei mulţimi întregi. Lui Toma mai ales, care s-a arătat necredincios, i-a arătat semnele cuielor şi împunsătura suliţei.

Şi de ce, zic unii, n-a făcut după Înviere semne mari şi minunate, ci doar a mâncat şi a băut? Pentru că Învierea însăşi a fost cea mai mare minune, şi cea mai puternică dovadă a Învierii a fost că a mâncat şi a băut.

Dar, ia gândeşte-te, dacă apostolii nu L-au văzut pe Hristos înviat, cum au putut să-şi închipuie că vor stăpâni lumea? Nu cumva şi-au pierdut minţile, crezând că vor reuşi un asemenea lucru?  Dacă erau însă în deplinătatea cugetului, aşa cum au dovedit-o şi lucrurile, cum au putut fără dovezi vrednice de crezare din ceruri şi fără puterea dumnezeiască? Cum, - spune-mi! – s-ar fi hotărât să se încumete la atâtea războaie, să înfrunte pustiurile şi mările, şi toţi 12 să se lupte cu atâta bărbăţie ca să schimbe popoarele lumii întregi, care erau de atâţia ani moarte din pricina păcatului?

Şi chiar dacă erau renumiţi şi bogaţi şi puternici şi instruiţi, nici atunci n-ar fi fost logic să înalţe planuri atât de măreţe, şi aşteptarea lor ar fi avut în cele din urmă o raţiune oarecare. Aceştia însă şi-au petrecut viaţa unii pe mări, alţii construind corturi, şi alţii la vamă. Din aceste îndeletniciri nu există aproape nimic mai incompatibil cu filozofia şi cu faptul de a convinge pe cineva să cugete la lucruri înalte, mai ales când n-ai să-i arăţi nimic pe măsură.

Pe deasupra, apostolii nu numai că n-aveau pilde potrivite din trecut că se vor afirma, ci dimpotrivă aveau exemple, şi mai ales proaspete, că nu vor reuşi. În acel timp mulţi încercaseră să impună învăţături noi, dar eşuaseră. Şi nu plecaseră la drum cu 12 oameni, ci cu mulţi. De exemplu Teudas şi Iuda i-au pierdut împreună cu ei şi pe ucenicii lor. Frica aceea ar fi fost de ajuns ca să-i înveţe minte.  

Dar să presupunem că aşteptau să stăpânească. Cu ce speranţe ar fi intrat în asemenea primejdii, dacă nu ţinteau bunurile viitoare? Ce câştig ar fi aşteptat, conducându-i pe toţi spre Unul Care n-a murit şi n-a înviat, aşa cum pretind vrăjmaşii? Dacă în zilele noastre, oamenii care cred în Împărăţia cerurilor şi în bunurile nenumărate, cu greu acceptă să-şi pună în primejdie viaţa, cum ar fi răbdat aceia chinurile în mod zadarnic, mai ales făcându-şi rău? Pentru că dacă n-ar fi avut loc Învierea, şi dacă Hristos nu S-ar fi urcat la ceruri, atunci ostenindu-se să plăsmuiască toate acestea şi să-i convingă pe ceilalţi, oricum urmau să atragă asupra lor urgia lui Dumnezeu şi să se aştepte la mi de trăznete din ceruri.

Dealtfel, chiar dacă ar fi avut un mare zel în timpul vieţuirii cu Hristos, acesta s-ar fi stins odată cu moartea Lui. Dacă nu L-ar fi văzut înviat, ce ar fi putut să-i mâne în acel război? Dacă n-ar fi înviat, nu numai că nu şi-ar fi pus viaţa în primejdie pentru El, dar L-ar fi socotit şi înşelător. Pentru că-i încredinţase că va învia după trei zile şi le făgăduise Împărăţia cerurilor. Mai le spusese încă despre faptul că vor primi Duhul Sfânt, vor stăpâni lumea, şi atâtea alte bunuri creşti, mai presus de fire. Chiar dacă L-au crezut cât timp era viu, fireşte că nu l-ar fi urmat mort, dacă nu-L vedeau înviat.

Şi aveau dreptatea de partea lor, pentru că ar fi zis: „A făgăduit că după trei zile va învia şi n-a înviat. A făgăduit să ne trimită pe Duhul Sfânt şi nu l-a trimis. Deci, cum să-L credem despre cele viitoare, de vreme ce ne minte în cele de acum?!”

Dar spune-mi, te rog, din ce pricină au răspândit vestea că a înviat, fără ca El s-o facă. Pentru că se zice că-L iubeau. Dar logic ar fi fost să-L urască acum, deoarece i-a înşelat şi i-a trădat. De  vreme ce le-a umplut capul cu mii de speranţe, şi i-a despărţit de casele, părinţii şi toate ale lor, în timp ce mai mult, a ridicat şi tot neamul evreilor împotriva lor, după aceea i-a trădat. Dacă ar fi fost din neputinţă, L-ar fi iertat. Dar acum era înşelăciune vădită: trebuia să le spună adevărul, de vreme ce era muritor, şi nu să le promită cerurile.

Astfel, era firesc să se facă împotrivă: să propovăduiască despre înşelăciune şi să spună despre El că este înşelător şi vrăjitor. Astfel ar fi scăpat de pericolele şi de războaiele vrăjmaşilor.

