Nu te supăra niciodată pentru întârzierea lucrurilor

 

Dumnezeu rânduiește totul spre binele nostru – Sf. Paisie Aghioritul

Scrisoarea a 125-a a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, aflat și el în surghiun

 

Căutând pe net nu am găsit nici unde scrisoarea 125 a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, un al episcop aflat în surghiun. De aceea având în vedere că a fost și praznicul Sfinților Trei Ierarhi, am considerat să vă pun în atenție această scrisoare plină de semnificații duhovnicești, care pot sluji tuturor oamenilor mai ales atunci când sunt la necazuri și supărări.

 

Scrisoarea a 125-a a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, aflat și el în surghiun[1]

 

            Haide să-ți storc iarăși buboiul tristeții, să-ți împrăștii gândurile care au adus norul acesta! Ce te întristează, ce te amărăște? Că e cumplită furtuna și amar prăpădul care a cuprins Biserica? Aceasta o știu și eu, nu te contrazic. Dar, dacă vrei, am să-ți zugrăvesc o icoană a celor ce se petrec acum. Vedem o mare răvășită de furtună până în adâncuri, iar corăbierii, în loc să țină în mâini cârma și vâslele, își strâng în mâini genunchii, neștiind ce să facă în fața greutăților furtunii; nu se mai uită nici la cer, nici la mare, nici la uscat, ci stau întinși în așternuturile lor, plângând și văitându-se. Așa se întâmplă pe mare. Pe marea noastră, însă, furtuna este mai cumplită, valurile mai primejdioase. Dar roagă-L pe Stăpânul nostru Hristos! El nu biruie furtuna cu tehnica unui maistru corăbier, ci cu un semn potolește tulburarea. Dacă L-ai ruga de multe ori și nu te-a auzit, nu-ți pierde curajul! Are Bunul Dumnezeu acest obicei. N-ar fi putut oare să-i scape pe cei trei tineri din Babilon ca să nu fie aruncați în cuptorul cel de foc? Dar după ce au fost duși în robie, după ce au fost duși în țară barbară, după ce și-au pierdut patria, după ce pierduseră nădejdea în totul, după ce nu le mai rămăsese nimic, atunci Dumnezeu, Adevăratul nostru Dumnezeu, a făcut minunea și a împrăștiat focul. Focul neputând suferi virtutea drepților, a izbucnit afară și i-a ars pe cei pe care i-a găsit lângă cuptorul caldeean[2]. Tinerilor însă li s-a prefăcut cuptorul în biserică; au chemat în jurul lor întreaga fire, și pe cea văzută, și pe cea nevăzută, pe îngeri și puterile; și astfel, adunându-le pe toate la un loc, tinerii ziceau: „Binecuvântați, toate lucrurile Domnului, pe Domnul”[3]. Ai văzut că răbdarea drepților a prefăcut focul în rouă, l-a rușinat pe tiran și l-a făcut pe împărat să trimită scrisori în toată lumea, în care spunea: „Mare este Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego”[4]? Și iată ce pedeapsă dădea celor ce spuneau vreun cuvânt împotriva tinerilor: casa le era confiscată și averile luate[5].

            Așadar, nu te întrista, nu te neliniști. Eu, când am fost izgonit din oraș, n-am gândit așa, ci îmi spuneam: <<Dacă vrea împărăteasa să mă surghiunească, surghiunească-mă! „Al Domnului este pământul și plinirea lui>>[6]. Dacă vrea să mă fierăstruiască, fierăstruiască-mă! Isaia îmi este pildă[7]. Dacă vrea să mă înece în mare, mi-aduc aminte de Iona[8]. Dacă vrea să mă arunce în cuptor, am pe cei trei tineri care au suferit la fel[9]. Dacă vrea să mă dea fiarelor sălbatice, mi-aduc aminte de Daniel, care a fost aruncat în groapa cu lei[10]. Dacă vrea să mă omoare cu pietre, omoară-mă! Am pe Ștefan, întâiul mucenic[11]. Dacă vrea să-mi ia capul, să mi-l ia! Am pe Ioan Botezătorul[12]! Dacă vrea să-mi ia averile, să mi le ia! <<Gol am ieșit din pântecele mamei mele, gol mă voi întoarce>>[13]. Pe mine mă înseamnă Apostolul: <<Dumnezeu nu caută la fața omului>>[14]; și <<Dacă aș plăcea oamenilor, n-aș fi robul lui Hristos>>[15]. Iar David mă înarmează când spune: <<Și am grăit întru mărturiile Tale înaintea împăraților și nu m-am rușinat>>”[16].

