Când păcătoșii intră înaintea celor „religioși” în Împărăția lui Dumnezeu

 

Când păcătoșii intră înaintea celor „religioși” în Împărăția lui Dumnezeu

Uneori mă gândesc la un lucru care pare nedrept la prima vedere: s-ar putea ca oameni cu un trecut foarte greu — tâlhari, desfrânați, criminali, oameni care au făcut mult rău — să intre în Împărăția lui Dumnezeu înaintea unora care au fost toată viața în Biserică.

Dar Hristos Însuși spune: „Vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în împărăția lui Dumnezeu” (Matei 21, 31).

Nu pentru că păcatul ar fi lipsit de importanță. Nu pentru că răul ar deveni bine, ci pentru că Dumnezeu privește pocăința adevărată, smerenia și schimbarea inimii.

Tâlharul de pe cruce nu mai putea repara aproape nimic din viața lui. Nu mai avea timp pentru ani de nevoință sau pentru multe fapte bune. Și totuși, într-o singură clipă de adevăr, își recunoaște vina, Îl mărturisește pe Hristos și aude: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai.”

În schimb, omul religios poate cădea într-o altă primejdie: să creadă că simpla prezență la biserică, postul, rugăciunea sau faptul că „nu a fost ca ceilalți” îi garantează mântuirea.

Poți merge toată viața la biserică și totuși să judeci, să urăști, să nu ierți, să disprețuiești și să rămâi cu inima neschimbată.

De aceea, cred că adevărata întrebare nu este doar: „Cât de des ai fost la biserică?”, ci: „Ce a făcut întâlnirea cu Hristos din tine?”

Un mare păcătos poate ajunge, prin pocăință, la o smerenie uriașă. Iar un om religios poate ajunge, fără să-și dea seama, să creadă că Dumnezeu îi datorează mântuirea.

În Împărăția lui Dumnezeu nu intrăm pentru că „merităm”. Intrăm prin milă.

Una dintre marile surprize ale veșniciei va fi aceasta: unii dintre cei pe care oamenii i-au considerat pierduți vor fi foarte aproape de Dumnezeu, iar alții, convinși că sunt „în regulă”, vor descoperi că au stat lângă cele sfinte fără să-și lase inima schimbată.

„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”