Toţi ştiu că iudeii s-au obligat să-i mituiască pe soldaţi, ca aceştia să spună că au furat trupul. Deci, dacă s-ar fi dus ucenicii înşişi şi le-ar fi zis: „Noi L-am furat, n-a înviat!”  de câte cinstiri nu s-ar fi bucurat? Aşadar, era la îndemâna lor să fie cinstiţi şi să se încununeze. Deci, nu te întrebi de ce le-au schimbat pe toate acestea cu necinstiri şi primejdii, dacă nu există o putere dumnezeiască ce-i întărea, mai puternică decât toate celelalte bunuri pământeşti?

Şi dacă prin toate câte am spus până acum nu te-am convins, cugetă şi la acesta: dacă nu s-a întâmplat Învierea, însă apostolii erau decişi să înveţe lumea, pentru nici un motiv n-ar fi propovăduit în numele Lui. Pentru că este ştiut faptul că niciunul dintre noi nu voim să auzim nici măcar numele celor care ne-au înşelat. Dealtfel, pentru ce-ar fi folosit numele Lui? Nădejduiau să se impună prin acesta? Dar ar fi trebuit să aibă un rezultat contra aşteptărilor, căci dacă voiau să domnească ar fi pierdut, având pe buzele lor numele unui înşelător.

Să ne amintim că iubirea ucenicilor pentru Învăţătorul lor pălea puţin câte puţin încă din timpul vieţii Lui pământeşti, din pricina fricii, pentru martiriul care urma să vină. Când  le-a vorbit despre chinurile înfricoşătoare care vor veni prin cruce, au îngheţat de teamă şi iubirea s-a stins cu desăvârşire. Unul, mai ales, nu vroia să-L urmeze nici în Iudeea, deoarece auzise despre primejdii şi moarte. Dacă împreună cu Hristos se temea de moarte, fără Acesta şi ceilalţi ucenici, cum ar fi îndrăznit?

După aceea, apostolii au crezut că va muri, dar şi că va învia. Şi au suferit atât! Dacă nu-L vedeau înviat, cum de n-ar fi dispărut şi n-ar fi cerut pământului să se deschidă şi să-i înghită, din pricina deznădejdii pentru înşelăciune şi din cauza fricii pentru toate cele care-i aşteptau? Ar fi înfruntat în acel moment huiduiala pentru neobrăzarea lor? Ce-ar fi putut să răspundă? Întâmplarea p ştia toată lumea: L-au atârnat pe Hristos pe podium înalt până după-amiază, în capitala ţării, şi la sărbătoarea cea mai mare, atunci când nimeni nu putea să lipsească.

Învierea însă n-a văzut-o nimeni dintre ceilalţi, şi aceasta nu era o piedică atât de mică pentru ca să-i convingă. Aşadar, cum ar fi putut să convingă uscatul şi marea despre Înviere? Şi de ce, spune-mi, de vreme ce au vrut cu orice preţ să facă aceasta, n-au părăsit Iudeea imediat, ca să meargă în  ţări străine? Deci, nu te minunezi că i-au convins pe mulţi şi în Iudeea?

Au avut îndrăzneala să prezinte mărturiile Învierii, ucigaşilor înşişi, celor care L-au răstignit şi L-au înmormântat, chiar în cetatea în care a avut loc înfricoşătoarea răutate! Chiar şi cei dinafară închid gura!  Pentru că atunci când răstignitorii devin credincioşi, atunci şi fărădelegea răstignirii se confirmă, şi dovada Învierii străluceşte.

Pentru ca mulţimile să creadă, trebuia ca ucenicii să facă minuni. Dacă însă Hristos n-a înviat şi a rămas mort, cum au făcut apostolii minuni în numele Lui? Din nou, cum, dacă n-au făcut minuni, i-au convins pe ceilalţi? Iar dacă au făcut –şi desigur, aşa s-a întâmplat –înseamnă că aveau puterea lui Dumnezeu. Totuşi dacă, n-au săvârşit minuni, şi cu toate acestea au stăpânit pretutindeni, lucru acesta ar fi însemnat o minune, chiar mai vrednică de admirat. Ar fi fost minunea minunilor, dacă fără minuni ar fi cucerit şi ar fi stăpânit lumea, 12 oameni săraci şi neînvăţaţi.

Cu siguranţă că pescarii nu s-au impus nici prin bogăţiile, nici prin înţelepciunea lor. Astfel, şi fără să vrea, ei propovăduiesc faptul că înlăuntrul lor a lucrat puterea dumnezeiască a Învierii. Pentru că este cu desăvârşire cu neputinţă ca puterea omenească să reuşească vreodată asemenea lucruri uimitoare.

  Luaţi seama bine aici, pentru că acestea sunt dovezile incontestabile ale Învierii. De aceea voi spune din nou: dacă n-ar fi Înviat, cum S-ar fi săvârşit mai târziu, în numele Lui, minuni atât de mari? Este sigur faptul că nimeni nu face după moartea lui minuni mai mari, decât cele din timpul vieţii. În timp ce aici, după moartea lui Hristos, se întâmplă minuni mai mari, şi după fel şi după fire.