            Multe au ticluit împotriva mea! Spun că am împărtășit pe unii după ce au mâncat. Dacă am făcut una a aceasta, să fie șters numele meu din cartea episcopilor, să nu fie scris în cartea credinței ortodoxe! Dacă am făcut una ca aceasta, să mă scoată Hristos din împărăția Sa! Iar dacă tot mai susțin această, dacă tot se încăpățânează, să-l doboare atunci și pe Pavel, care a botezat o casă întreagă după ce au mâncat[17]. Să-l doboare chiar pe Domnul, Care după Cină, i-a împărtășit pe apostoli[18]. Spun că m-am culcat cu femei. Dezbrăcați-mi trupul meu, și veți găsi mortificarea mădularelor mele. Dar toate acestea le-au făcut din invidie. Negreșit te întristezi, frate Chiriac, că aceia care m-au surghiunit se plimbă cu îndrăzneală prin piață, că au suite mari în urma lor! Dar, iarăși, adu-ți aminte de bogat și de Lazăr! Cine s-a chinuit în lumea aceasta și cine s-a desfătat? Cu ce l-a vătămat pe Lazăr sărăcia? N-a fost urcat atletul și biruitorul în sânurile lui Avraam? Ce i-a folosit bogatului că s-a desfătat în profiră și vizon? Unde sun lictorii? Unde sunt însoțitorii și mesele împărătești? N-a fost dus ca un hoț legat în mormânt, plecând din lume cu sufletul gol? Nu striga el zadarnic: „Părinte Avraam, trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă să-mi răcorească limba, căci cumplit mă chinui”[19]? Pentru ce-l numești, bogatule pe Avraam tată, când nu i-ai imitat viața? Acela găzduia în casa lui pe orice om, tu nu te-ai îngrijit nici de un sărac. Nu trebuie dar plâns și tânguit că n-a fost vrednici de o picătură de apă, când a avut atâta bogăție! N-a primit nici o picătură de apă, pentru că n-a dar săracului nici măcar firimituri. N-a semănat în timpul iernii milostenia. A venit iarna, și n-a secerat. Și asta e o rânduială a Stăpânului, că i-a pus pe păcătoși cu pedepsele lor față cu drepții cu răsplățile lor, ca să se vadă unii pe alții și să se cunoască unii pe alții. Atunci, fiecare mucenic îl va vedea pe tiranul lui și fiecare tiran îl va vedea pe mucenicul pe care l-a chinuit. Nu sunt cuvintele mele. Ascultă ce zice Înțelepciunea: „Atunci va sta cu multă îndrăznire dreptul înaintea feței celor ce l-au necăjit pe el”[20]. După cum unui călător care merge pe arșiță, ars de sete și topit de foame, când dă de un izvor și de o masă bogată cu tot felul de mâncăruri pe ea, dar este împiedicat de unul mai puternic să se atingă de masă și să guste din mâncăruri, i se mărește chinul și suferința, că stă lângă masă, dar nu poate să mănânce că stă lângă izvor și nu poate să bea, tot așa și în ziua judecății, cei necredincioși îi văd pe sfinți veselindu-se, dar nu pot să guste din masa împărătească. Dumnezeu vrând să-l pedepsească pe Adam, l-a pus să lucreze pământul în fața raiului, ca să aibă