CHIPURI DE MAME CREŞTINE ÎN EDUCAȚIA RELIGIOASĂ - Profesor Teodor M. Popescu

 

CHIPURI DE MAME CREŞTINE ÎN EDUCAȚIA RELIGIOASĂ

Pilde de credință, devotament și pedagogie creștină din Biserica Primară și Epoca Bizantină

Profesor Teodor M. Popescu

❖  ❖  ❖

I. Introducere: Misiunea și Elogiul Mamelor Creștine

Elogiul mamelor creştine s-a făcut de mult, cu fapta şi cu cuvântul. Educația familială a creştinilor a fost ilustrată cu numeroase figuri de sfinți și de mari slujitori ai Bisericii şi ai societății. Unele mame celebre, cunoscute ca educatoare ideale, sunt numai câteva din multele care au făcut din copiii lor oameni: oameni de valoare creştină şi socială.

Ele s-au impus admirației şi respectului lumii creştine şi necreştine. În vremea de încordată luptă religios-morală şi culturală, între Creştinismul biruitor şi păgânismul elin, în secolul al IV-lea, când Iulian Apostatul căuta să discrediteze credința „galileenilor”, s-o facă ridicolă şi s-o înnăbuşe, cel mai vestit retor al timpului, unul din marile chipuri de păgâni prinşi cu toată ființa lor de tradițiile şi de gloria elinismului, profesorul Libanius, a rostit aceste cuvinte de admirație care au rămas înscrise ca un imn în cartea de aur a Creştinismului:

„Ce femei admirabile sunt la creştini!” — Libanius, profesor de retorică (secolul al IV-lea)

 

Spunând aceste cuvinte, Libanius se refera la Anthusa, mama sfântului Ioan Gură de Aur, pe care — fără a o cunoaște — o prețuia foarte mult.

Putem să afirmăm că la temelia creşterii şi a pregătirii pentru viață a fiecărui mare creştin a stat și devotamentul unei mame bune, că fiecare sfânt creştin şi om însemnat a fost făptura sufletească, opera pedagogică a unor asemenea mame. Femei ca cele două Macrine, bunica și sora sfântului Vasile cel Mare, Emmilia, mama lui, Nonna, mama sfântului Grigore Teologul, Monica, mama Fericitului Augustin, realizează şi caracterizează chipuri desăvârşite de educatoare creştine. Bunele mame creştine au fost de regulă bune educatoare.

Pedagogia lor venea din credinţa şi din învăţătura lor creştină. Ea nu se baza atât pe manuale și pe lecții de școală, cât pe învățătura Sfintei Scripturi, această carte a vieții care cuprinde, în principii dumnezeieşti şi în sfaturi şi experiențe de profeți și de apostoli, cea mai înaltă știință a creşterii oamenilor, aceea care îi face mai buni, mai drepţi, curați, sinceri, corecți, oameni de caracter, virtuoşi întru totul:

„Creșteți pe copii în învățătura și în povața Domnului.” — Efeseni 6, 4

 

Această învățătură şi povață au transmis-o şi au pilduit-o cu dragoste şi grijă mamele creştine, a căror credință și viață morală făceau din ele cei mai buni pedagogi care pot fi — părinții.

Pedagogia lor era lege morală a creştinismului, izvorul acesteia era voia lui Dumnezeu, principiu educativ indiscutabil, neschimbabil, veşnic şi fericit, ca Dumnezeu însuşi. Puterea și autoritatea lor erau cea a exemplului personal, a faptei. Sfinții creştini sunt de regulă copiii şi ucenicii unor mame sfinte, femei pioase și virtuoase, modele de înţelepciune, de castitate, de caritate, de bunătate creştină. De când e lumea, nu se cunosc principii pedagogice valabile în chip teoretic, fără exemplul cel bun al educatorului. Se ştie, dimpotrivă, că pilda rea compromite şi zădărniceşte cele mai bune intenții și că principiile singure nu pot să formeze oameni, fie ele cât de frumoase.