După fire sunt mai mari, pentru că niciodată umbra lui Hristos n-a vindecat, în timp ce umbrele apostolilor au făcut multe minuni. Cât despre felul săvârşirii lor, din nou erau mai mari, deoarece atunci Însuşi Domnul poruncea şi făcea minuni, însă după Răstignirea şi Învierea Lui, robii Săi, chemând în mod simplu numele Său sfânt şi preacinstit, au săvârşit minuni mai mari şi mai uimitoare. Astfel, s-a preamărit şi a strălucit mai mult puterea Sa.

   De aceea, Sfinţii Părinţi au hotărât să se citească imediat după răstignirea şi Învierea Sa, „Faptele Apostolilor” care descriu minunile ucenicilor şi în consecinţă dau mărturie despre Înviere, ca să avem dovada ei clară şi neîndoielnică. Nu l-ai văzut înviat cu ochii trupului? Dar îl vezi cu ochii credinţei! Nu L-ai văzut nici cu ochii aceştia? Îl vei vedea cu minunile acelea. Dovada minunilor te îndrumă la adevărul Învierii.

Vrei să vezi şi acum minuni? Îţi voi arăta! Şi mai ales, mai mari decât cele de dinainte: nu un mort înviind, nu un orb redobândindu-şi vederea, ci întreg pământul, izbăvit de întunericul înşelăciunii.

Cea mai mare dovadă a Învierii este că Hristos Cel răstignit a arătat după moartea Sa o putere atât de mare, încât i-a convins pe cei vii să-şi dispreţuiască patria, casa, prietenii, rudeniile şi însăşi viaţa lor, de dragul Lui şi să prefere biciuirile şi primejdiile şi moartea. Acestea nu sunt izbânzile unui mort închis în mormânt, ci ale unuia Înviat şi Viu.

Ia seama, te rog: apostolii, în timp ce trăia Învăţătorul lor, de frică L-au trădat şi au fugit toţi. Petru, mai ales, s-a lepădat de El cu jurământ de trei ori. Când Hristos a murit însă cel care s-a lepădat de El de trei ori şi a intrat în panică înaintea unei slujnice, atât de brusc s-a schimbat, încât a însufleţit întreg poporul. În mijlocul mulţimii iudeilor, a propovăduit că Iisus Cel răstignit şi înmormântat a înviat a treia zi şi S-a înălţat la ceruri. Si le-a propovăduit pe toate acestea, fără să ia seama la furia cumplită a vrăjmaşilor, şi la urmări.

De unde a aflat acest curaj? Nu din altă parte decât din Înviere. L-a văzut pe Hristos, a vorbit cu El, a auzit despre bunurile viitoare, şi astfel a primit putere să moară pentru Acesta şi să fie răstignit cu capul în jos.

Dar lucrul cel mai de seamă este că nu numai Petru, Pavel şi ceilalţi Apostoli, ci chiar şi Ignatie care nu L-a văzut vreodată, nici nu s-a bucurat de tovărăşia Sa, a arătat atâta zel de dragul Lui, încât I-a adus jertfă însăşi viaţa lui. Şi oare doar Ignatie şi apostolii? Şi femeile au dispreţuit moartea, care înainte să învie Hristos era înfricoşătoare şi respingătoare, chiar şi pentru bărbaţi, şi mai ales pentru sfinţi.

Cine i-a convins pe aceştia să dispreţuiască viaţa de aici? Desigur că nu este izbânda puterii omeneşti ca să convingă atâtea zeci de mii, nu numai de bărbaţi, ci şi femei şi fecioare, şi de copiii, să-i convingă zic, să-şi jertfească viaţa de aici, să dea piept cu fiarele, să-şi dorească viaţa viitoare.

Şi mă rog, cine ar fi reuşit toate acestea? Un mort? Dar au fost atâţia morţi, şi niciunul n-a făcut asemenea lucruri! Oare a fost un înşelător şi vrăjitor? Dar mulţime de vrăjitori înşelători şi escroci, au trecut pe pământ, dar toţi au fost uitaţi, fără să lase cea mai mică urmă. Împreună cu ei s-au stins şi înşelătoriile lor. Faima însă şi slava şi credincioşii lui Hristos, cresc şi se răspândesc în toată lumea, zi de zi.  Necredincioşii se înfioară, iar credincioşii propovăduiesc: Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!   

 

GLASUL SFINŢILOR PĂRINŢI, ed. Carte Ortodoxă, ed. Egumeniţa, 2008, Traducere de Pr. Victor Manolache p. 58-71.

 

Nu te supăra niciodată pentru întârzierea lucrurilor

 

Dumnezeu rânduiește totul spre binele nostru – Sf. Paisie Aghioritul

Scrisoarea a 125-a a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, aflat și el în surghiun

 

Căutând pe net nu am găsit nici unde scrisoarea 125 a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, un al episcop aflat în surghiun. De aceea având în vedere că a fost și praznicul Sfinților Trei Ierarhi, am considerat să vă pun în atenție această scrisoare plină de semnificații duhovnicești, care pot sluji tuturor oamenilor mai ales atunci când sunt la necazuri și supărări.

