Când păcătoșii intră înaintea celor „religioși” în
Împărăția lui Dumnezeu
Uneori
mă gândesc la un lucru care pare nedrept la prima vedere: s-ar putea ca oameni
cu un trecut foarte greu — tâlhari, desfrânați, criminali, oameni care au făcut
mult rău — să intre în Împărăția lui Dumnezeu înaintea unora care au fost toată
viața în Biserică.
Dar
Hristos Însuși spune: „Vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în
împărăția lui Dumnezeu” (Matei 21, 31).
Între naștere și veșnicie: rânduiala tainică a vieții
omului
Viața
omului are o ordine care, dacă o privești cu atenție, te cutremură.
Când
ne naștem, avem nevoie de ceilalți: cineva ne spală, ne îmbracă, ne poartă în
brațe și ne ajută să facem primii pași.
La
bătrânețe, de multe ori avem din nou nevoie de cineva care să ne sprijine, să
ne ridice și să ne ajute să pășim.
Sensul lepădărilor, al rugăciunilor de exorcizare și al responsabilității nașilor
Am participat la numeroase botezuri, uneori și în calitate de cameraman, și am observat un lucru care m-a pus pe gânduri. Când preotul rostește îndemnul de a sufla și de a scuipa de trei ori, unii nași se întorc spre copil și fac acest gest asupra lui.
Nu o fac din răutate, desigur, ci din necunoașterea semnificației liturgice a momentului. Tocmai această neînțelegere arată cât de necesară este cateheza înaintea Sfântului Botez: nu asistăm la o formalitate sau la un obicei popular, ci la lepădarea de Satana și la mărturisirea unirii cu Hristos.
Nașul nu scuipă copilul. Gestul său, săvârșit simbolic către apus, exprimă respingerea diavolului și a lucrărilor lui. Copilul nu este obiectul lepădării, ci persoana pentru care nașul mărturisește credința și își asumă răspunderea creșterii duhovnicești.
Foarte necesară această lămurire, mai ales într-o vreme în care veșmintele, titulatura de „preot ortodox” și apartenența la o asociație religioasă îi pot induce în eroare pe credincioși. Canonicitatea nu se stabilește prin declarații personale, ci prin comuniunea cu episcopul locului și cu Biserica Ortodoxă. Verificarea eparhiei, a ierarhului pomenit și a binecuvântării pentru slujire nu înseamnă discriminare, ci responsabilitate față de Sfintele Taine și față de propria viață duhovnicească. O informare foarte binevenită!
De exemplu, putem distinge aici afirmațiile făcute de un preot din cadrul unei asociații:
Textul de față analizează exclusiv afirmațiile juridice și canonice dintr-o postare publică și documentele invocate în cuprinsul ei. Nu contest dreptul legal al ABCOV de a exista și de a funcționa și nu atribui autorului săvârșirea vreunei infracțiuni. Noi le-am combătut în felul următor:
Mesajul pornește de la două afirmații corecte: ABCOV este o asociație religioasă legal constituită și nu se subordonează administrativ BOR. Din aceste adevăruri sunt însă trase mai multe concluzii juridice și canonice complet greșite.
Din punct de vedere juridic, înregistrarea ABCOV îi conferă personalitate juridică și dreptul de a-și organiza activitatea religioasă potrivit propriului statut. Membrii săi își pot numi personalul „preoți” sau „episcopi” în interiorul asociației. Aceasta nu înseamnă însă că statul a verificat și a recunoscut succesiunea apostolică, validitatea hirotoniilor ori caracterul canonic al Sfintelor Taine. Statul nici nu are competența teologică de a face asemenea constatări.
Neutralitatea religioasă a statului înseamnă că acesta nu stabilește care credință este adevărată și nu împiedică activitatea legală a unei asociații. Nu înseamnă că toate structurile care folosesc cuvintele „ortodox”, „biserică”, „episcop” sau „preot” devin automat egale din punct de vedere canonic. Tot neutralitatea statului îl împiedică să oblige BOR ori o altă Biserică Ortodoxă să recunoască hirotoniile și titulaturile unei asociații independente.
Nici Decizia Înaltei Curți nr. 3965/2017 nu a recunoscut canonicitatea ABCOV. Hotărârea privește înregistrarea asociației și constatarea că denumirea „Biserica Creștină Ortodoxă Valahă” este suficient de diferită de „Biserica Ortodoxă Română” pentru a nu produce o confuzie juridică. Înalta Curte nu a hirotonit pe nimeni, nu a certificat succesiunea apostolică și nu a obligat nicio Biserică să intre în comuniune cu ABCOV.