Pedagogia nu se face în abstract, ca un calcul ipotetic sau ca o speculație metafizică. Ea se face de om pe oameni, se face de la suflet la suflet, cu date şi scopuri psihice-morale. Ea se face pentru îndreptarea, îmbunătățirea, înnobilarea omului, şi omul nu se dreaptă, îmbunătățește și înobilează prin reguli şi deziderate sau prin singură ştiinţa teoretică a lumii.

Cu o credință vie, caldă şi puternică, cu sentimente nobile, cu moral superior, femei, uneori simple, au putut să-şi educe copiii mai bine decât pedagogi cu pregătire ştiinţifică. Monica, mama Fericitului Augustin — pe atunci şi altele ca ea — au fost crescute de către sclave credincioase. Monica nu era o copilă fără cusur, dar vigilența umilei educatoare a îndreptat-o cu prestigiul și cu succesul unui pedagog conştiincios și consecvent. Când mama creştină educatoare a avut şi cultură şi tradiții familiale şi mijloace, copiii ei s-au putut bucura de privilegiul unei bune creşteri complete, în care știința lumii se armoniza cu principiile morale ale Creştinismului, şi la podoabele spirituale ale Evangheliei se adăugau, adaptându-se, cele ale înţelepciunii omeneşti, selecționate după criteriul virtuții. Influența precumpănitoare a mamei au mărturisit-o ei înşişi.

II. Femeia Creștină în Istoria Apostolatului și a Martiriului

Femeia creştină s-a distins ca educatoare în toate straturile şi epocile, ridicându-se la înălțimea idealului creştin al vremii, care a putut să fie mai mult misionar, martiric, ierarhic sau ascetic.

În istoria apostolatului, femeia a jucat un rol important ca agentă a evanghelizării. Prețioasele colaboratoare ale Sfântului Apostol Pavel sau ale altor misionari au fost dintru început active şi vrednice purtătoare ale ideilor creştine. De multe ori, femeia s-a convertit înainte de soțul ei, l-a convertit şi pe el şi pe copiii lor. Cercul misionar obişnuit al femeii era familia, rudenia, societatea ei restrânsă. Sentimentul ei matern, atât de firesc și de puternic, face din femeie o ființă devotată mai întâi și mai mult copiilor ei. Şi în epoca apostolică şi mai târziu, în multe familii, copiii s-au creştinat prin mama lor. Chiar în cazul când soțul a rămas păgân, soția creştină a făcut din creştinarea şi buna-creştere a copiilor grija ei de căpetenie.

În vremea persecuțiilor, curajul femeilor creştine a fost admirabil, atât de mare, încât ar putea să pară uneori neverosimil. Ceea ce nu se poate vedea decât în cazuri cu totul rare, ca mama să-şi îndemne copilul să moară pentru o idee mare sau pentru un interes superior, general, s-a văzut adesea la creştini: mame care şi-au încurajat copiii să sufere totul şi să moară pentru credința lor creştină. Sunt cazuri în care îndemnul acesta a luat forma unei implorări. Pe cât de mare era durerea şi ruşinea părinţilor păgâni, când copiii lor creştini mureau martiri, pe atât de mare dorinţa şi bucuria celor creştini, ca fiii lor să aibă parte de coroana de martiri, cu care intrau în numărul sfinților. Sfinţenia a fost cel mai înalt ideal pedagogic. Frumusețea şi dinamismul acestui ideal, care face pe om să-şi depăşească puterile, explică de la sine eroismul fără seamăn al mamelor creştine.

Când o făptură slabă, nevârstnică şi umilă, ca Blandina, mărturisitoare şi martiră la Lugdunum, în persecuția împăratului filosof Marcu Aureliu (177), întăreşte pe creștini cu exemplul tăriei ei sufleteşti să îndure chinurile până la sfârşit, care era sfârşitul vieții lor, ea făcea aceasta, ziceau creştinii, încurajându-i „ca o mamă nobilă pe copiii săi” (Eusebiu, Istoria bisericească V, 1, 53). Blandina nu era nici mamă, nici nobilă, era o copilă de cea mai modestă categorie socială — o sclavă —, dar era, în frumusețea atitudinii ei creştine eroice, mare la suflet şi vrednică de laudă ca o „mamă nobilă”. Iată buna mamă creştină, socotită cel mai înalt termen de comparație spre lauda martiriului însuşi, care este sfinţenia, prin excelență.