 

Scrisoarea a 125-a a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, aflat și el în surghiun[1]

 

            Haide să-ți storc iarăși buboiul tristeții, să-ți împrăștii gândurile care au adus norul acesta! Ce te întristează, ce te amărăște? Că e cumplită furtuna și amar prăpădul care a cuprins Biserica? Aceasta o știu și eu, nu te contrazic. Dar, dacă vrei, am să-ți zugrăvesc o icoană a celor ce se petrec acum. Vedem o mare răvășită de furtună până în adâncuri, iar corăbierii, în loc să țină în mâini cârma și vâslele, își strâng în mâini genunchii, neștiind ce să facă în fața greutăților furtunii; nu se mai uită nici la cer, nici la mare, nici la uscat, ci stau întinși în așternuturile lor, plângând și văitându-se. Așa se întâmplă pe mare. Pe marea noastră, însă, furtuna este mai cumplită, valurile mai primejdioase. Dar roagă-L pe Stăpânul nostru Hristos! El nu biruie furtuna cu tehnica unui maistru corăbier, ci cu un semn potolește tulburarea. Dacă L-ai ruga de multe ori și nu te-a auzit, nu-ți pierde curajul! Are Bunul Dumnezeu acest obicei. N-ar fi putut oare să-i scape pe cei trei tineri din Babilon ca să nu fie aruncați în cuptorul cel de foc? Dar după ce au fost duși în robie, după ce au fost duși în țară barbară, după ce și-au pierdut patria, după ce pierduseră nădejdea în totul, după ce nu le mai rămăsese nimic, atunci Dumnezeu, Adevăratul nostru Dumnezeu, a făcut minunea și a împrăștiat focul. Focul neputând suferi virtutea drepților, a izbucnit afară și i-a ars pe cei pe care i-a găsit lângă cuptorul caldeean[2]. Tinerilor însă li s-a prefăcut cuptorul în biserică; au chemat în jurul lor întreaga fire, și pe cea văzută, și pe cea nevăzută, pe îngeri și puterile; și astfel, adunându-le pe toate la un loc, tinerii ziceau: „Binecuvântați, toate lucrurile Domnului, pe Domnul”[3]. Ai văzut că răbdarea drepților a prefăcut focul în rouă, l-a rușinat pe tiran și l-a făcut pe împărat să trimită scrisori în toată lumea, în care spunea: „Mare este Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego”[4]? Și iată ce pedeapsă dădea celor ce spuneau vreun cuvânt împotriva tinerilor: casa le era confiscată și averile luate[5].

            Așadar, nu te întrista, nu te neliniști. Eu, când am fost izgonit din oraș, n-am gândit așa, ci îmi spuneam: <<Dacă vrea împărăteasa să mă surghiunească, surghiunească-mă! „Al Domnului este pământul și plinirea lui>>[6]. Dacă vrea să mă fierăstruiască, fierăstruiască-mă! Isaia îmi este pildă[7]. Dacă vrea să mă înece în mare, mi-aduc aminte de Iona[8]. Dacă vrea să mă arunce în cuptor, am pe cei trei tineri care au suferit la fel[9]. Dacă vrea să mă dea fiarelor sălbatice, mi-aduc aminte de Daniel, care a fost aruncat în groapa cu lei[10]. Dacă vrea să mă omoare cu pietre, omoară-mă! Am pe Ștefan, întâiul mucenic[11]. Dacă vrea să-mi ia capul, să mi-l ia! Am pe Ioan Botezătorul[12]! Dacă vrea să-mi ia averile, să mi le ia! <<Gol am ieșit din pântecele mamei mele, gol mă voi întoarce>>[13]. Pe mine mă înseamnă Apostolul: <<Dumnezeu nu caută la fața omului>>[14]; și <<Dacă aș plăcea oamenilor, n-aș fi robul lui Hristos>>[15]. Iar David mă înarmează când spune: <<Și am grăit întru mărturiile Tale înaintea împăraților și nu m-am rușinat>>”[16].