Este falsă și afirmația potrivit căreia BOR ar fi început ca asociație religioasă și apoi ar fi devenit cult. Biserica Ortodoxă Română era organizată bisericește înaintea apariției actualei legislații privind asociațiile religioase. Autocefalia sa a fost recunoscută de Patriarhia Ecumenică în 1885, iar ridicarea la rang de Patriarhie s-a făcut în 1925. Actuala categorie juridică de „asociație religioasă” nici măcar nu exista atunci. A compara istoria canonică a BOR cu procedura administrativă parcursă de ABCOV este un anacronism evident.
Nici transformarea ABCOV în cult nu este „sigură”. Legea nr. 489/2006 cere minimum 12 ani de funcționare neîntreruptă ca asociație religioasă, adeziunea unui număr de membri egal cu cel puțin 0,1% din populația României și, în final, o hotărâre a Guvernului. Îndeplinirea unei condiții nu garantează automat recunoașterea. Mai mult, eventuala dobândire a statutului de cult ar rămâne o recunoaștere juridică, nu una canonică.
Din punct de vedere canonic, autonomia unei asociații de drept privat nu este același lucru cu autocefalia unei Biserici. O structură poate fi independentă juridic, fără să fie în comuniune cu Bisericile Ortodoxe canonice. Chiar regulamentul publicat de ABCOV pentru una dintre eparhiile sale afirmă că aceasta funcționează „fără comuniune eclesiastică sau de alt fel cu alte organizații religioase din România, interne sau externe”. Prin urmare, ABCOV însăși recunoaște lipsa comuniunii bisericești. Cum poate fi atunci prezentată critica acestei situații drept „fals adevăr juridic”?
Nici existența unor slujbe, a unor altare sau a unor credincioși nu dovedește automat validitatea canonică a hirotoniilor. Harul preoției nu se dobândește prin înregistrarea unui statut la tribunal și nu se demonstrează prin relatări despre vindecări, „argint viu” sau „blesteme de neam”. În Ortodoxie contează hirotonirea canonică, succesiunea apostolică, apartenența la o ierarhie legitimă și comuniunea euharistică.
La fel de problematică este expresia „reactualizarea Tainei Botezului” prin repetarea lepădărilor și prin dezlegări. Botezul este unul și irepetabil. Nu există o Taină ortodoxă distinctă prin care Botezul ar trebui „reactualizat” de un anumit slujitor pentru ca viața omului să capete sens.
În privința lui Emilian Prodan, nu discutăm despre părerea unei persoane de pe Facebook. Arhiepiscopia Bucureștilor a comunicat oficial că acesta a revenit la statutul de laic, a pierdut calitatea clericală și a fost ulterior sancționat cu caterisirea. Aceeași autoritate bisericească arată că structura muntenegreană cu care s-a asociat este necanonică și nerecunoscută de celelalte Biserici Ortodoxe. Numirea sa drept „episcop eparhiot” poate reprezenta o titulatură internă a grupării respective, dar nu o recunoaștere canonică generală.
De asemenea, un cetățean nu are nevoie de o „calitate” specială pentru a cita documente publice, a formula opinii sau a pune întrebări. Ministerul Public, DNA și DIICOT cercetează eventuale infracțiuni; ele nu stabilesc validitatea Sfintelor Taine și nu certifică episcopi. Invocarea lor fără indicarea unei fapte penale concrete nu este argument juridic, ci o formă de intimidare retorică.
Libertatea religioasă garantează ABCOV dreptul de a exista și de a funcționa în limitele legii. Nu îi garantează dreptul de a-i obliga pe ceilalți să-i recunoască titulaturile drept canonice și nici imunitate față de critica documentată. În același timp, orice critică trebuie făcută fără hărțuire, amenințări sau acuzații nedovedite.
Din nefericire, mesajul care pretinde că apără pacea folosește expresii precum „hateriță”, „s-o lăsăm să latre”, atacuri la aspectul fizic și insinuări privind viața intimă. Acestea nu sunt argumente juridice, canonice sau creștine. Sunt atacuri la persoană și contrastează profund cu formula finală „Hristos în mijlocul nostru”.
