Adevărul despre «preoții» fără hirotonie și riscurile pentru credincioși

 Adevărul despre «preoții» fără hirotonie și riscurile pentru credincioși

Să te ferească Dumnezeu să spui ceva despre acești „preoți” sau „episcopi” — sau ce-or mai fi ei. Lucrurile sunt, de fapt, simple: ai o asociație, poți să fii ce vrei tu. Ce mai contează că nu ai hirotonie validă? Tânărul preot a mai avut o treabă cu oamenii legii. „Acesta a fost prins că de Bobotează a mers pe la casele oamenilor prezentându-se ca preot ortodox, stropind cu Aghiasmă și primind bani. După ce a fost dus la sediul poliției din Galați, acesta a declarat că nu a știut că diploma oferită de "Patriarhia Ortodoxă a Națiunilor" e falsă, dând vina pe fostul "mitropolit" ........ (cel care a fost înaintea lui .............). Falsul preot are 18 ani, nu a intrat în sălile de curs ale unei școli teologice, dar afirmă că nu știa despre falsitatea documentelor care le deține. Curios...” Cam așa se scria acum ceva timp despre el. Am șters intenționat numele celor doi „mitropoliți”. Recent, în mai multe comune au apărut episcopi și preoți care țin de aceeași „patriarhie”. Cel mai grav este că nu spun oamenilor că sunt din altă „ligă”, ci se prezintă pur și simplu ca fiind din Biserica Ortodoxă. Oamenii îi văd îmbrăcați în veșminte preoțești și cred. Cine mai stă să cerceteze?

Gravitatea reală va apărea atunci când acești „preoți” vor spune sau vor face lucruri reprobabile, iar vina va cădea pe preoții cu hirotonie canonică sau pe Biserica Ortodoxă Română. De ce? Pentru că oamenii vor spune simplu: «așa ne-a spus preotul». Ca exemplu, la o predică un astfel de episcop spunea: „avem veșmânt atins de moaștele Sf. Ilarion Felea”. Sfântul Ilarion Felea nu are moaște. De unde a găsit episcopul veșmânt atins de moaștele Sf. Ilarion Felea?

Un cuvânt de îndreptățire

 

Nu scriu aceste rânduri pentru a intra în vreo dispută, ci pentru a face o necesară lămurire, din respect față de credincioși și față de cei care au citit intervențiile mele din spațiul public. Nu am făcut aceste intervenții din dorință de polemică, ci din responsabilitate profesională și pastorală. Ca profesor de religie și teolog, cele pe care le spun se întemeiază pe învățătura Bisericii și pe cadrul legal al libertății religioase. Consider că o informare corectă și onestă este un act de respect față de credincioși.

Am socotit că, dacă Bunul Dumnezeu a privit și spre nevrednicia mea și a rânduit să calc pe urmele marilor teologi formați în anumite centru universitare din țară, aceasta nu este o întâmplare, ci o chemare la responsabilitate. În virtutea jurământului depus cu mâna pe Sfânta Evanghelie și pe Sfânta Cruce – un angajament solemn înaintea lui Dumnezeu și a Bisericii de a trăi, a propovădui și a sluji potrivit credinței ortodoxe și moralei creștine – jurământ rostit la finalul unor etape ale formării mele. A fost același cuvânt rostit de trei ori, dar la vârste diferite ale sufletului. De fiecare dată cu mâna pe Evanghelie și sub umbra Crucii, am știut că nu rostesc un simplu sunet, ci îmi leg întreaga viață de un legământ. Din iubire față de Dumnezeu, am făgăduit să păzesc dreapta credință. Iar dacă Dumnezeu a scris, cu stilul Său, în catalogul lumii și al teologiei și numele nevredniciei mele, aceasta nu poate fi decât o chemare la și mai multă trezvie, smerenie și responsabilitate.

Dumnezeu, în mila Sa, a primit și rugăciunile mele către Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș și m-a rânduit profesor în propria mea comună. Pentru mine a fost cu adevărat o minune faptul că am putut primi acest post, ca o formă de întoarcere a darului primit înapoi către comunitatea care m-a crescut.