            Multe au ticluit împotriva mea! Spun că am împărtășit pe unii după ce au mâncat. Dacă am făcut una a aceasta, să fie șters numele meu din cartea episcopilor, să nu fie scris în cartea credinței ortodoxe! Dacă am făcut una ca aceasta, să mă scoată Hristos din împărăția Sa! Iar dacă tot mai susțin această, dacă tot se încăpățânează, să-l doboare atunci și pe Pavel, care a botezat o casă întreagă după ce au mâncat[17]. Să-l doboare chiar pe Domnul, Care după Cină, i-a împărtășit pe apostoli[18]. Spun că m-am culcat cu femei. Dezbrăcați-mi trupul meu, și veți găsi mortificarea mădularelor mele. Dar toate acestea le-au făcut din invidie. Negreșit te întristezi, frate Chiriac, că aceia care m-au surghiunit se plimbă cu îndrăzneală prin piață, că au suite mari în urma lor! Dar, iarăși, adu-ți aminte de bogat și de Lazăr! Cine s-a chinuit în lumea aceasta și cine s-a desfătat? Cu ce l-a vătămat pe Lazăr sărăcia? N-a fost urcat atletul și biruitorul în sânurile lui Avraam? Ce i-a folosit bogatului că s-a desfătat în profiră și vizon? Unde sun lictorii? Unde sunt însoțitorii și mesele împărătești? N-a fost dus ca un hoț legat în mormânt, plecând din lume cu sufletul gol? Nu striga el zadarnic: „Părinte Avraam, trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă să-mi răcorească limba, căci cumplit mă chinui”[19]? Pentru ce-l numești, bogatule pe Avraam tată, când nu i-ai imitat viața? Acela găzduia în casa lui pe orice om, tu nu te-ai îngrijit nici de un sărac. Nu trebuie dar plâns și tânguit că n-a fost vrednici de o picătură de apă, când a avut atâta bogăție! N-a primit nici o picătură de apă, pentru că n-a dar săracului nici măcar firimituri. N-a semănat în timpul iernii milostenia. A venit iarna, și n-a secerat. Și asta e o rânduială a Stăpânului, că i-a pus pe păcătoși cu pedepsele lor față cu drepții cu răsplățile lor, ca să se vadă unii pe alții și să se cunoască unii pe alții. Atunci, fiecare mucenic îl va vedea pe tiranul lui și fiecare tiran îl va vedea pe mucenicul pe care l-a chinuit. Nu sunt cuvintele mele. Ascultă ce zice Înțelepciunea: „Atunci va sta cu multă îndrăznire dreptul înaintea feței celor ce l-au necăjit pe el”[20]. După cum unui călător care merge pe arșiță, ars de sete și topit de foame, când dă de un izvor și de o masă bogată cu tot felul de mâncăruri pe ea, dar este împiedicat de unul mai puternic să se atingă de masă și să guste din mâncăruri, i se mărește chinul și suferința, că stă lângă masă, dar nu poate să mănânce că stă lângă izvor și nu poate să bea, tot așa și în ziua judecății, cei necredincioși îi văd pe sfinți veselindu-se, dar nu pot să guste din masa împărătească. Dumnezeu vrând să-l pedepsească pe Adam, l-a pus să lucreze pământul în fața raiului, ca să aibă totdeauna durerea în suflet văzând fiecare zi locul acela plăcut din care a ieșit. Da, aici nu ne întâlnim cu alții, dar acolo nimeni nu ne împiedică să ne vedem unii pe alții. Îi vom vedea pe cei ce ne-au surghiunit, așa cum l-a văzut Lazăr pe bogat și cum îi vor vedea mucenicii pe tirani. Nu te întrista, dar! Adu-ți aminte de cuvintele profetului, care spune: „Nu vă temeți de ocara oamenilor și nu vă lăsați doborâți de hulirea lor; ca lâna de molii, așa se vor mânca, și ca o haină se vor învechi”[21]. Gândește-te că Stăpânul a fost prigonit chiar din scutece, că Cel ce ține lumea a fost aruncat în pământ barbar, fiindu-ne nouă pildă, ca să nu ne pierdem curajul în încercări. Adu-ți aminte de patimile Mântuitorului! Câte ocări n-a suferit pentru noi! Unii îl numeau samaritean, alții că are că are în el pe diavolul, că e mincinos și profet mincinos. Spuneau: „Iată om mâncător și băutor de vin”[22]; „Cu domnul dracilor îi scoate pe draci”[23]. Ce ai de zis când L-au dus să-L arunce în prăpastie și când L-au scuipat în față? Ce ai de zis când L-au îmbrăcat cu hlamidă, când L-au încununat cu spini, când se închinau Lui în bătaie de joc, când Îl batjocoreau în tot felul? Ce ai de zis când Îi dădeau palme, când L-au adăpat cu oțet și fiere, când L-au lovit cu trestie peste cap, când Îl târau câinii aceia setoși de sânge? Ce ai de zis când era gol la patimi, când toți ucenicii L-au părăsit când unul L-a vândut, altul L-a tăgăduit, iar ceilalți au luat-o la fugă, și numai El stătea gol în mijlocul mulțimii aceleia? Că era atunci o sărbătoare care i-a adunat pe toți. Ce ai de zis când L-au răstignit în mijlocul făcătorilor de rele, ca pe un făcător de rele, când stătea pe cruce neîngropat, că nici nu l-au coborât de pe cruce până ce nu L-a cerut cineva ca să-L îngroape? Adu-ți aminte că nu I s-a făcut slujbă de înmormântare și că au răspândit zvon rău împotriva Lui: cum că ucenicii L-au furat, că n-a înviat. Adu-ți aminte că și apostolii au fost izgoniți pretutindeni, că stăteau ascunși și nu puteau să se arate în orașe. Adu-ți aminte că Petru a fost ascuns de Simon curelarul[24], iar Pavel, de o vânzătoare de purpură[25], că nu aveau încredere în cei bogați. Dar pe urmă toate s-au limpezit. Tot așa și acum, nu te întrista! Am auzit și eu de flecarul acela, de Arsachie, pe care l-a pus împărăteasa pe scaunul episcopal, că i-a prigonit pe toți frații care n-au vrut să aibă părtășie cu el, pe mulți dintre ei i-a aruncat în închisoare din pricina mea. Are înfățișare de oaie, dar este lup; are chip de episcop, dar este adulter. Că este adulteră femeia care trăiește cu un alt bărbat cât timp bărbatul ei este în viață. Tot așa și acesta este adulter, nu cu trupul, ci cu duhul, că, fiind eu în viață, mi-a răpit scaunul Bisericii.