totdeauna durerea în suflet văzând fiecare zi locul acela plăcut din care a ieșit. Da, aici nu ne întâlnim cu alții, dar acolo nimeni nu ne împiedică să ne vedem unii pe alții. Îi vom vedea pe cei ce ne-au surghiunit, așa cum l-a văzut Lazăr pe bogat și cum îi vor vedea mucenicii pe tirani. Nu te întrista, dar! Adu-ți aminte de cuvintele profetului, care spune: „Nu vă temeți de ocara oamenilor și nu vă lăsați doborâți de hulirea lor; ca lâna de molii, așa se vor mânca, și ca o haină se vor învechi”[21]. Gândește-te că Stăpânul a fost prigonit chiar din scutece, că Cel ce ține lumea a fost aruncat în pământ barbar, fiindu-ne nouă pildă, ca să nu ne pierdem curajul în încercări. Adu-ți aminte de patimile Mântuitorului! Câte ocări n-a suferit pentru noi! Unii îl numeau samaritean, alții că are că are în el pe diavolul, că e mincinos și profet mincinos. Spuneau: „Iată om mâncător și băutor de vin”[22]; „Cu domnul dracilor îi scoate pe draci”[23]. Ce ai de zis când L-au dus să-L arunce în prăpastie și când L-au scuipat în față? Ce ai de zis când L-au îmbrăcat cu hlamidă, când L-au încununat cu spini, când se închinau Lui în bătaie de joc, când Îl batjocoreau în tot felul? Ce ai de zis când Îi dădeau palme, când L-au adăpat cu oțet și fiere, când L-au lovit cu trestie peste cap, când Îl târau câinii aceia setoși de sânge? Ce ai de zis când era gol la patimi, când toți ucenicii L-au părăsit când unul L-a vândut, altul L-a tăgăduit, iar ceilalți au luat-o la fugă, și numai El stătea gol în mijlocul mulțimii aceleia? Că era atunci o sărbătoare care i-a adunat pe toți. Ce ai de zis când L-au răstignit în mijlocul făcătorilor de rele, ca pe un făcător de rele, când stătea pe cruce neîngropat, că nici nu l-au coborât de pe cruce până ce nu L-a cerut cineva ca să-L îngroape? Adu-ți aminte că nu I s-a făcut slujbă de înmormântare și că au răspândit zvon rău împotriva Lui: cum că ucenicii L-au furat, că n-a înviat. Adu-ți aminte că și apostolii au fost izgoniți pretutindeni, că stăteau ascunși și nu puteau să se arate în orașe. Adu-ți aminte că Petru a fost ascuns de Simon curelarul[24], iar Pavel, de o vânzătoare de purpură[25], că nu aveau încredere în cei bogați. Dar pe urmă toate s-au limpezit. Tot așa și acum, nu te întrista! Am auzit și eu de flecarul acela, de Arsachie, pe care l-a pus împărăteasa pe scaunul episcopal, că i-a prigonit pe toți frații care n-au vrut să aibă părtășie cu el, pe mulți dintre ei i-a aruncat în închisoare din pricina mea. Are înfățișare de oaie, dar este lup; are chip de episcop, dar este adulter. Că este adulteră femeia care trăiește cu un alt bărbat cât timp bărbatul ei este în viață. Tot așa și acesta este adulter, nu cu trupul, ci cu duhul, că, fiind eu în viață, mi-a răpit scaunul Bisericii.