Pe scurt: legalitatea ABCOV este reală, dar canonicitatea pretinsă nu rezultă din ea. A spune documentat că ABCOV nu se află în comuniune cu BOR și că titulaturile sale nu sunt recunoscute de Bisericile Ortodoxe canonice nu reprezintă ură și nici încălcarea libertății religioase. Reprezintă delimitarea corectă dintre statutul juridic și cel bisericesc.
Dumnezeu
nu ne iubește pentru ceea ce facem,
ci
pentru ceea ce suntem
Dumnezeu
iubește omul nu pentru ceea ce face, nici pentru ceea ce reușește să devină, ci
pentru faptul că există. Existența omului nu este un accident, ci un act de
iubire. Faptul că suntem este deja dovada unei iubiri anterioare oricărui
merit. Dumnezeu nu începe să ne iubească atunci când devenim buni, ci ne
iubește pentru ca noi să devenim buni.
În
acest sens, iubirea lui Dumnezeu nu este o reacție, ci o inițiativă. Nu este
răspuns la viața noastră, ci izvorul ei. Omul nu „câștigă” iubirea lui
Dumnezeu, ci trăiește din ea, chiar și atunci când o ignoră. De aceea, căderea
omului nu desființează iubirea divină, ci doar o refuză. Dumnezeu nu încetează
să iubească nici în fața păcatului, pentru că dacă ar face-o, ar înceta să fie
El Însuși.
Această
iubire are o dimensiune profund personală. Dumnezeu nu iubește omenirea în mod
abstract, ci fiecare persoană în unicitatea ei. Nu iubește o idee despre om, ci
omul concret, cu istoria lui, cu rănile lui, cu contradicțiile lui. A iubi
„pentru că este” înseamnă a vedea în celălalt mai mult decât suma faptelor lui,
a vedea chipul dincolo de deformările lui.
Dumnezeu
nu ne iubește pentru că suntem buni, ci pentru că suntem ai Lui. Ne iubește nu
pentru ceea ce arătăm, ci pentru ceea ce suntem în adâncul nostru: chip al Său,
chemat la asemănare. Dincolo de toate căderile noastre, iubirea Lui rămâne
neclintită, pentru că nu izvorăște din vrednicia noastră, ci din ființa Lui.
Aș
face, aici, o mică comparație: uneori, între doi oameni care se iubesc cu
adevărat, apare acel gând simplu și profund: «te iubesc pentru că ești». Nu
pentru ceea ce faci, nu pentru ceea ce îmi oferi, ci pentru tine însuți. Și
totuși, chiar și această iubire omenească poate slăbi, se poate răni, se poate
retrage. La Dumnezeu însă, această iubire este desăvârșită. El nu doar că ne
iubește pentru că suntem, dar nu încetează niciodată să o facă. Nu Se
depărtează când cădem, nu Se răcește când greșim, nu își schimbă inima după
purtarea noastră. Dacă iubirea omenească atinge uneori acest ideal, iubirea lui
Dumnezeu îl trăiește în mod desăvârșit și veșnic.
Într-o
lume în care bullying-ul devine tot mai prezent în viața copiilor și a
tinerilor, suntem chemați să redescoperim o valoare esențială: iertarea.
Bullying-ul
nu este doar o agresiune fizică sau verbală, ci o rană adâncă adusă sufletului.
Așa cum subliniem și în materialul prezentat , el înseamnă jignire, excludere,
umilire – forme prin care este afectată demnitatea persoanei și pacea
interioară.
În
învățătura creștină, respectul și iubirea aproapelui sunt fundamentale, iar
iertarea nu este un semn de slăbiciune, ci de putere. „Iertați și veți fi
iertați” (Luca 6, 37) ne amintește că adevărata vindecare începe în inimă.
Această
meditație, inspirată dintr-o poveste reală, ne arată că iertarea nu înseamnă
uitare sau acceptarea răului, ci eliberarea de povara suferinței. Neiertarea,
dimpotrivă, ne ține legați de durere și nu ne lasă să mergem mai departe.
👉 Este un gând
pentru fiecare dintre noi: Cum răspundem răului? Cu ură… sau cu iubire?
Poarta închisă
care așteaptă
veșnicia –
taina Porții de Aur
Poarta
prin care Mântuitorul a intrat în Ierusalim, în ziua Intrării
Sale triumfale, rămâne până astăzi
un loc încărcat
de taină și de istorie. Tradiția
spune că această poartă,
cunoscută astăzi ca „Poarta de Aur”, a fost
zidită și păstrată
închisă
de secole.
