Viața Sfintei Cuvioase Ipomoni - 29 Mai

 

 

Viața Sfintei Cuvioase Ipomoni

 

Sfânta Ipomoni se numără în rândul acelor sfinți pe care i-au dat Bisericii Ortodoxe, de-a lungul timpului, familiile imperiale și familiile domnitorilor. După numele purtat în lume, Elena Dragastes Paleologhina, aceasta a fost fiica împăratului slavilor Constantin Dragastes și soție a împăratului bizantin Manuil al II-lea Paleologul.

Sfânta Ipomoni se numără în rândul acelor sfinți pe care i-au dat Bisericii Ortodoxe, de-a lungul timpului, familiile imperiale și familiile domnitorilor. După numele purtat în lume, Elena Dragastes Paleologhina, aceasta a fost fiica împăratului slavilor Constantin Dragastes și soție a împăratului bizantin Manuil al II-lea Paleologul.

Numele „ipomoni” („răbdare”) l-a primit odată cu tunderea în monahism, moment petrecut după trecerea la cele veșnice a împăratului Manuil al II-lea. Întreaga viață a Sfintei Ipomoni, ca prințesă sârbă, ca împărăteasă bizantină, dar și ca simplă monahie, s-a întemeiat pe trăirea adevărurilor de credință ortodoxe prin lucrarea faptelor bune. Pe lângă calitățile intelectuale și morale de neconstetat pe care le-a manifestat, lucru amintit de cronicari ai vremii sale, trăsăturile sale fundamentale au fost neîncetatul „dor după Dumnezeu” și rugăciunea.

Sfânta Ipomoni este prăznuită de două ori pe an, pe 13 martie (în ziua trecerii sale la cele veșnice) și pe 29 mai (ziua căderii Constantinopolului și a morții fiului ei, Împăratul Constantin al XI-lea Paleologul).

Sfânta Ipomoni s-a născut în jurul anului 1372 în familia lui Constantin Dragastes, unul dintre conducătorii și moștenitorii regatului sârb al lui Ștefan Dușan. Este demn de amintit faptul că mulți dintre strămoșii ei au fost sfinți, precum Sfântul Ștefan Nemanja,sau Sfântul Simeon Izvorâtorul de Mir.

Creșterea și educația Sfintei Ipomoni au fost de factură bizantină, fiind cunoscută influența culturii bizantine asupra spațiului slav. De asemenea, pe lângă educația laică, a fost crescută în credința ortodoxă a strămoșilor ei, maninfestând încă de timpuriu o credință profundă. Această credință a călăuzit-o și a luminat-o pe parcursul vieții ei pline de încercări și ispite.

Sfânta Ipomoni avea aproximativ 19 ani atunci când s-a căsătorit cu Manuil al II-lea Paleologul (1390), cu numai câteva zile înainte ca acesta să devină împărat al Bizanțului.

Noua viață a sfintei s-a arătat de la început a fi una plină de încercări și ispite, dată fiind și situația politică critică a Imperiului Bizantin.

Peste toate acestea, Sfânta Ipomoni a trecut cu ajutorul harului lui Dumnezeu manifestând credința nestrămutată întru El. Ca împărăteasă a iubit poporul. A fost ca o mamă de care oricine se putea apropia pentru a primi mângâiere sufletească și cuvânt ziditor de suflet. Tot ceea ce făcea era însoțit de rugăciune.

Filosoful Georgios Plethon scrie că în calitate de împărăteasă era de asemenea cunoscută pentru înțelepciunea și dreptatea sa: „A dat dovadă de inteligență și curaj, mai mult ca oricare altă femeie a vremii sale”.

Sfânta Ipomoni s-a arătat credincioasă soțului ei Manuil, lângă care a viețuit vreme de 35 de ani. Împreună lucrau virtuțile prin cuvinte și fapte. Dumnezeu le-a dăruit opt copii. Din șase băieți, doi au urcat pe tronul imperial, Ioan al VIII-lea și Constantin al XI-lea (ultimul împărat al Bizanțului), Teodor, Dimitrie și Toma au devenit conducători ai Mistrei, iar Andronic al Tesalonicului. Cele două fete au murit la o vârstă fragedă.

Sfânta Ipomoni i-a crescut pe cei opt copii în dragostea față de Hristos sădind întru ei, prin rugăciuni și lacrimi, dragostea pentru virtute. Trei din copii au devenit monahi, Teodor și Andronic, fiind tunși în monahism în Mănăstirea Pantocrator, iar Dimitrie în Mănăstirea Didymoteicho.

Împăratul Manuil al II-lea, soțul sfintei, lăsând tronul fiului său Ioan al VIII-lea, cu două săptămâni înaintea morții sale, a fost tuns în monahism la Mănăstirea Pantocrator primind numele Matei.

După moartea soțului, împărăteasa a devenit maică (1425) în Mănăstirea Sfintei Marta, primind numele Ipomoni („Răbdare”). În această mănăstire a viețuit vreme de 25 de ani.

Deși era împărăteasă, Sfânta Ipomoni ajuta la toate treburile în mănăstire împreună cu celelalte maici, făcându-se ascultătoare întru totul Împărătesei Cerurilor.

Sfânta Ipomoni a ctitorit un așezământ pentru bătrâni, ce purta numele „Nădejdea celor deznădăjduiți”. Așezământul era situat în cadrul Mănăstirii Sfântul Ioan unde se aflau și moaștele Sfântului Patapie Tebeul, față de care Sfânta Ipomoni avea o râvnă deosebită.