Mamele adevărate au fost cu atât mai mari și mai bune educatoare, cu cât au biruit în lupta lor cel mai puternic sentiment și instinct, cel al maternității lor, şi au avut tăria să dorească şi să vadă moartea creştină a copiilor lor, socotindu-se de două ori fericite dacă puteau să moară cu ei sau să lase orfani copii mici, uneori îngeraşi de sân.

Tânăra şi nobila Perpetua, nobilă în toate privințele, alăpta unicu-i prunc când a fost arestată, judecată şi condamnată la moarte împreună cu alți creştini, între care sclava Felicitas, în Africa, sub Septimiu Sever (anul 203). Sclava purta încă în pântece o copilă, care a văzut lumina câtă lumină putea vedea în închisoarea subterană, în care erau păziți creştinii. Ca şi ea, Eutychia, gravidă, înfruntă cu curaj martiric judecata şi osânda păgânilor, la Tesalonic, sub Dioclețian (304).

Aceste femei nu erau nesimțitoare la durerile și la bucuriile omeneşti de mamă, ca să moară cu inima uşoară, lăsând în urmă copiii dragostei și sânului lor. Dimpotrivă, Perpetua mărturisește că a suferit mult de lipsa copilului, până ce i-a fost adus la închisoare şi a putut să-l alăpteze, iar după aceea, când i s-a adus, bucuria de a-l vedea cu ea o făcea atât de fericită, încât zicea că închisoarea i se pare un palat și că se simțea acolo mai bine decât oriunde. Ce putea să lumineze și să edifice apoi mai mult, la vârsta înțelegerii, pe asemenea orfani de martiri, decât frumusețea și eroismul morții mamei lor?

Agathoniki, la Pergam, în persecuția lui Deciu (250), însuflețită de curajul episcopului Carpus şi al diaconului Papylus, se declară și ea creştină, gata să moară cu ei. „Ai milă de copiii tăi!” — strigă mulțimea şi proconsulul judecător. „Copiii mei? Să aibă Dumnezeu grijă de ei!” — răspunde mama creştină, care moare martiră spre cinstea şi pilduirea lor. Crispina, patriciană, soție și mamă, moare de asemenea cu mare curaj, întru edificarea copiilor ei, sub Dioclețian (în Numidia, 304). Ameninţată cu torturi, ca să apostazieze, ea răspunde: „Orice s-ar întâmpla, prefer să sufăr mai de grabă pentru credinţa pe care o țin”. Şi Crispina a stăruit în credința ei până la sfârşit, binecuvântând pe Dumnezeu şi mulţumindu-i pentru moartea ei martirică.

Alte creştine urmează în martiriu pe soții sau pe copiii lor. Quartillosa, deşi putea să rămână liberă după moartea soțului şi a fiului ei, preferă închisoarea şi moartea, împreună cu alți creştini, la Cartagina, sub Valerian (259). Incomparabila mamă a diaconului martir Flavianus, o femeie care avea credința patriarhilor, a avut tăria sufletească de a-şi însoți în tot timpul judecării, torturării şi morţii, pe fiul condamnat, cu dorința de a-l vedea murind martir pentru Hristos. Prietenii lui şi mulțimea cereau grațierea lui. Vrednica „fiică a lui Avraam”, care era mama lui, dorea, dimpotrivă, să-l vadă martir.

„O, mamă credincioasă şi devotată lui Dumnezeu! O, mamă vrednică de a fi socotită printre modelele trecutului! O, mamă admirabilă, ca mama Macabeilor! Ce importanță are numărul copiilor? N-a jertfit și ea toată iubirea ei Domnului, oferindu-i pe fiul său unic?” — Actul martiric al diaconului Flavianus

 

Câtă deosebire între tatăl păgân al Perpetuei, care se repede asupra fiicei arestate, ca să-i scoată ochii, şi care încearcă prin alte mijloace încă s-o abată de pe drumul martiriului, socotindu-l ruşinos pentru casa lui, şi incomparabila mamă cu nume necunoscut, a diaconului Flavianus, „a cărei dorință era de a vedea pe fiul ei murind” şi pe care „întârzierea morții o cufunda într-o durere glorioasă” (Martiriul lui Montanus şi Lucius).

