Nu
scriu aceste rânduri pentru a intra în vreo dispută, ci pentru a face o
necesară lămurire, din respect față de credincioși și față de cei care au citit
intervențiile mele din spațiul public. Nu am făcut aceste intervenții din
dorință de polemică, ci din responsabilitate profesională și pastorală. Ca profesor
de religie și teolog, cele pe care le spun se întemeiază pe învățătura
Bisericii și pe cadrul legal al libertății religioase. Consider că o informare
corectă și onestă este un act de respect față de credincioși.
Am
socotit că, dacă Bunul Dumnezeu a privit și spre nevrednicia mea și a rânduit
să calc pe urmele marilor teologi formați în anumite centru universitare din
țară, aceasta nu este o întâmplare, ci o chemare la responsabilitate. În
virtutea jurământului depus cu mâna pe Sfânta Evanghelie și pe Sfânta Cruce –
un angajament solemn înaintea lui Dumnezeu și a Bisericii de a trăi, a
propovădui și a sluji potrivit credinței ortodoxe și moralei creștine – jurământ
rostit la finalul unor etape ale formării mele. A fost același cuvânt rostit de
trei ori, dar la vârste diferite ale sufletului. De fiecare dată cu mâna pe
Evanghelie și sub umbra Crucii, am știut că nu rostesc un simplu sunet, ci îmi
leg întreaga viață de un legământ. Din iubire față de Dumnezeu, am făgăduit să
păzesc dreapta credință. Iar dacă Dumnezeu a scris, cu stilul Său, în catalogul
lumii și al teologiei și numele nevredniciei mele, aceasta nu poate fi decât o
chemare la și mai multă trezvie, smerenie și responsabilitate.
Dumnezeu,
în mila Sa, a primit și rugăciunile mele către Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de
la Partoș și m-a rânduit profesor în propria mea comună. Pentru mine a fost cu
adevărat o minune faptul că am putut primi acest post, ca o formă de întoarcere
a darului primit înapoi către comunitatea care m-a crescut.
Această
conștiință a responsabilității publice nu este însă doar una personală, ci se
înscrie într-o tradiție de slujire și mărturisire a înaintașilor vrednici ai
Satchinezului. Personalități precum Emanuil Ungureanu, avocat și mare filantrop
al Banatului, au arătat prin faptele lor că credința adevărată nu rămâne
închisă în sfera privată, ci se exprimă prin jertfă, implicare și apărarea
valorilor morale ale comunității. Prin sprijinul constant acordat școlii,
Bisericii și culturii, el a fost un exemplu viu de creștin implicat.
Totodată,
figura lui Vincențiu Babeș arată că lupta pentru demnitate, adevăr și
identitate nu este străină de duhul creștin, ci izvorăște din el. Activitatea
sa publică a fost o formă de slujire morală a neamului, întemeiată pe
convingeri adânc însuflețite de credința creștină.
În
aceeași linie a slujirii se înscrie și episcopul Martin Roos, fiu al
Satchinezului, care, prin slujirea sa îndelungată în fruntea Diecezei
Romano-Catolice de Timișoara, a arătat ce înseamnă responsabilitatea păstorului
pentru comunitatea încredințată. Dincolo de apartenența confesională, viața și
lucrarea sa rămân o mărturie a vocației clericale trăite cu seriozitate,
rigoare și fidelitate față de Dumnezeu și oameni.
Un
alt nume de referință al Satchinezului este părintele Aurel Crăciunescu, fiu al
locului, slujitor al altarului și profesor de teologie, a cărui viață a unit în
mod exemplar slujirea altarului, lucrarea academică și datoria față de neam. A
fost profesor la Seminarul Teologic „Andreian” din Sibiu, unde a predat diverse
discipline teologice între anii 1903 și 1929, formând generații de slujitori ai
Bisericii. În timpul Primului Război Mondial (1916–1918) a fost mobilizat ca
preot militar, oferind sprijin sufletesc soldaților români în tranșeele
războiului. După 1918, a susținut activ idealul unității românilor și unirea
Bisericilor ortodoxe din provinciile românești, contribuind la consolidarea
unității bisericești a neamului. Prin slujirea sa discretă și statornică, el a
contribuit la formarea duhovnicească și intelectuală a tinerilor, fiind un
exemplu de cleric care a înțeles că apărarea credinței se face nu prin zgomotul
conflictului, ci prin lucrarea tăcută, temeinică și jertfelnică a cuvântului.
În
temelia tuturor acestor înaintași stă, de-a lungul timpului, șirul preoților și
dascălilor smeriți ai Satchinezului, care au ținut vie candela credinței în
vremuri grele, au apărat familia, morala creștină și școala, formând generații
în frica de Dumnezeu. Chiar dacă numele lor nu sunt consemnate în istoria mare,
rodul slujirii lor se vede astăzi în statornicia credinței comunității. Iar
dintre aceștia, cu o evlavioasă aducere-aminte, îi pomenesc pe doi preoți ai
comunei noastre, mutați la Domnul, dar vii în conștiința mea și a oamenilor:
părintele Marius Crișciu și părintele Ioan Danciu. Știu că acum stau înaintea
Celui Care nu poate fi înșelat. Și nu aș vrea ca, atunci când Hristos mă va
chema la judecata Sa, să stau rușinat înaintea lor și înaintea Lui.
Pentru
acești doi slujitori, care m-au iubit și m-au prețuit părintește, a fost o
datorie de conștiință să nu rămân nepăsător. Mărturisirea adevărului, atunci
când este făcută cu frică de Dumnezeu, nu este un act de îndrăzneală, ci de
recunoștință și fidelitate față de moștenirea primită.
Până
când să ne ascundem capul în nisip, precum struțul, și să ne prefacem că nu
vedem ceea ce se petrece sub ochii noștri? Nepăsarea nu este nici virtute, nici
prudență, ci o formă de fugă de responsabilitatea pe care fiecare o are
înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.
Având
toate acestea înaintea ochilor, aș fi putut eu oare să rămân nepăsător față de
atâtea daruri și să tac atunci când am constatat apariția unor influențe
străine de învățătura Bisericii, după cuvântul Scripturii? Tăcerea, în astfel
de situații, nu este prudență, ci primejdioasă neglijență. Iar conștiința mea,
formată în Biserică și prin jurământ înaintea lui Dumnezeu, nu îmi îngăduie
această liniște vinovată.
Oamenii
pot fi înșelați, dar înaintea lui Hristos toate sunt goale și descoperite!