Dumnezeu a rânduit ca Sfânta Ipomoni să nu trăiască ultimele momente tragice ale Imperiului Bizantin, chemand-o la Sine pe 13 martie 1450, cu trei ani înainte de căderea Constantinopolului sub turcii otomani. Fiul ei, Constantin al XI-lea Paleologul, ultimul basileu bizantin, a murit în timpul căderii Constantinopolului, pe 29 mai 1453.

Sfânta Ipomoni a fost înmormântată în Mănăstirea Pantocrator din Constantinopol. După cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453, Angelis Notara, un nepot al Sfintei Ipomoni, a mutat pe Muntele Geraneia (în orașul Loutraki, Corint, Grecia) într-o peșteră, moaștele Sfântului Patapie Tebeul. În această peșteră a fost zugrăvită o icoană a Sfântului Patapie, lângă care a fost reprezentată și Sfânta Ipomoni, fapt prin care iconarul subliniază cinstea deosebită pe care sfânta i-a purtat-o Sfântului Patapie. Tot aici a fost adus și capul Sfintei Ipomoni.

În 1952, părintele Nectarie Marmarinos a înființat pe acest loc Mănăstirea Sfântul Patapie (Loutraki), unde încă se păstrează cinstitul cap al Sfintei Ipomoni.

Sursa: https://doxologia.ro/viata-sfintei-cuvioase-ipomoni

Hristos nu umilește, ci ridică: lecția slujirii și a smereniei în viața de zi cu zi

 

Hristos nu umilește, ci ridică: lecția slujirii și a smereniei în viața de zi cu zi

 

Ascultând azi evanghelia și predică rostită, cu vădită emoție, în care preotul a adus un gând legat de apostoli. Puteau spune, aceștia, Doamne, dă să stăm pe 12 cruci, dar nu... Când Mântuitorul avea nevoie de a-I fi alături, ei au căutat rangul și lauda în fața oamenilor. Slava deșartă, duhul mândriei. Dar Hristos a rămas gentleman şi cavaler. Hristos nu i-a lepădat. Nu i-a mustrat cu asprime, nu i-a rușinat, nu i-a alungat. A rămas Același: blând, răbdător, nobil. Un Domn adevărat. Așa cum spune Nicolae Steinhardt, Hristos este singurul Domn care nu umilește, ci ridică. Nu cucerește prin forță, ci prin iubire. Nu impune, ci cheamă.

Și poate că aici este și lecția pentru noi: nu suntem departe de apostoli. Și noi căutăm uneori locul întâi, lauda, recunoașterea. Dar Hristos nu încetează să fie lângă noi, chemându-ne nu la slavă, ci la cruce. Nu la mărire deșartă, ci la iubire smerită. Pentru că, în cele din urmă, adevărata slavă nu este aceea de a fi văzuți de oameni, ci de a rămâne lângă Hristos, chiar și atunci când drumul duce spre Golgota.

Un alt aspect, al predici era punerea în evidență a faptul de a fi slujitori: în familie, în primul rând, apoi cu oamenii din jurul nostru. Parafrazez câteva cuvinte: cuvântul lui Hristos – „cine vrea să fie mai mare să fie slujitorul tuturor” – pare, la prima vedere, împotriva logicii noastre. Noi asociem „a fi mare” cu a fi deasupra celorlalți. Hristos răstoarnă această perspectivă: adevărata măreție nu stă în a domina, ci în a sluji. În viața de zi cu zi, asta nu înseamnă gesturi spectaculoase, ci lucruri foarte concrete și, uneori, foarte tăcute. În familie, înseamnă să nu vrei mereu să ai dreptate, ci să alegi pacea. Să ajuți fără să ți se ceară, să asculți fără să întrerupi, să porți povara celuilalt chiar dacă nu e „treaba ta”. La școală sau la serviciu, înseamnă să nu cauți doar aprecierea sau poziția, ci să fii omul pe care ceilalți se pot sprijini. Să nu-i calci pe alții ca să urci, ci să-i ridici când cad. Uneori, înseamnă să faci lucruri mici, pe care nimeni nu le vede, dar care țin totul în picioare. În relațiile cu oamenii, înseamnă să nu te pui în centru. Să nu răspunzi răului cu rău. Să ai răbdare cu cel dificil, să nu judeci imediat, să dai o șansă în plus. Și poate cel mai greu: să slujești chiar și atunci când nu ești apreciat. Acolo se vede dacă e slujire adevărată sau doar dorință de recunoaștere. Hristos nu a spus doar acest cuvânt, ci l-a trăit până la capăt. El, Care era Domnul, a spălat picioarele ucenicilor și a primit crucea. De aceea, „a fi mare” în sens creștin înseamnă, de fapt, a iubi mai mult decât ceilalți.

Nicolae Steinhardt: „Din relatările Evangheliilor – fără excepţie – Hristos ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care – până la dirimanta probă contrarie – are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei.

Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: «Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui». Nici eu nu te osândesc…

E oricând gata să vină în ajutor, atâta aşteaptă. Îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gârbovă, îi milostiveşte fără ca ei să fi cerut ceva. Ştie să gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decât altora pe care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!)” - https://ortodoxiatinerilor.ro/hristos-gentleman-cavaler/.