Maria, mama martirului Marianus, e fericită de moartea fiului ei, fericită și ea, ca mama Macabeilor, de fericirea fiului ei mântuit prin martiriu şi mândră de a fi avut un asemenea fiu. Îmbrățișând trupul lui, ea îmbrățișa „gloria” propriului său trup, şi, în dragostea-i plină de credință, ea sărută rănile capului lui. „O, tu, pe drept numită Maria, fericită și ea având un asemenea fiu, și ea având un asemenea nume! Nu merita ea, oare, cinstea unui nume ca acesta, o mamă acoperită de glorie de către copilul trupului ei?” — aşa grăieşte lauda ei în actul martiric al lui Marianus şi Iacob de la Lambesis (Numidia, 259).

Pe mărturisitori îi îndemnau adesea rudele, prietenii, mulțimea sau chiar magistratul judecător, să săvârșească de formă actul de cult păgân cerut, ca să-şi scape viața. Copiii celui condamnat au rugat uneori pe tatăl lor să facă aceasta pentru ei... Pe episcopul Irineu de la Sirmium (304) îl imploră rude, prieteni, femei, să apostazieze, dar soția lui nu-l îndeamnă. Pe episcopul Fileas de Tmuis (306) îl roagă de asemenea toți să cedeze și încearcă să-l mişte cu durerea soției şi a copiilor lui, dar vrednica-i tovarăşă creştină nu-i cere aceasta. Mama lui Origen, pe care moartea lui Leonida o lăsa văduvă cu șapte copii minori (Alexandria, 202), suportă eroic povara văduviei ei grele, vrednică de soțul ei martir. Fiul ei mai mare, Origen, voia să moară şi el cu tatăl, la şaptesprezece ani. Fericiți copiii cu asemenea părinți martiri şi sfinți, educatori prin viața și prin moartea lor de creştini!

La marea școală a martiriului s-au format mamele şi educatoarele primelor secole creştine. Familiile păstrau sfintele amintiri ale muceniciei, şi martirul nu era doar un chip de erou, el era credinciosul împodobit cu toate virtuțile și harurile, model de pietate, de dragoste, de bunătate, de omenie, de curăție, de răbdare, de spirit de sacrificiu: tipul creştinului desăvârşit. Citirea actelor martirice la cult făceau din pilda lui o mare lecție de credință creştină pentru toți. Această pedagogie pe exemple de sfinți martiri, pe virtuți evanghelice, pe jertfe de sânge, a fost cea mai reușită care se poate închipui.

Este uşor de înțeles de ce secolul biruinței creştine, al patrulea, a dat Bisericii atât de mulți oameni mari. În urma lor aveau generații de mărturisitori, aveau unii strămoşi înscriși în calendar. Familia căpăta un titlu de noblețe creștină, care era cel mai mare bun al ei. Cu sfinţenie se păstra amintirea stimulantă și tradiția eroică a martirilor, şi femeile erau cele mai sensibile la cinstea aceasta, ele, Vestalele casei creştine.

III. Mame și Educatoare Sfinte în Secolul de Aur al Bisericii

3.1. Sfânta Familie a Sfântului Vasile cel Mare

Nu este o întâmplare că în familia sfântului Vasile cel Mare, care a dat Bisericii mai mulți sfinți, femeile țin un loc de seamă. Bunica Macrina suferise, împreună cu ai săi, şapte ani de pribege prin păduri, în vremea persecuțiilor lui Dioclețian, Galeriu şi Maximian Daia. Bătrâna cunoscuse şi ascultase pe Sfântul Grigorie Thaumaturgul şi i se întipăriseră în minte. Sfântul Vasile mărturiseşte că amintirile şi povestirile ei au lăsat asupra lui o impresie neştearsă. Ea a fost astfel primul lui pedagog creştin. Emmilia, mama Sfântului Vasile, era fiica unui martir. Macrina, sora lui, o ființă virtuoasă și înțeleaptă, a avut un rol foarte însemnat în viaţa şi cariera lui.