            Îți trimit această scrisoare din Cucuson, unde a poruncit împărătească să fiu surghiunit. Multe necazuri am avut pe drum, dar n-am ținut seamă de ele. Când am ajuns în Capadocia și în Taurocilicia, au ieșit întru întâmpinarea mea multe cete de sfinți părinți, și nu numai aceștia, ci și mulțime de monahi și monahii, care vărsau nemuritoare izvoare de lacrimi. Plângeau când vedea că sunt dus în surghiun și spuneau între ei: „Mai de folos era ca soarele să-și acopere razele lui decât să tacă gura lui Ioan”. Acestea m-au tulburat și m-au întristat, că-i vedeam pe toți plângând pentru mine. De toate celelalte necazuri ce-am avut pe drum n-am ținut seama. Tare bine m-a primit episcopul orașului acestuia și mi-a arătat multă dragoste, atâta dragoste încât, dacă ar fi fost cu putință și dacă eu n-aș fi păzit canoanele, mi-ar fi dat scaunul lui episcopal. Te rog dar, stăruitor te rog, căzându-ți la picioare, aruncă jalea tristeții tale, fă pomenire de mine în fața lui Dumnezeu și, te rog, răspunde-mi la scrisoare.[i]

---

[1] Scrisă din Cucuson în anul 404.

[2] Cf. Dan. 3, 22.

[3] Cânt. tin. 34.

[4] Dan. 3, 28.

[5] Cf. Dan. 3, 29.

[6] Ps. 23, 1.

[7] Cf. Evr. 11, 37.

[8] Cf. Iona 1, 15.

[9] Cf. Dan. 3, 21.

[10] Cf. Dan. 6, 17.

[11] Cf. Fapte 7, 58.

[12] Marcu 6, 27.

[13] Iov 1, 21.

[14] Gal. 2,6.

[15] Gal. 1, 10.

[16] Ps. 118, 46.

[17] Cf. Fapte 16, 33.

[18] Cf. Matei 26, 36.

[19] Luca 16, 24.

[20] Înț. Sol. 5, 1.

[21] Is. 51, 7-8.

[22] Luca 7, 34.

[23] Matei 9, 34.

[24] Cf. Fapte 9, 43.

[25] Cf. Fapte 16, 14-15.

---

[i] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisorile către persoane oficiale, către diaconița Olimpiada, către alte persoane, traducere din limba greacă veche și note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008, pp. 209-214.

Un om ales de Dumnezeu Cuvinte de dor după bunul Mitropolit Nicolae - Preot Zaharia Pereş

 

Un om ales de Dumnezeu

Cuvinte de dor după bunul Mitropolit Nicolae

Preot Zaharia Pereş

Vrednicul de pomenire Mitropolit Nicolae al Banatului s-a născut de praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului, a păşit spre veşnicie într-o zi de duminică şi a fost înmormântat în ziua cinstirii Acoperământului Maicii Domnului. Pilda omului şi Mitropolitului Nicolae îşi are temeiul în nemăsurata sa modestie, în răbdarea sa de excepţie şi în curajul pocăinţei.

Este foarte greu să scrii la trecut despre cineva atât de drag, pentru că oricum ai aşeza cuvintele ele răspund la timpul prezent. Toate amintirile legate de el sugerează veşnicia lucrului bine închegat, a omului care L-a avut pe Dumnezeu în suflet şi L-a făcut apoi cunoscut celor din jur prin sine, prin faptele sale, dar mai ales prin atitudinea sa faţă de toţi care i-au deschis uşa casei, ziua şi noaptea. Altfel spus, au trecut peste 52 de ani de când Bunul Dumnezeu a rânduit ca la noi în Banat să fie instalat în Catedrala Mitropolitană din Timişoara un vrednic şi bun arhipăstor al oamenilor din aceste părţi ale ţării, originar din Caransebeş, oraş cu tradiţie în viaţa bisericească, dar şi culturală a României, locul de unde a plecat primul Patriarh, Miron Cristea, dar iată şi al doilea „patriarh“ al nostru, al bănăţenilor, Nicolae Corneanu. Însă aşa a rânduit Dumnezeu să fim mândri că şi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel este tot din părţile Banatului şi duce mai departe amintirea Înaltpreasfinţitului Părinte Nicolae Corneanu, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului. Starea morală şi intelectuală a Mitropolitului nostru a fost apreciată încă din anii studiilor teologice care l-au recomandat în misiunea de profesor la Seminarul Teologic din Caransebeş, apoi în cea de conferenţiar la Institutul Teologic Ortodox din Sibiu şi ulterior în funcţiile administrative la Centrul eparhial al Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului. Toate acestea evidenţiază că până la treapta arhieriei, teologul Nicolae Corneanu a studiat şi a trudit pentru cunoaşterea învăţăturii Bisericii noastre şi a făcut cinste şcolilor pe unde a trecut, dar şi Centrului eparhial timişorean, unde, prin misiunile încredinţate, a demonstrat calităţi administrative desăvârşite. Sigur că trebuie amintite studiile doctorale în Litere şi Teologie de la Universitatea din Bucureşti, care s-au finalizat cu lucrarea „Viaţa Sfântului Antonie cel mare. Începuturile monahismului creştin pe Valea Nilului“.