            Îți trimit această scrisoare din Cucuson, unde a poruncit împărătească să fiu surghiunit. Multe necazuri am avut pe drum, dar n-am ținut seamă de ele. Când am ajuns în Capadocia și în Taurocilicia, au ieșit întru întâmpinarea mea multe cete de sfinți părinți, și nu numai aceștia, ci și mulțime de monahi și monahii, care vărsau nemuritoare izvoare de lacrimi. Plângeau când vedea că sunt dus în surghiun și spuneau între ei: „Mai de folos era ca soarele să-și acopere razele lui decât să tacă gura lui Ioan”. Acestea m-au tulburat și m-au întristat, că-i vedeam pe toți plângând pentru mine. De toate celelalte necazuri ce-am avut pe drum n-am ținut seama. Tare bine m-a primit episcopul orașului acestuia și mi-a arătat multă dragoste, atâta dragoste încât, dacă ar fi fost cu putință și dacă eu n-aș fi păzit canoanele, mi-ar fi dat scaunul lui episcopal. Te rog dar, stăruitor te rog, căzându-ți la picioare, aruncă jalea tristeții tale, fă pomenire de mine în fața lui Dumnezeu și, te rog, răspunde-mi la scrisoare.[i]

---

[1] Scrisă din Cucuson în anul 404.

[2] Cf. Dan. 3, 22.

[3] Cânt. tin. 34.

[4] Dan. 3, 28.

[5] Cf. Dan. 3, 29.

[6] Ps. 23, 1.

[7] Cf. Evr. 11, 37.

[8] Cf. Iona 1, 15.

[9] Cf. Dan. 3, 21.

[10] Cf. Dan. 6, 17.

[11] Cf. Fapte 7, 58.

[12] Marcu 6, 27.

[13] Iov 1, 21.

[14] Gal. 2,6.

[15] Gal. 1, 10.

[16] Ps. 118, 46.

[17] Cf. Fapte 16, 33.

[18] Cf. Matei 26, 36.

[19] Luca 16, 24.

[20] Înț. Sol. 5, 1.

[21] Is. 51, 7-8.

[22] Luca 7, 34.

[23] Matei 9, 34.

[24] Cf. Fapte 9, 43.

[25] Cf. Fapte 16, 14-15.

---

[i] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisorile către persoane oficiale, către diaconița Olimpiada, către alte persoane, traducere din limba greacă veche și note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008, pp. 209-214.

Un om ales de Dumnezeu Cuvinte de dor după bunul Mitropolit Nicolae - Preot Zaharia Pereş

 

Un om ales de Dumnezeu

Cuvinte de dor după bunul Mitropolit Nicolae

Preot Zaharia Pereş

Vrednicul de pomenire Mitropolit Nicolae al Banatului s-a născut de praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului, a păşit spre veşnicie într-o zi de duminică şi a fost înmormântat în ziua cinstirii Acoperământului Maicii Domnului. Pilda omului şi Mitropolitului Nicolae îşi are temeiul în nemăsurata sa modestie, în răbdarea sa de excepţie şi în curajul pocăinţei.

Este foarte greu să scrii la trecut despre cineva atât de drag, pentru că oricum ai aşeza cuvintele ele răspund la timpul prezent. Toate amintirile legate de el sugerează veşnicia lucrului bine închegat, a omului care L-a avut pe Dumnezeu în suflet şi L-a făcut apoi cunoscut celor din jur prin sine, prin faptele sale, dar mai ales prin atitudinea sa faţă de toţi care i-au deschis uşa casei, ziua şi noaptea. Altfel spus, au trecut peste 52 de ani de când Bunul Dumnezeu a rânduit ca la noi în Banat să fie instalat în Catedrala Mitropolitană din Timişoara un vrednic şi bun arhipăstor al oamenilor din aceste părţi ale ţării, originar din Caransebeş, oraş cu tradiţie în viaţa bisericească, dar şi culturală a României, locul de unde a plecat primul Patriarh, Miron Cristea, dar iată şi al doilea „patriarh“ al nostru, al bănăţenilor, Nicolae Corneanu. Însă aşa a rânduit Dumnezeu să fim mândri că şi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel este tot din părţile Banatului şi duce mai departe amintirea Înaltpreasfinţitului Părinte Nicolae Corneanu, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului. Starea morală şi intelectuală a Mitropolitului nostru a fost apreciată încă din anii studiilor teologice care l-au recomandat în misiunea de profesor la Seminarul Teologic din Caransebeş, apoi în cea de conferenţiar la Institutul Teologic Ortodox din Sibiu şi ulterior în funcţiile administrative la Centrul eparhial al Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului. Toate acestea evidenţiază că până la treapta arhieriei, teologul Nicolae Corneanu a studiat şi a trudit pentru cunoaşterea învăţăturii Bisericii noastre şi a făcut cinste şcolilor pe unde a trecut, dar şi Centrului eparhial timişorean, unde, prin misiunile încredinţate, a demonstrat calităţi administrative desăvârşite. Sigur că trebuie amintite studiile doctorale în Litere şi Teologie de la Universitatea din Bucureşti, care s-au finalizat cu lucrarea „Viaţa Sfântului Antonie cel mare. Începuturile monahismului creştin pe Valea Nilului“.