După terminarea strălucitelor studii, tânărul Vasile era ispitit de succesul și de gloria retoricii. Oraşele se întreceau să-l atragă ca profesor. Încrezător în știința și în talentul său, care-i creau faimă, Vasile disprețuia toate demnitățile. Nu era încă din smerenie, era mai degrabă din mândrie. Sora Macrina observase aceasta şi voia să-l sustragă lumii, pentru a-l câştiga Bisericii. Cu sfaturile şi cu stăruința ei, ea reuşi să-l convingă de vanitatea gloriei lumeşti. Biserica şi fratele avură norocul s-o asculte. Cu aceasta, preocupările învăţatului şi talentatului profesor de retorică se îndreptară toate spre Biserică şi spre monahism. Influența acestor femei sfinte — bunică, mamă şi soră — a fost fără îndoială hotărâtoare pentru formarea şi orientarea vieții sufleteşti a lui Vasile cel Mare, unul din cei mai străluciți ierarhi ai Bisericii.

Familia întreagă era un focar de credință și un cămin al virtuții. Copiii — zece la număr — se întreceau în fapte bune. Pe unul din frați, Petru, Macrina l-a adoptat și l-a instruit cu ajutorul Sfintei Scripturi şi al cunoştinţelor ei religioase. Având durerea să-şi piardă logodnicul, ea s-a devotat creşterii copiilor — era cea mai mare între cele cinci fete, ajutând pe mama sa, rămasă văduvă după moartea timpurie a soțului. După ce copiii s-au mărit, ea s-a retras împreună cu mama şi cu un număr de servitoare pe una din proprietățile familiei, unde înființară o mânăstire, la care au venit apoi şi alte femei din familiile bune, din Pont şi din Capadocia.

Prezenţa acestor femei, în familia şi în educația sfântului Vasile, a fost o mare binecuvântare pentru Biserică şi pentru societate. Ele au fost excelente educatoare ale copiilor şi fraţilor, dintre care trei au ajuns episcopi: Vasile al Cezareei Capadociei, Grigore al Nisei şi Petru al Sebastiei. Altul, Naucrat, după unele succese în retorică, se retrase tânăr din lume, ca să înființeze şi să întrețină un azil de bătrâni. Filantropia era una din marile virtuți ale acestei familii bogate şi distinse. Au exercitat-o bunicii, părinții și copiii, dintre care Sfântul Vasile a fost, ca episcop, creatorul acelei mari instituții a carității, care s-a numit Vasiliada. În asemenea familii şi cu asemenea femei, fiecare este o mare educatoare creştină și fiecare copil o podoabă a casei şi a societății.

3.2. Sfânta Nonna și Anthusa — Mamele Sfinților Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur

Nu mult departe şi în acelaşi timp, virtuțile familiale înfloresc și rodesc credință și fapte în casa episcopului Grigore de Nazianz tatăl, unde strălucesc de asemenea calitățile unei femei sfinte. Nonna, soția lui, fiică şi nepoată de creştin, a convertit la creştinism şi a influențat mult pe soțul ei, care ajunge apoi episcop. Copiii lor târzii sunt Grigore Teologul, Chesarie şi Gorgonia, educați creştineşte în casă. Casa părintească era cea mai bună școală şi mama cel mai bun educator. Şcolile timpului erau de altfel institute de cultură formală: ele dădeau cultura elementară generală şi pregăteau pentru câteva cariere, mai ales pentru cea retorică, firește pe băieți. Fetele se instruiau în casă. Bogăția şi adâncimea acestei instruiri familiale se poate măsura pe femei ca aceste provinciale. Între cuvântările lui Grigore Teologul este una care imortalizează figura surorii sale Gorgonia, virtuoasă soţie şi mamă creştină.