Această conștiință a responsabilității publice nu este însă doar una personală, ci se înscrie într-o tradiție de slujire și mărturisire a înaintașilor vrednici ai Satchinezului. Personalități precum Emanuil Ungureanu, avocat și mare filantrop al Banatului, au arătat prin faptele lor că credința adevărată nu rămâne închisă în sfera privată, ci se exprimă prin jertfă, implicare și apărarea valorilor morale ale comunității. Prin sprijinul constant acordat școlii, Bisericii și culturii, el a fost un exemplu viu de creștin implicat.

Totodată, figura lui Vincențiu Babeș arată că lupta pentru demnitate, adevăr și identitate nu este străină de duhul creștin, ci izvorăște din el. Activitatea sa publică a fost o formă de slujire morală a neamului, întemeiată pe convingeri adânc însuflețite de credința creștină.

În aceeași linie a slujirii se înscrie și episcopul Martin Roos, fiu al Satchinezului, care, prin slujirea sa îndelungată în fruntea Diecezei Romano-Catolice de Timișoara, a arătat ce înseamnă responsabilitatea păstorului pentru comunitatea încredințată. Dincolo de apartenența confesională, viața și lucrarea sa rămân o mărturie a vocației clericale trăite cu seriozitate, rigoare și fidelitate față de Dumnezeu și oameni.

Un alt nume de referință al Satchinezului este părintele Aurel Crăciunescu, fiu al locului, slujitor al altarului și profesor de teologie, a cărui viață a unit în mod exemplar slujirea altarului, lucrarea academică și datoria față de neam. A fost profesor la Seminarul Teologic „Andreian” din Sibiu, unde a predat diverse discipline teologice între anii 1903 și 1929, formând generații de slujitori ai Bisericii. În timpul Primului Război Mondial (1916–1918) a fost mobilizat ca preot militar, oferind sprijin sufletesc soldaților români în tranșeele războiului. După 1918, a susținut activ idealul unității românilor și unirea Bisericilor ortodoxe din provinciile românești, contribuind la consolidarea unității bisericești a neamului. Prin slujirea sa discretă și statornică, el a contribuit la formarea duhovnicească și intelectuală a tinerilor, fiind un exemplu de cleric care a înțeles că apărarea credinței se face nu prin zgomotul conflictului, ci prin lucrarea tăcută, temeinică și jertfelnică a cuvântului.

În temelia tuturor acestor înaintași stă, de-a lungul timpului, șirul preoților și dascălilor smeriți ai Satchinezului, care au ținut vie candela credinței în vremuri grele, au apărat familia, morala creștină și școala, formând generații în frica de Dumnezeu. Chiar dacă numele lor nu sunt consemnate în istoria mare, rodul slujirii lor se vede astăzi în statornicia credinței comunității. Iar dintre aceștia, cu o evlavioasă aducere-aminte, îi pomenesc pe doi preoți ai comunei noastre, mutați la Domnul, dar vii în conștiința mea și a oamenilor: părintele Marius Crișciu și părintele Ioan Danciu. Știu că acum stau înaintea Celui Care nu poate fi înșelat. Și nu aș vrea ca, atunci când Hristos mă va chema la judecata Sa, să stau rușinat înaintea lor și înaintea Lui.

Pentru acești doi slujitori, care m-au iubit și m-au prețuit părintește, a fost o datorie de conștiință să nu rămân nepăsător. Mărturisirea adevărului, atunci când este făcută cu frică de Dumnezeu, nu este un act de îndrăzneală, ci de recunoștință și fidelitate față de moștenirea primită.

Până când să ne ascundem capul în nisip, precum struțul, și să ne prefacem că nu vedem ceea ce se petrece sub ochii noștri? Nepăsarea nu este nici virtute, nici prudență, ci o formă de fugă de responsabilitatea pe care fiecare o are înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.

Având toate acestea înaintea ochilor, aș fi putut eu oare să rămân nepăsător față de atâtea daruri și să tac atunci când am constatat apariția unor influențe străine de învățătura Bisericii, după cuvântul Scripturii? Tăcerea, în astfel de situații, nu este prudență, ci primejdioasă neglijență. Iar conștiința mea, formată în Biserică și prin jurământ înaintea lui Dumnezeu, nu îmi îngăduie această liniște vinovată.

Oamenii pot fi înșelați, dar înaintea lui Hristos toate sunt goale și descoperite!

