Dumnezeu nu ne iubește pentru ceea ce facem, ci pentru ceea ce suntem

 

Dumnezeu nu ne iubește pentru ceea ce facem,

ci pentru ceea ce suntem

 

Dumnezeu iubește omul nu pentru ceea ce face, nici pentru ceea ce reușește să devină, ci pentru faptul că există. Existența omului nu este un accident, ci un act de iubire. Faptul că suntem este deja dovada unei iubiri anterioare oricărui merit. Dumnezeu nu începe să ne iubească atunci când devenim buni, ci ne iubește pentru ca noi să devenim buni.

În acest sens, iubirea lui Dumnezeu nu este o reacție, ci o inițiativă. Nu este răspuns la viața noastră, ci izvorul ei. Omul nu „câștigă” iubirea lui Dumnezeu, ci trăiește din ea, chiar și atunci când o ignoră. De aceea, căderea omului nu desființează iubirea divină, ci doar o refuză. Dumnezeu nu încetează să iubească nici în fața păcatului, pentru că dacă ar face-o, ar înceta să fie El Însuși.

Această iubire are o dimensiune profund personală. Dumnezeu nu iubește omenirea în mod abstract, ci fiecare persoană în unicitatea ei. Nu iubește o idee despre om, ci omul concret, cu istoria lui, cu rănile lui, cu contradicțiile lui. A iubi „pentru că este” înseamnă a vedea în celălalt mai mult decât suma faptelor lui, a vedea chipul dincolo de deformările lui.

Dumnezeu nu ne iubește pentru că suntem buni, ci pentru că suntem ai Lui. Ne iubește nu pentru ceea ce arătăm, ci pentru ceea ce suntem în adâncul nostru: chip al Său, chemat la asemănare. Dincolo de toate căderile noastre, iubirea Lui rămâne neclintită, pentru că nu izvorăște din vrednicia noastră, ci din ființa Lui.

Aș face, aici, o mică comparație: uneori, între doi oameni care se iubesc cu adevărat, apare acel gând simplu și profund: «te iubesc pentru că ești». Nu pentru ceea ce faci, nu pentru ceea ce îmi oferi, ci pentru tine însuți. Și totuși, chiar și această iubire omenească poate slăbi, se poate răni, se poate retrage. La Dumnezeu însă, această iubire este desăvârșită. El nu doar că ne iubește pentru că suntem, dar nu încetează niciodată să o facă. Nu Se depărtează când cădem, nu Se răcește când greșim, nu își schimbă inima după purtarea noastră. Dacă iubirea omenească atinge uneori acest ideal, iubirea lui Dumnezeu îl trăiește în mod desăvârșit și veșnic.