Alături de aceste Capadociene, stau chipul şi pilda luminoasă a acelei mari mame din Antiohia, numai dragoste şi grijă pentru copilul ei, Ioan Gură-de-Aur, Anthusa, în persoana căreia Libanius a lăudat toate femeile creştine. Văduvă la douăzeci de ani, s-a devotat întreagă creşterii copilului, din care a făcut un mare model de virtute creştină pentru toate timpurile. Pe calitățile lui sufleteşti a întemeiat celebrul lui profesor păgân elogiul femeilor creştine. Rolul Anthusei în formarea marelui om şi sfânt ierarh, este primordial şi mult mai mare decât al oricărui profesor. Dacă geniul oratoric al lui Ioan Gură-de-Aur se formase şi se alimenta din știința ilustrului Libanius, fondul sufletesc al vorbirii, care-l face pe marele predicator atât de bogat, de cald şi de bun, curat, iubit şi admirat, venea din fiinţa Anthusei şi din pedagogia ei creştină, din învăţăţura şi din povaţa Domnului. Când o mamă îşi iubeşte şi îşi crește copilul ca o creştină, cu simţul răspunderii pentru viața și pentru mântuirea lui, urmărind să facă din el nu doar un om de carieră lumească obișnuită, ci un om întreg, mare la suflet, înzestrat cu calități morale, bine-plăcut lui Dumnezeu, ea găseşte puterea şi mijlocul de a revărsa inima sa în inima lui, de a trece gândurile, sentimentele, dorințele sale în ale copilului, de a-l îndruma pe calea binelui şi a virtuților.

3.3. Datoria și Răspunderea Părinților ca Educatori ai lui Dumnezeu

Un copil este, fireşte, un mister, o enigmă psihologică. El poate să contrazică şi să dezamăgească cele mai bune nădejdi, poate să reziste celor mai stăruitoare îndemnuri părinteşti. Sunt totuşi rare cazurile în care afecțiunea părintească bine intenționată şi manifestată, inima mare, caldă a unei mame conştiente de sfânta ei misiune și răspundere de educatoare, care are să dea socoteală lui Dumnezeu de mlădița trupului şi sufletului ei, să nu reuşească a face din copil un om, dacă urmăreşte aceasta ca pe cea mai mare datorie a vieții ei, ca pe o problemă a justiției ei de mamă înaintea societății, a Bisericii şi a lui Dumnezeu, ca pe problema propriei mântuiri.

Părinții sunt colaboratori cu Dumnezeu la opera creației neamului omenesc, sunt auxiliarii lui. Ei trebuie să-şi facă din copii oameni după voia lui Dumnezeu, oameni ai lui Dumnezeu. În misiunea de procreatori și de educatori, părinții se pot mântui sau pierde prin copiii lor, pentru copiii lor, după grija şi râvna cu care se ostenesc pentru mântuirea lor, călăuzindu-i şi pregătindu-i nu numai pentru bunăstare şi cinste în lume, ci şi pentru împărăţia lui Dumnezeu. Se întâmplă uneori ca părinții să nu poată abate pe copii de pe o cale greşită, dar cei care și-au făcut totuşi datoria lor de părinte, întreagă, au cel puțin uşurarea de a fi împlinit-o.

IV. Sfânta Monica — Pedagogia Lacrimilor, a Rugăciunii și a Răbdării

Iată, în galeria marilor mame educatoare, chipul mult zbuciumatei Monica. Soție de păgân convertit târziu, dorea împreună cu el să pregătească pe fiul lor mai mare pentru o carieră strălucită. Băiatul avea în adevăr calități intelectuale excepționale, și dorința fericiților lui părinți de a-l vedea mare retor devenea, cu atât mai mult, o ambiție. Trimis la studii în mai multe oraşe, foarte tânărul Augustin alunecă uşor spre plăcerile simțurilor. La optsprezece ani era tată nelegitim, şi legăturile lui cu o femeie, apoi cu alta, au durat mulți ani. Pentru religia mamei lui, creştină zeloasă, el avea încă dispreț. Rătăcirile se împerechează: de la păcat ajunge la erezie, devine maniheu, duşman al Bisericii în care trebuia să se mântuiască. Stăruie în ambele căderi, trupească şi sufletească, spre marea durere şi nelinişte a mamei, consumată zi şi noapte de grija pierderii lui.