 

Despre Catedrala Națională

 

Despre Catedrala Națională

 

Este un lucru să formulezi critici la adresa abuzurilor comise de unii reprezentanți ai clerului sau să exprimi dezacordul față de anumite atitudini ale acestora și cu totul altceva să pui sub semnul întrebării legitimitatea sau oportunitatea construirii unei catedrale.

·             În societățile moderne pluraliste, religia continuă să joace un rol de coagulare identitară și memorie colectivă.

·             Catedrala nu este doar un lăcaș de cult, ci un simbol al coeziunii naționale și al continuității istorice — un spațiu în care se exprimă spiritualitatea, valorile și tradițiile comunității.

·             Exemple comparabile: Sagrada Familia (Barcelona), Notre-Dame de Paris, Catedrala Sf. Sava (Belgrad) — toate au devenit repere culturale și turistice, nu doar religioase.

·             Construcțiile religioase de amploare sunt investiții în patrimoniul cultural. Ele generează în timp beneficii economice (prin turism, comerț local, vizibilitate internațională).

·             UNESCO consideră numeroase catedrale „bunuri universale ale umanității”, nu doar monumente religioase.

·             Bisericile și catedralele funcționează ca centre comunitare: oferă asistență socială, sprijin persoanelor vulnerabile, spații educaționale și culturale.

·             Construcția unei catedrale implică muncă locală, contracte, activitate economică, deci nu este o risipă, ci o formă de redistribuție economică în sectorul construcțiilor și artei.

·             Fondurile pentru cult și cele pentru sănătate/educație nu provin din același capitol bugetar și nu sunt exclusiv concurente.

·             Construcția unei catedrale este, de regulă, un proiect cu finanțare mixtă (stat + donații private + contribuții ecleziale), iar ponderea bugetului de stat este marginală comparativ cu bugetele de sănătate și educație.

·             Argumentul „nu avem bani pentru spitale, dar construim biserici” pleacă de la o premisă eronată: că bugetul este un joc de sumă nulă și că eliminarea finanțării religioase ar rezolva deficiențele structurale ale sistemelor de sănătate și educație.

·             În realitate, ineficiența administrativă, corupția și lipsa reformelor sunt principalele cauze ale subperformanței acestor sectoare, nu existența investițiilor religioase.

·             Un stat democratic finanțează diverse domenii ale vieții publice — nu doar cele strict utilitariste (sănătate, educație), ci și culturale, spirituale, științifice, sportive.

·             A investi simultan în școli, spitale și catedrale nu este o contradicție, ci o manifestare a complexității nevoilor umane: trup, minte și spirit.

·             Țări cu un nivel ridicat de dezvoltare (Franța, Italia, Germania) continuă să finanțeze cultele religioase, fără ca aceasta să fie percepută ca o piedică pentru sistemul medical sau educațional.

·             România, prin ponderea bugetară destinată cultelor (<0,1% din bugetul de stat), se află sub media europeană la cheltuieli pentru religie.

·             Într-o analiză echilibrată, construcția unei catedrale nu poate fi evaluată exclusiv în termeni economici, ci în contextul mai larg al capitalului simbolic, coeziunii sociale și moștenirii culturale.

·             Argumentul „ori spitale, ori biserici” este o formă de opoziție retorică care nu reflectă structura reală a bugetului public și nici complexitatea nevoilor societății.

Într-un stat modern, investiția în infrastructura spirituală și cea materială trebuie privită complementar, nu conflictual. Astfel, o catedrală națională poate reprezenta un simbol al unității și identității unui popor, un loc care adună oameni din diferite regiuni și confesiuni în jurul unui sentiment comun de apartenență. Ea poate fi un spațiu de reculegere și reflecție colectivă, unde se comemorează evenimente istorice și se onorează eroii națiunii. De asemenea, o astfel de construcție are o valoare culturală și artistică importantă, păstrând tradițiile arhitecturale și spirituale ale țării. Poate deveni un reper turistic și spiritual, atrăgând vizitatori din țară și din străinătate. Totodată, o catedrală națională oferă un cadru solemn pentru marile momente ale vieții publice — ceremonii, rugăciuni pentru pace, sau momente de doliu colectiv. Într-o lume tot mai fragmentată, ea poate fi un simbol al continuității, al credinței și al speranței într-un viitor comun.