În calitate de arhiereu a reuşit atât de multe, încât simt că nu pot scrie cu toată convingerea că voi cuprinde totul, motiv pentru care aş aminti doar în treacăt, fără titluri, zecile de cărţi şi studii puse pe hârtie în orele târzii din noapte, responsabilităţile încredinţate de Sfântul Sinod, reprezentările Bisericii noastre la conferinţele şi organismele bisericeşti internaţionale, dialogul eficient cu celelalte culte şi religii şi toate acestea pentru că pe lângă impresionanta cultură laică şi religioasă a ştiut să grăiască frumos în limbile franceză, germană şi greacă, din greacă traducând „Scara Raiului“ a Sfântului Ioan Scărarul, care s-a tipărit la editura noastră arhidiecezană în opt ediţii, mai precis în peste 40.000 de exemplare... Şi câte nu am putea spune despre realizările Mitropolitului Nicolae, de la sutele de preoţi care îl cinstesc şi-l respectă dincolo de moarte numai din dragoste şi până la zecile de biserici construite cu binecuvântarea Înaltpreasfinţiei Sale, şi nu doar atât, pentru că nu a fost om care să-i fi trecut pragul şi să nu fie sprijinit şi ajutat.

Un alt aspect demn de remarcat este modul în care a fost apreciat de toate autorităţile locale şi judeţene, care au găsit la Înaltpreasfinţia Sa bunăvoinţă şi înţelepciune părintească, dar şi o grijă aparte pentru bunul mers al societăţii, întrucât nu de puţine ori îi cereau sfatul şi se bucurau de interesul acordat problemelor din această zonă a ţării. Iar în privinţa celorlalte culte şi confesiuni creştine, şi nu numai, din Banat, acestea au recunoscut în persoana Mitropolitului Nicolae pe omul trimis de Dumnezeu nu pentru a crea disensiuni, ci pentru a-i aduce mereu la masa dialogului, de a-i uni în dragoste, frăţietate şi demnitate, motiv pentru care în unanimitate regretă profund plecarea vrednicului şi împăciuitorului ierarh.

În urmă cu mai mulţi ani, Părintele Mitropolit m-a chemat să-i fiu consilier la Centrul eparhial şi de atunci am descoperit mult mai mult decât am ştiut despre Înaltpreasfinţia Sa. În primul rând, am constatat că am dat admitere la „Şcoala Mitropolitului Nicolae“, care nu numai că ne-a învăţat administraţie, dar ne-a arătat că preotul trebuie să fie modest, cinstit, curat, punctual, blând, să aibă o ţinută frumoasă şi îngrijită, dar în acelaşi timp să fie respectuos cu cei dragi din familie şi mai ales cu credincioşii pe care-i păstoreşte. Iar în al doilea rând, pot să spun că cea mai mare calitate pe care am văzut-o la Înaltpreasfinţitul a fost bunătatea, o bunătate cum nu mi-am putut închipui că poate exista la vreun om. A încercat permanent să fie promotorul binelui, să fie de ajutor celor care îl rugau ceva şi atunci când nu găsea o soluţie favorabilă nu le spunea oamenilor că nu se poate, ci să mai aştepte, să aibă răbdare, că se va găsi o soluţie şi aşa era, găsea varianta cea mai bună pentru ei, chiar dacă de multe ori se neglija pe sine. Aş mai aminti că, tot din respect faţă de oameni, la marile sărbători plecau de la masa ierarhului nostru câteva sute, ba chiar în jur de o mie de felicitări scrise de mână în toată lumea, fapt ce l-a făcut iubit şi apreciat pretutindeni, dat fiind că atunci când ajungeam undeva în străinătate şi spuneam numele ierarhului nostru eram foarte bine primiţi şi respectaţi.

Nu pot încheia aceste câteva gânduri fără să mă aplec cu smerenie, Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit, şi să Vă mulţumesc încă o dată pentru cinstea deosebită pe care mi-aţi făcut-o, de a Vă fi alături şi de a sublinia împreună cu membrii familiei că „pilda omului şi Mitropolitului Nicolae îşi are temeiul în nemăsurata sa modestie, în răbdarea sa de excepţie şi în curajul pocăinţei“.

Cu ochii în lacrimi, lângă toţi cei care V-au fost aproape, rugăm pe Atotmilostivul Dumnezeu să Vă pomenească întru Împărăţia Sa![1].

---

[1] Preot Zaharia Pereş, „Un om ales de Dumnezeu. Cuvinte de dor după bunul Mitropolit Nicolae” în ziarul Lumina, Luni, 20 octombrie 2014, http://ziarullumina.ro/biografii-luminoase/cuvinte-de-dor-dupa-bunul-mitropolit-nicolae.

 

Sfinții Părinți călăuzitori ai dreptei credințe - IPS Nicolae Corneanu

 

Sfinții Părinți

călăuzitori ai dreptei credințe[1]

 

 

            Propovăduită și însușită cu râvnă sfântă încă de la început, învățătura creștină a devenit norma de viață a din ce în ce mai mulți inși. Pe măsură însă ce numărul aderenților Mântuitorului au crescut, sa-u ivit și diferite interpretări prilejuite de chiar modul în care mesajul evangheliei a fost înțeles. Lucrul acesta a determinat necesitatea codificării dreptei credințe în așa fel încât să se asigure păstrarea ei nealterată, fără împuținări, dar și fără adăugiri. A fost o lucrare deosebit de importantă și grea în același timp, pe care au împlinit-o Părinții Bisericii pătrunși de duhul lui Hristos și profund cunoscători ai tainelor teologiei. Urmași nemijlociți ai ucenicilor Domnului, eu au păstrat cu scumpătatea moștenirea primită, transmițând-o întocmai, din veac în veac.