Şaisprezece ani a durat această tortură a Monicăi (371–387). Viața ei era numai lacrimi, rugăciuni și rugăminți pentru Augustin, la Dumnezeu, pe lângă Augustin însuşi şi pe lângă oricine credea că poate s-o ajute ca să-l îndrepte şi redobândească. Fiul cel rătăcit a mărturisit mai târziu că Monica plângea pentru căderea lui în erezie mai mult decât plâng mamele pentru moartea copiilor lor.

„Este imposibil să se piardă fiul atâtor lacrimi!” — Cuvânt de mângâiere adus Sfintei Monica de către un episcop

 

Şi l-a mântuit. În rugăciuni şi lacrimi, sfânta mamă şi-a căutat și urmărit cu paşii şi cu inima pe fiul rătăcit, la Cartagina, la Roma, la Mediolanum, unde îl purtau studiile, cariera şi plăcerile lui. Inima ei duioasă de mamă a biruit şi a cucerit în cele din urmă inima lui învârtoșată de tânăr emancipat. Creştinătatea câştiga prin aceasta pe unul din cei mai mari, pe cel mai mare teolog în Apus şi părinte bisericesc, pe episcopul de Hippo Regius (+430), o minte și un suflet de om mare, cum prea puține au fost până acum.

O mamă care a trebuit să colinde lumea în căutarea fiului risipitor, — ar fi făcut oare un tată aceasta? — nu putea să moară acasă, unde dorise şi rânduise loc de veci alături de soţul ei. Ea a adormit pe drumul de întoarcere, la Ostia, însoțindu-şi spre Africa pe fiul renăscut, cu singura rugăminte de a o pomeni la altar, înaintea Domnului, împreună cu celălalt fiu al ei.

Mântuind pe Augustin, Monica mântui pe toți cei care au fost apoi mântuiți de el. El se năștea a doua oară din lacrimile şi rugăciunile mamei, se năştea din inima ei pentru veşnicie, cum zice el, după ce se născuse mai întâi din trupul său pentru viața aceasta. La cei cincizeci şi şase de ani ai mamei, Augustin avea treizeci și trei. Câte mame n-ar fi pierdut până la această vârstă nădejdea de a întoarce la calea cea bună un fiu de două ori rătăcit? Pedagogia creştină a Monicăi, pedagogia credinței, a dragostei, a nădejdii şi a răbdării, a biruit natura tare, dură, a biruit lumea din afară prin inima ei de mamă creştină. Durerea şi bucuria ei pentru Augustin este o mare experiență pedagogică, cum nu se cunoaște nici una dincolo de domeniul Bisericii.

V. Teodota — Chipul Mamei Creștine din Bizanț

S-ar putea crede că asemenea mame creştine, cunoscute ca mari educatoare, au produs numai secolele de eroism şi de aur ale Bisericii, dacă la șirul lor nu s-ar putea adăuga multe altele, din toate timpurile. Ne mulțumim să evocăm doar chipul unei creştine bizantine medievale, vrednică de a sta alături de marile mame creştine.

Teodota, mama lui Mihail Psellos (sec. XI), nu a putut să facă din fiul ei un sfânt, ca celelalte. Mediul şi vremea erau mai puțin proprii pentru a ridica la cinstea sacră pe un înalt demnitar imperial, prins în vârtejul evenimentelor politice. Dar Teodota a avut totuşi mari dorințe și calități de mamă. Soția unui om de neam bun, bine crescută, era inteligentă, grijulie, energică, cu tact și cu mult bun simț. Era pioasă și bună cu toți săracii, îi primea, le spăla picioarele, îi servea la masă ca pe nişte domni mari. Trăia rugându-se şi dorind să-şi termine viața la mânăstire.

Cel mai mare dintre meritele ei a fost acela de a se fi ocupat de creşterea copiilor ca de o datorie sfântă. Model al tuturor virtuților pentru copiii ei, o lege vie a casei, era respectată şi admirată de ai săi în chip neobişnuit. Era în adevăr o mamă incomparabilă pentru cele două fiice și pentru fiul ei. Dorința ei de a-l face om însemnat, grija ei pentru instruirea lui, mult-puținul ajutor ce-i putea da la pregătirea lecțiilor şi mai ales rugăciunile şi lacrimile ei de ceasuri întregi pentru fiul ei adorat, au făcut din el cel mai mare învățat al secolului. Sora lui mai mare aminteşte virtuțile tinerei Macrina; ea ajută pe mama devotată la creşterea copilului minunat, pe care-l dorea bun şi înţelept.