Iată 30 de motive pentru care putem considera necesară o catedrală națională:

1.      Reprezintă un simbol al unității naționale

2.      Onorează istoria și identitatea poporului

3.      Este un loc de rugăciune pentru toți românii

4.      Comemorează eroii naționali și sacrificiul lor

5.      Întărește sentimentul de apartenență la o comunitate

6.      Devine un reper spiritual pentru întreaga țară

7.      Reflectă tradiția și continuitatea credinței românești

8.      Contribuie la patrimoniul cultural și arhitectural

9.      Poate găzdui evenimente religioase majore naționale

10.  Oferă un spațiu pentru momente solemne și comemorative

11.  Stimulează turismul religios și cultural

12.  Poate fi un loc de dialog între religii și culturi

13.  Inspiră speranță și solidaritate în vremuri dificile

14.  Reflectă recunoștința față de trecut și față de Dumnezeu

15.  Poate fi un simbol al păcii și al reconcilierii

16.  Creează locuri de muncă prin construcție și întreținere

17.  Încurajează arta sacră și meșteșugurile tradiționale

18.  Poate deveni un centru de caritate și sprijin social

19.  Reunește credincioși din întreaga diasporă românească

20.  Dă un sens concret ideii de „credință a neamului”

21.  Poate fi loc de educație morală și spirituală pentru tineri

22.  Consolidează rolul Bisericii în viața socială

23.  Creează un loc reprezentativ pentru vizitele oficiale de stat

24.  Poate fi un spațiu de reculegere în momente de criză națională

25.  Transmite generațiilor viitoare valorile fundamentale ale poporului

26.  Poate deveni un simbol al renașterii spirituale după perioade grele

27.  Reflectă demnitatea și aspirațiile unei națiuni creștine

28.  Înfrumusețează peisajul urban și cultural al capitalei

29.  Poate fi un punct de referință în arhitectura europeană contemporană

30.  Reunește credința, cultura și istoria într-un singur edificiu monumental

 

Despre cei ce critică preoții pentru bunurile materiale

 

Despre cei ce critică preoții pentru bunurile materiale

 

În ultima vreme, tot mai multe voci se ridică împotriva preoților, criticându-le vestimentația, autoturismele sau alte aspecte ale vieții materiale. Ironia este că mulți dintre acești critici duc, la rândul lor, o existență orientată spre confort, statut și prosperitate. Diferența este că, în timp ce unii slujitori ai Bisericii sunt judecați pentru ceea ce posedă, ceilalți își justifică propriile excese printr-un discurs al „libertății personale”.

Este de remarcat că adevărații creștini nu obișnuiesc să judece stilul de viață al celor care îi contestă, ci preferă tăcerea și introspecția. În schimb, detractorii credinței manifestă o critică neobosită, de parcă ar dori nu doar să conteste Biserica, ci să o înlocuiască cu o nouă formă de „religie” — una a ateismului militant, în care omul își proclamă propria autonomie absolută și respinge orice autoritate morală sau spirituală.

Această atitudine nu este doar un semn al necredinței, ci și o expresie a unei revolte mai profunde împotriva oricărei ordini și ierarhii. În spatele acestor critici se ascunde adesea nu dorința sinceră de reformă, ci tentația unei anarhii morale — o lume fără repere, în care singurul criteriu devine plăcerea și puterea personală.

Dumitru Călugăr- Învățământul Religios în Biserica Ortodoxă Romană, în Biserica Ortodoxă Romană din 1971_nr.1-12

 

Dumitru Calugar Invatamantul Religios în Biserica-Ortodoxa-Romana_1971_nr.1-12 by Hrab Alexandru

·         Învățătura creștină transmisă de Biserică luminează mintea, încălzește inima și călăuzește voința spre bine.

·         Învățământul religios este o lucrare esențială și continuă a Bisericii pentru formarea morală și spirituală a credincioșilor.

·         Primele forme de învățământ religios au apărut în mănăstiri.

·         Aici se formau viitorii preoți și cărturari, iar predarea era axată pe texte liturgice și pe formarea morală.