Se
spune că ea nu va mai fi deschisă
decât la a doua
venire a lui Hristos, când
Împăratul
Slavei va intra din nou, nu în
smerenie, ci în
slavă și judecată.
O
poartă închisă
pentru oameni, dar deschisă în inimile
celor care așteaptă cu credință
și nădejde întâlnirea cu El.
Hristos nu umilește, ci ridică: lecția slujirii și a
smereniei în viața de zi cu zi
Ascultând
azi evanghelia și predică rostită, cu vădită emoție, în care preotul a adus un
gând legat de apostoli. Puteau spune, aceștia, Doamne, dă să stăm pe 12 cruci,
dar nu... Când Mântuitorul avea nevoie de a-I fi alături, ei au căutat rangul
și lauda în fața oamenilor. Slava deșartă, duhul mândriei. Dar Hristos a rămas
gentleman şi cavaler. Hristos nu i-a lepădat. Nu i-a mustrat cu asprime, nu i-a
rușinat, nu i-a alungat. A rămas Același: blând, răbdător, nobil. Un Domn
adevărat. Așa cum spune Nicolae Steinhardt, Hristos este singurul Domn care nu
umilește, ci ridică. Nu cucerește prin forță, ci prin iubire. Nu impune, ci
cheamă.
Și
poate că aici este și lecția pentru noi: nu suntem departe de apostoli. Și noi
căutăm uneori locul întâi, lauda, recunoașterea. Dar Hristos nu încetează să
fie lângă noi, chemându-ne nu la slavă, ci la cruce. Nu la mărire deșartă, ci
la iubire smerită. Pentru că, în cele din urmă, adevărata slavă nu este aceea
de a fi văzuți de oameni, ci de a rămâne lângă Hristos, chiar și atunci când
drumul duce spre Golgota.
Un
alt aspect, al predici era punerea în evidență a faptul de a fi slujitori: în
familie, în primul rând, apoi cu oamenii din jurul nostru. Parafrazez câteva
cuvinte: cuvântul lui Hristos – „cine vrea să fie mai mare să fie slujitorul
tuturor” – pare, la prima vedere, împotriva logicii noastre. Noi asociem „a fi
mare” cu a fi deasupra celorlalți. Hristos răstoarnă această perspectivă:
adevărata măreție nu stă în a domina, ci în a sluji. În viața de zi cu zi, asta
nu înseamnă gesturi spectaculoase, ci lucruri foarte concrete și, uneori,
foarte tăcute. În familie, înseamnă să nu vrei mereu să ai dreptate, ci să
alegi pacea. Să ajuți fără să ți se ceară, să asculți fără să întrerupi, să
porți povara celuilalt chiar dacă nu e „treaba ta”. La școală sau la serviciu,
înseamnă să nu cauți doar aprecierea sau poziția, ci să fii omul pe care
ceilalți se pot sprijini. Să nu-i calci pe alții ca să urci, ci să-i ridici
când cad. Uneori, înseamnă să faci lucruri mici, pe care nimeni nu le vede, dar
care țin totul în picioare. În relațiile cu oamenii, înseamnă să nu te pui în
centru. Să nu răspunzi răului cu rău. Să ai răbdare cu cel dificil, să nu
judeci imediat, să dai o șansă în plus. Și poate cel mai greu: să slujești
chiar și atunci când nu ești apreciat. Acolo se vede dacă e slujire adevărată
sau doar dorință de recunoaștere. Hristos nu a spus doar acest cuvânt, ci l-a
trăit până la capăt. El, Care era Domnul, a spălat picioarele ucenicilor și a
primit crucea. De aceea, „a fi mare” în sens creștin înseamnă, de fapt, a iubi
mai mult decât ceilalți.
Nicolae
Steinhardt: „Din relatările Evangheliilor – fără excepţie – Hristos ne apare şi
înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.
Mai
întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i
bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala
fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care
– până la dirimanta probă contrarie – are încredere în oricine şi nici nu se
grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al
său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar
neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat
ca şi ei.
Mai
departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori
dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când
Domnul: «Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui». Nici eu nu te
osândesc…
E
oricând gata să vină în ajutor, atâta aşteaptă. Îi e milă. Pe văduva din Nain,
pe orbi, pe femeia gârbovă, îi milostiveşte fără ca ei să fi cerut ceva. Ştie
să gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă
de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decât altora pe care-i izbăveşte,
întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie! mare îţi este credinţa.
(Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!)” - https://ortodoxiatinerilor.ro/hristos-gentleman-cavaler/.