Marele învăţat care a ajuns Mihail Psellos, comparat de istorici pentru știința sa cu patriarhul Fotie, cu Albert cel Mare, cu Roger Bacon și cu Voltaire, a fost în această privință mai mult rezultatul năzuințelor mamei sale, al afecțiunii, grijii şi ambiției ei nobile de a-l vedea progresând în ştiinţă. Teodota nu dorea numai să crească un om însemnat, ea voia totodată ca el să meargă pe calea Domnului. Viața ei a fost dominată până la sfârşit de două sentimente: iubirea de copii și iubirea de Dumnezeu. Teodota a ilustrat, în ultimii ei ani, viața unei mânăstiri, aproape de mormântul fiicei ei mai mari. Acolo s-a sfârşit în sfinţenie, consumată de grijile de soție și mamă, cu mulțumirea de a fi îndrumat spre mânăstire și pe soț, şi pe fiu. Năzuind pentru Mihail Psellos la ştiinţă multă şi la ranguri înalte, Teodota ar fi dovedit ambiție maternă obişnuită. Nobila mamă a dorit pentru el ceva mai mult: viața îmbunătățită a mânăstirii, ca pe o culme înflorită a virtuților creştine. Fiului căzut în genunchi în fața ei în biserică, în ziua tunderii ei în monahism, mama îi dorea cu glasu-i dulce:

„Fie ca să ai și tu parte într-o zi, fiul meu, de toate aceste bunuri.” — Teodota către fiul ei, Mihail Psellos

 

Era ultima ei dorință. Mama muri apoi curând și fiul nu a avut mai mare durere decât pe aceea de a fi venit prea târziu pentru a primi sărutul ei cel din urmă. Dacă Psellos nu are înfăţişarea sfântă a unui Ioan Gură-de-Aur sau Augustin, dragostea, respectul lui pentru o mamă atât de bună, îl cinstesc ca o virtute.

VI. Concluzii: Valoarea Veșnică a Educației Creștine

Asemenea chipuri de mame dovedesc îndeajuns valoarea educativă a Creştinismului. Ele au făcut cu mult mai mult decât să-şi fi crescut copiii bine, după ideile şi practica timpului, mai mult decât a-i fi iubit, trimis la învățătură, ridicat în posturi înalte: ele au format mai ales sufletul copiilor lor, partea cea dinlăuntru a omului, pe cea care face valoarea lui de om.

Oricare ar fi concepția noastră despre lume, valorile cele mai înalte, cele care fac prețul omului, sunt cele sufleteşti, morale. Pe acestea le alege, le formează și le cultivă educatorul creştin. Metodele lui nu sunt elaborate de bibliotecă, ele sunt scoase din principiile religios-morale ale Creştinismului. Educatorul creştin vede în om chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. El nu dresează un animal, ci modelează o ființă spirituală; el vrea să readucă pe omul căzut, slab, ispitit, la ceea ce trebuie să fie: la chipul şi la asemănarea lui Dumnezeu. Ce ideal pedagogic poate fi mai înalt și mai eficient decât acesta, de a îndrepta și a ajuta firea omenească să năzuiască spre desăvârşirea pilduită de Tatăl nostru cel din ceruri?

Aşa şi-au educat sfintele mame amintite mai sus copiii. Drept orice principiu şi metodă pedagogică, pentru misiunea lor de educatoare, în necunoştinţă noi de știința lor pedagogică, ne mulțumim a identifica în Sfânta Scriptură, în viețile sfinților și în pilda lor înşişi, tratatele artei lor de educatoare de sfinți. „Ce femei admirabile sunt la creştini!”[1]

---

[1] Profesor Teodor M. Popescu, Meditații teologice, București, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, 1997, pp.279-292.