            De la ei încoace, ori de câte ori creștinii au simți trebuința verificării crezului propriu, s-au întors cu venerație la vechea predaniei, sorbind din aceasta înțelepciune și putere. E ceea ce se observă mai ales astăzi, când la trecerea aproape a două milenii de la întruparea Cuvântului, creștinii caută cu înfrigurare restabilirea unității lor de credință.

            Pe acest drum, fiecare simte tot mai clar folosul cel-l poate avea din cunoașterea și împroprierea tezaurului de înțelepciune al sfinților Părinți, garanție sigură a corectei înțelegeri a Evangheliei. Nu e vorba aici de nesocotirea posibilităților ce le-ar avea creștinul de totdeauna de a pricepe graiul simplu și clar al Mântuitorului cuprins în scriptura Noului Legământ, ci de primejdia decurgând din felurimea interpretărilor cărora, din păcate, istoria le este martoră. Și dacă aceste interpretări n-ar fi dus al dezbinări, încât răul n-ar fi fost atât de păgubitor, dar micile nepotriviri de la început au tot crescut până la a sfârteca „trupul lui Hristos”.

            Pătrunsă de tragedia împărțirii Bisericii în grupuri și grupulețe, creștinătatea a ajuns, după întortochiate peregrinări, la conștiința necesității refacerii unității primordiale. Și cum s-ar putea împlini acest deziderat într-altfel decât prin reîntoarcerea la înțelegerea a ceea ce a fost oarecând și trebuie să fie de-a pururi învățătura creștină.

            Este adevărat că însăși ideea unei astfel de reîntoarceri jenează până la un punct pe credinciosul contemporan, atât de sigur în capacitatea sa de a pătrunde în miezul adevărului dumnezeiesc. Dar, la drept vorbind, nici nu neagă o atare posibilitate. Problema care se pune e doar aceea de păstra identitatea cu sine a însăși a unei învățături care a fost a lui Hristos și trebuie să rămână a Lui până la sfârșitul veacurilor.

            Faptele arată că, în mod real, sunt destui creștini care au alternat învățătura Mântuitorului. Învinuirile ce și le aduc unii altora sunt, chiar numai ele, dovada cea mai elocventă a rătăcirii în care au căzut. Cum se va restabili atunci adevărul: prin concesii reciproce, prin târguieli binevoitoare, prin combinații artificiale? Desigur că nu, ci doar prin acceptarea normei pe care au stabilit-o Însuși Domnului, iar după El și în numele Lui, Apostolii și ucenicii lor, urmașii direcți ai acestora.

            Într-un atare context, precum spunea fostul arhiepiscop de Canterbury, dr. Michael Ramsey, „adresarea la scrierile Părinților… creează între noi un consens teologic în înțelegerea credinței, pe baza Scripturii…

            Calea spre unitate se află în restabilirea legăturii și nu în cine știe ce improvizații… tradiția pe care o descoperim în timpurile primare este o tradiție vie, dinamică; operele Părinților sunt pline de forță dinamică, prin care ei ne pot descoperi și nouă puterea Scripturii și ne pot comunica puterea Sfântului Duh”[2].

            Convinși de prezența și lucrarea lui Dumnezeu în lume, nu ne îndoim o clipă că orice credincios poate și trebuie să înțeleagă Evanghelia. Dar chiar Mântuitorul Hristos a avut mereu grijă să nu lase învățătura Sa la discreția bunului plac al celor ce-i sorbeau cu nesaț cuvintele, punându-le la îndemână corecta tâlcuire. Iar acest lucru a fost cu atât mai necesar după ce s-a îndepărtat trupește de ai Săi. Cei pe care i-a lăsat să-i continue opera, au preluat și sarcina unei astfel de misiuni, împlinind-o cu prisosință. Sfinții Părinți au excelat, ca nimeni alții, în transmiterea peste veacuri tocmai a predaniei Învățătorului, de aici decurge cinstirea ce le-o acordăm și tot de aici obligația de a ține seama de spuse lor.

            Sfinții părinți n-au făcut altceva decât să vegheze la transmiterea Evangheliei. Ei n-au pus nimic de la ei, ci printr-un efort încununat de strălucit succes, au păstrat credința genuină, explicând-o corect celor ce au îmbrățișat-o. În aceasta ei au fost privilegiați nu numai de viața îngerească pe care au fus-o, de înțelepciunea profundă pe care au posedat-o, ci mai ales de contactul cu cei care au trăit în preajma lui Iisus. Cine le-a putea deci contesta fidelitatea față de adevărul evanghelic și cine autoritatea lor de dascăli?

            Dorind prin urmare să cunoaștem autentica învățătură creștină, vrând-nevrând va trebui să apelăm la luminile Sfinților Părinți. Făcând așa ne vom regăsi uniți în mărturisirea credinței noastre, uniți mai ales în urmarea Acelui Căruia se cuvine mărirea și închinăciunea în vecii vecilor[3].

---

[1] Articol apărut în Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena pe anul 1968, pp. 40-42.

[2] Arhiepiscop dr. Michael Ramsey, Părinții Bisericii primare și Teologie anglicană contemporană, trad. pr. I. Parocescu, în rev. Glasul Bisericii, an XXI, nr. 7-8, iulie-august 1962, p. 811.

[3] Mitropolit Nicole Corneanu, Studii Patristice. Aspecte din vechea literatură creștină, Timișoara, 1984, pp. 12-13.