În calitate de arhiereu a reuşit atât de multe, încât simt că nu pot scrie cu toată convingerea că voi cuprinde totul, motiv pentru care aş aminti doar în treacăt, fără titluri, zecile de cărţi şi studii puse pe hârtie în orele târzii din noapte, responsabilităţile încredinţate de Sfântul Sinod, reprezentările Bisericii noastre la conferinţele şi organismele bisericeşti internaţionale, dialogul eficient cu celelalte culte şi religii şi toate acestea pentru că pe lângă impresionanta cultură laică şi religioasă a ştiut să grăiască frumos în limbile franceză, germană şi greacă, din greacă traducând „Scara Raiului“ a Sfântului Ioan Scărarul, care s-a tipărit la editura noastră arhidiecezană în opt ediţii, mai precis în peste 40.000 de exemplare... Şi câte nu am putea spune despre realizările Mitropolitului Nicolae, de la sutele de preoţi care îl cinstesc şi-l respectă dincolo de moarte numai din dragoste şi până la zecile de biserici construite cu binecuvântarea Înaltpreasfinţiei Sale, şi nu doar atât, pentru că nu a fost om care să-i fi trecut pragul şi să nu fie sprijinit şi ajutat.

Un alt aspect demn de remarcat este modul în care a fost apreciat de toate autorităţile locale şi judeţene, care au găsit la Înaltpreasfinţia Sa bunăvoinţă şi înţelepciune părintească, dar şi o grijă aparte pentru bunul mers al societăţii, întrucât nu de puţine ori îi cereau sfatul şi se bucurau de interesul acordat problemelor din această zonă a ţării. Iar în privinţa celorlalte culte şi confesiuni creştine, şi nu numai, din Banat, acestea au recunoscut în persoana Mitropolitului Nicolae pe omul trimis de Dumnezeu nu pentru a crea disensiuni, ci pentru a-i aduce mereu la masa dialogului, de a-i uni în dragoste, frăţietate şi demnitate, motiv pentru care în unanimitate regretă profund plecarea vrednicului şi împăciuitorului ierarh.

În urmă cu mai mulţi ani, Părintele Mitropolit m-a chemat să-i fiu consilier la Centrul eparhial şi de atunci am descoperit mult mai mult decât am ştiut despre Înaltpreasfinţia Sa. În primul rând, am constatat că am dat admitere la „Şcoala Mitropolitului Nicolae“, care nu numai că ne-a învăţat administraţie, dar ne-a arătat că preotul trebuie să fie modest, cinstit, curat, punctual, blând, să aibă o ţinută frumoasă şi îngrijită, dar în acelaşi timp să fie respectuos cu cei dragi din familie şi mai ales cu credincioşii pe care-i păstoreşte. Iar în al doilea rând, pot să spun că cea mai mare calitate pe care am văzut-o la Înaltpreasfinţitul a fost bunătatea, o bunătate cum nu mi-am putut închipui că poate exista la vreun om. A încercat permanent să fie promotorul binelui, să fie de ajutor celor care îl rugau ceva şi atunci când nu găsea o soluţie favorabilă nu le spunea oamenilor că nu se poate, ci să mai aştepte, să aibă răbdare, că se va găsi o soluţie şi aşa era, găsea varianta cea mai bună pentru ei, chiar dacă de multe ori se neglija pe sine. Aş mai aminti că, tot din respect faţă de oameni, la marile sărbători plecau de la masa ierarhului nostru câteva sute, ba chiar în jur de o mie de felicitări scrise de mână în toată lumea, fapt ce l-a făcut iubit şi apreciat pretutindeni, dat fiind că atunci când ajungeam undeva în străinătate şi spuneam numele ierarhului nostru eram foarte bine primiţi şi respectaţi.