·         Personalități precum Coresi, Sf. Varlaam, Antim Ivireanul, Dosoftei, Simion Ștefan, au tipărit lucrări care au sprijinit credința și educația.

·         Tipăriturile religioase au întărit credința și au cultivat limba română.

·         Au fost înființate seminarii teologice și mai târziu facultăți de teologie (ex: Socola, București, Sibiu).

·         După 1943, învățământul religios a fost reorganizat sub autoritatea Bisericii, cu accent pe vocație și trăire duhovnicească.

·         Influențele pedagogiei occidentale (herbartianismul) au dus la un exces intelectualist și la pierderea dimensiunii sufletești în educația religioasă.

·         Biserica a reacționat organizând congrese catehetice pentru redresarea catehezei.

·         Familia este „prima școală” a educației religioase.

·         Preotul are un rol părintesc, educând prin spovedanie, vizite pastorale, sfaturi și exemplul personal.

·         Cultul ortodox este o „cateheză vie” – transmite dogma prin liturghie, rugăciuni și imnuri.

·         Cântarea bisericească unește comunitatea, înnobilează sufletul și susține trăirea religioasă.

·         După 1948, s-a dezvoltat o nouă direcție în cateheză: legarea învățăturii de cult și de trăirea liturgică.

·         Activitatea catehetică se adresează tuturor credincioșilor, după Sfânta Liturghie.

·         Scopul educației religioase este formarea unui caracter moral-creștin autentic.

·         Biserica oferă un cadru viu și viu tradițional pentru această formare, orientată spre mântuire și slujirea semenilor.

 

Biserica Ortodoxă este o comoară

 

Biserica Ortodoxă este o comoară

 

 

Biserica Ortodoxă este o comoară de o valoare nemăsurată.

Ea nu este doar o tradiție moștenită, ci este însăși păstrarea vie a Revelației, a prezenței lui Hristos în lume prin Sfânta Liturghie, prin Sfintele Taine, prin sfințenia vieții și frumusețea adevărului.

Adesea suntem ispitiți să ne uităm în afară, să criticăm alte forme de credință sau alte moduri de manifestare a cultului. Dar, dacă am înțelege cu adevărat cât de bogată este credința noastră ortodoxă, n-am mai avea nevoie să ne justificăm prin comparații.

Adevărul nu are nevoie să atace — el strălucește prin sine.

Dacă suntem încredințați că Biserica Ortodoxă păstrează neștirbit Adevărul, atunci răspunsul nostru nu este să judecăm, ci să trăim acest Adevăr cu toată puterea inimii.

Mai mult decât a predica sau a argumenta, lumea are nevoie să vadă în noi lumina lui Hristos:

– în modul în care iubim,

– în smerenia cu care slujim,

– în iertarea pe care o dăruim,

– în pacea pe care o purtăm în suflet.

Biserica noastră nu este o relicvă a trecutului, ci o comoară vie, actuală, lucrătoare. Ea este chipul împărăției lui Dumnezeu aici pe pământ, așa cum poate fi trăită în inima fiecărui credincios.

De aceea, cea mai bună apărare a credinței noastre nu este controversa, ci sfințenia.

Cea mai convingătoare predică nu este discursul polemic, ci viața curată.

Cea mai strălucitoare dovadă nu este demonstrația intelectuală, ci frumusețea unei inimi pline de Dumnezeu.

Ortodoxia este ca o lumină în întuneric. Lumina nu țipă; nu ceartă întunericul.

Lumina doar strălucește.

 

Mihail Bucă și Grupul Psaltic Tronos - România Mea | Arena Națională 2021

Concursul „Copilul în familie”

   Concursul „Copilul în familie”

    La sediul protopopiatului Sânnicolaul Mare a avut loc faza pe protopopiat a concursului „Copilul în familie”. La acest concurs au participat și trei eleve care participă la programul „Hristos împărtășit copiilor” desfășurat în parohia ortodoxă cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir din Satchinez. Cele trei eleve, Agănencei Adriana, Ignea Clarisa și Tand Sorana, coordonate de studentul Hrab Alexandru și Pr. paroh Rusandu Alexandru au obținut mențiuni și premii constând în cărți și diplome. 

     De asemenea au mai fost prezenți elevi din parohia Nărău, Pesac și Comloșul Mare.