Când păcătoșii intră înaintea celor „religioși” în
Împărăția lui Dumnezeu
Uneori
mă gândesc la un lucru care pare nedrept la prima vedere: s-ar putea ca oameni
cu un trecut foarte greu — tâlhari, desfrânați, criminali, oameni care au făcut
mult rău — să intre în Împărăția lui Dumnezeu înaintea unora care au fost toată
viața în Biserică.
Dar
Hristos Însuși spune: „Vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în
împărăția lui Dumnezeu” (Matei 21, 31).
Dumnezeu
nu ne iubește pentru ceea ce facem,
ci
pentru ceea ce suntem
Dumnezeu
iubește omul nu pentru ceea ce face, nici pentru ceea ce reușește să devină, ci
pentru faptul că există. Existența omului nu este un accident, ci un act de
iubire. Faptul că suntem este deja dovada unei iubiri anterioare oricărui
merit. Dumnezeu nu începe să ne iubească atunci când devenim buni, ci ne
iubește pentru ca noi să devenim buni.
În
acest sens, iubirea lui Dumnezeu nu este o reacție, ci o inițiativă. Nu este
răspuns la viața noastră, ci izvorul ei. Omul nu „câștigă” iubirea lui
Dumnezeu, ci trăiește din ea, chiar și atunci când o ignoră. De aceea, căderea
omului nu desființează iubirea divină, ci doar o refuză. Dumnezeu nu încetează
să iubească nici în fața păcatului, pentru că dacă ar face-o, ar înceta să fie
El Însuși.
Această
iubire are o dimensiune profund personală. Dumnezeu nu iubește omenirea în mod
abstract, ci fiecare persoană în unicitatea ei. Nu iubește o idee despre om, ci
omul concret, cu istoria lui, cu rănile lui, cu contradicțiile lui. A iubi
„pentru că este” înseamnă a vedea în celălalt mai mult decât suma faptelor lui,
a vedea chipul dincolo de deformările lui.
Dumnezeu
nu ne iubește pentru că suntem buni, ci pentru că suntem ai Lui. Ne iubește nu
pentru ceea ce arătăm, ci pentru ceea ce suntem în adâncul nostru: chip al Său,
chemat la asemănare. Dincolo de toate căderile noastre, iubirea Lui rămâne
neclintită, pentru că nu izvorăște din vrednicia noastră, ci din ființa Lui.
Aș
face, aici, o mică comparație: uneori, între doi oameni care se iubesc cu
adevărat, apare acel gând simplu și profund: «te iubesc pentru că ești». Nu
pentru ceea ce faci, nu pentru ceea ce îmi oferi, ci pentru tine însuți. Și
totuși, chiar și această iubire omenească poate slăbi, se poate răni, se poate
retrage. La Dumnezeu însă, această iubire este desăvârșită. El nu doar că ne
iubește pentru că suntem, dar nu încetează niciodată să o facă. Nu Se
depărtează când cădem, nu Se răcește când greșim, nu își schimbă inima după
purtarea noastră. Dacă iubirea omenească atinge uneori acest ideal, iubirea lui
Dumnezeu îl trăiește în mod desăvârșit și veșnic.