Nu pot încheia aceste câteva gânduri fără să mă aplec cu smerenie, Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit, şi să Vă mulţumesc încă o dată pentru cinstea deosebită pe care mi-aţi făcut-o, de a Vă fi alături şi de a sublinia împreună cu membrii familiei că „pilda omului şi Mitropolitului Nicolae îşi are temeiul în nemăsurata sa modestie, în răbdarea sa de excepţie şi în curajul pocăinţei“.

Cu ochii în lacrimi, lângă toţi cei care V-au fost aproape, rugăm pe Atotmilostivul Dumnezeu să Vă pomenească întru Împărăţia Sa![1].

---

[1] Preot Zaharia Pereş, „Un om ales de Dumnezeu. Cuvinte de dor după bunul Mitropolit Nicolae” în ziarul Lumina, Luni, 20 octombrie 2014, http://ziarullumina.ro/biografii-luminoase/cuvinte-de-dor-dupa-bunul-mitropolit-nicolae.

 

Sfinții Părinți călăuzitori ai dreptei credințe - IPS Nicolae Corneanu

 

Sfinții Părinți

călăuzitori ai dreptei credințe[1]

 

 

            Propovăduită și însușită cu râvnă sfântă încă de la început, învățătura creștină a devenit norma de viață a din ce în ce mai mulți inși. Pe măsură însă ce numărul aderenților Mântuitorului au crescut, sa-u ivit și diferite interpretări prilejuite de chiar modul în care mesajul evangheliei a fost înțeles. Lucrul acesta a determinat necesitatea codificării dreptei credințe în așa fel încât să se asigure păstrarea ei nealterată, fără împuținări, dar și fără adăugiri. A fost o lucrare deosebit de importantă și grea în același timp, pe care au împlinit-o Părinții Bisericii pătrunși de duhul lui Hristos și profund cunoscători ai tainelor teologiei. Urmași nemijlociți ai ucenicilor Domnului, eu au păstrat cu scumpătatea moștenirea primită, transmițând-o întocmai, din veac în veac.

            De la ei încoace, ori de câte ori creștinii au simți trebuința verificării crezului propriu, s-au întors cu venerație la vechea predaniei, sorbind din aceasta înțelepciune și putere. E ceea ce se observă mai ales astăzi, când la trecerea aproape a două milenii de la întruparea Cuvântului, creștinii caută cu înfrigurare restabilirea unității lor de credință.

            Pe acest drum, fiecare simte tot mai clar folosul cel-l poate avea din cunoașterea și împroprierea tezaurului de înțelepciune al sfinților Părinți, garanție sigură a corectei înțelegeri a Evangheliei. Nu e vorba aici de nesocotirea posibilităților ce le-ar avea creștinul de totdeauna de a pricepe graiul simplu și clar al Mântuitorului cuprins în scriptura Noului Legământ, ci de primejdia decurgând din felurimea interpretărilor cărora, din păcate, istoria le este martoră. Și dacă aceste interpretări n-ar fi dus al dezbinări, încât răul n-ar fi fost atât de păgubitor, dar micile nepotriviri de la început au tot crescut până la a sfârteca „trupul lui Hristos”.

            Pătrunsă de tragedia împărțirii Bisericii în grupuri și grupulețe, creștinătatea a ajuns, după întortochiate peregrinări, la conștiința necesității refacerii unității primordiale. Și cum s-ar putea împlini acest deziderat într-altfel decât prin reîntoarcerea la înțelegerea a ceea ce a fost oarecând și trebuie să fie de-a pururi învățătura creștină.

            Este adevărat că însăși ideea unei astfel de reîntoarceri jenează până la un punct pe credinciosul contemporan, atât de sigur în capacitatea sa de a pătrunde în miezul adevărului dumnezeiesc. Dar, la drept vorbind, nici nu neagă o atare posibilitate. Problema care se pune e doar aceea de păstra identitatea cu sine a însăși a unei învățături care a fost a lui Hristos și trebuie să rămână a Lui până la sfârșitul veacurilor.

            Faptele arată că, în mod real, sunt destui creștini care au alternat învățătura Mântuitorului. Învinuirile ce și le aduc unii altora sunt, chiar numai ele, dovada cea mai elocventă a rătăcirii în care au căzut. Cum se va restabili atunci adevărul: prin concesii reciproce, prin târguieli binevoitoare, prin combinații artificiale? Desigur că nu, ci doar prin acceptarea normei pe care au stabilit-o Însuși Domnului, iar după El și în numele Lui, Apostolii și ucenicii lor, urmașii direcți ai acestora.

            Într-un atare context, precum spunea fostul arhiepiscop de Canterbury, dr. Michael Ramsey, „adresarea la scrierile Părinților… creează între noi un consens teologic în înțelegerea credinței, pe baza Scripturii…

            Calea spre unitate se află în restabilirea legăturii și nu în cine știe ce improvizații… tradiția pe care o descoperim în timpurile primare este o tradiție vie, dinamică; operele Părinților sunt pline de forță dinamică, prin care ei ne pot descoperi și nouă puterea Scripturii și ne pot comunica puterea Sfântului Duh”[2].

            Convinși de prezența și lucrarea lui Dumnezeu în lume, nu ne îndoim o clipă că orice credincios poate și trebuie să înțeleagă Evanghelia. Dar chiar Mântuitorul Hristos a avut mereu grijă să nu lase învățătura Sa la discreția bunului plac al celor ce-i sorbeau cu nesaț cuvintele, punându-le la îndemână corecta tâlcuire. Iar acest lucru a fost cu atât mai necesar după ce s-a îndepărtat trupește de ai Săi. Cei pe care i-a lăsat să-i continue opera, au preluat și sarcina unei astfel de misiuni, împlinind-o cu prisosință. Sfinții Părinți au excelat, ca nimeni alții, în transmiterea peste veacuri tocmai a predaniei Învățătorului, de aici decurge cinstirea ce le-o acordăm și tot de aici obligația de a ține seama de spuse lor.

            Sfinții părinți n-au făcut altceva decât să vegheze la transmiterea Evangheliei. Ei n-au pus nimic de la ei, ci printr-un efort încununat de strălucit succes, au păstrat credința genuină, explicând-o corect celor ce au îmbrățișat-o. În aceasta ei au fost privilegiați nu numai de viața îngerească pe care au fus-o, de înțelepciunea profundă pe care au posedat-o, ci mai ales de contactul cu cei care au trăit în preajma lui Iisus. Cine le-a putea deci contesta fidelitatea față de adevărul evanghelic și cine autoritatea lor de dascăli?

            Dorind prin urmare să cunoaștem autentica învățătură creștină, vrând-nevrând va trebui să apelăm la luminile Sfinților Părinți. Făcând așa ne vom regăsi uniți în mărturisirea credinței noastre, uniți mai ales în urmarea Acelui Căruia se cuvine mărirea și închinăciunea în vecii vecilor[3].

---

[1] Articol apărut în Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena pe anul 1968, pp. 40-42.

[2] Arhiepiscop dr. Michael Ramsey, Părinții Bisericii primare și Teologie anglicană contemporană, trad. pr. I. Parocescu, în rev. Glasul Bisericii, an XXI, nr. 7-8, iulie-august 1962, p. 811.

[3] Mitropolit Nicole Corneanu, Studii Patristice. Aspecte din vechea literatură creștină, Timișoara, 1984, pp. 12-13.