Viața Sfintei Cuvioase Ipomoni
Sfânta
Ipomoni se numără în rândul acelor sfinți pe care i-au dat Bisericii Ortodoxe,
de-a lungul timpului, familiile imperiale și familiile domnitorilor. După
numele purtat în lume, Elena Dragastes Paleologhina, aceasta a fost fiica
împăratului slavilor Constantin Dragastes și soție a împăratului bizantin
Manuil al II-lea Paleologul.
Sfânta
Ipomoni se numără în rândul acelor sfinți pe care i-au dat Bisericii Ortodoxe,
de-a lungul timpului, familiile imperiale și familiile domnitorilor. După
numele purtat în lume, Elena Dragastes Paleologhina, aceasta a fost fiica
împăratului slavilor Constantin Dragastes și soție a împăratului bizantin
Manuil al II-lea Paleologul.
Numele
„ipomoni” („răbdare”) l-a primit odată cu tunderea în monahism, moment petrecut
după trecerea la cele veșnice a împăratului Manuil al II-lea. Întreaga viață a
Sfintei Ipomoni, ca prințesă sârbă, ca împărăteasă bizantină, dar și ca simplă
monahie, s-a întemeiat pe trăirea adevărurilor de credință ortodoxe prin
lucrarea faptelor bune. Pe lângă calitățile intelectuale și morale de
neconstetat pe care le-a manifestat, lucru amintit de cronicari ai vremii sale,
trăsăturile sale fundamentale au fost neîncetatul „dor după Dumnezeu” și
rugăciunea.
Sfânta
Ipomoni este prăznuită de două ori pe an, pe 13 martie (în ziua trecerii sale
la cele veșnice) și pe 29 mai (ziua căderii Constantinopolului și a morții
fiului ei, Împăratul Constantin al XI-lea Paleologul).
Sfânta
Ipomoni s-a născut în jurul anului 1372 în familia lui Constantin Dragastes,
unul dintre conducătorii și moștenitorii regatului sârb al lui Ștefan Dușan.
Este demn de amintit faptul că mulți dintre strămoșii ei au fost sfinți, precum
Sfântul Ștefan Nemanja,sau Sfântul Simeon Izvorâtorul de Mir.
Creșterea
și educația Sfintei Ipomoni au fost de factură bizantină, fiind cunoscută
influența culturii bizantine asupra spațiului slav. De asemenea, pe lângă
educația laică, a fost crescută în credința ortodoxă a strămoșilor ei,
maninfestând încă de timpuriu o credință profundă. Această credință a
călăuzit-o și a luminat-o pe parcursul vieții ei pline de încercări și ispite.
Sfânta
Ipomoni avea aproximativ 19 ani atunci când s-a căsătorit cu Manuil al II-lea
Paleologul (1390), cu numai câteva zile înainte ca acesta să devină împărat al
Bizanțului.
Noua
viață a sfintei s-a arătat de la început a fi una plină de încercări și ispite,
dată fiind și situația politică critică a Imperiului Bizantin.
Peste
toate acestea, Sfânta Ipomoni a trecut cu ajutorul harului lui Dumnezeu
manifestând credința nestrămutată întru El. Ca împărăteasă a iubit poporul. A
fost ca o mamă de care oricine se putea apropia pentru a primi mângâiere
sufletească și cuvânt ziditor de suflet. Tot ceea ce făcea era însoțit de
rugăciune.
Filosoful
Georgios Plethon scrie că în calitate de împărăteasă era de asemenea cunoscută
pentru înțelepciunea și dreptatea sa: „A dat dovadă de inteligență și curaj,
mai mult ca oricare altă femeie a vremii sale”.
Sfânta
Ipomoni s-a arătat credincioasă soțului ei Manuil, lângă care a viețuit vreme
de 35 de ani. Împreună lucrau virtuțile prin cuvinte și fapte. Dumnezeu
le-a dăruit opt copii. Din șase băieți, doi au urcat pe tronul imperial, Ioan
al VIII-lea și Constantin al XI-lea (ultimul împărat al Bizanțului), Teodor,
Dimitrie și Toma au devenit conducători ai Mistrei, iar Andronic al
Tesalonicului. Cele două fete au murit la o vârstă fragedă.
Sfânta
Ipomoni i-a crescut pe cei opt copii în dragostea față de Hristos sădind întru
ei, prin rugăciuni și lacrimi, dragostea pentru virtute. Trei din copii au
devenit monahi, Teodor și Andronic, fiind tunși în monahism în Mănăstirea
Pantocrator, iar Dimitrie în Mănăstirea Didymoteicho.
Împăratul
Manuil al II-lea, soțul sfintei, lăsând tronul fiului său Ioan al VIII-lea, cu
două săptămâni înaintea morții sale, a fost tuns în monahism la Mănăstirea
Pantocrator primind numele Matei.
După
moartea soțului, împărăteasa a devenit maică (1425) în Mănăstirea Sfintei
Marta, primind numele Ipomoni („Răbdare”). În această mănăstire a viețuit vreme
de 25 de ani.
Deși
era împărăteasă, Sfânta Ipomoni ajuta la toate treburile în mănăstire împreună
cu celelalte maici, făcându-se ascultătoare întru totul Împărătesei Cerurilor.
Sfânta
Ipomoni a ctitorit un așezământ pentru bătrâni, ce purta numele „Nădejdea celor
deznădăjduiți”. Așezământul era situat în cadrul Mănăstirii Sfântul Ioan unde
se aflau și moaștele Sfântului Patapie Tebeul, față de care Sfânta Ipomoni avea
o râvnă deosebită.
Dumnezeu
a rânduit ca Sfânta Ipomoni să nu trăiască ultimele momente tragice ale
Imperiului Bizantin, chemand-o la Sine pe 13 martie 1450, cu trei ani înainte
de căderea Constantinopolului sub turcii otomani. Fiul ei, Constantin al XI-lea
Paleologul, ultimul basileu bizantin, a murit în timpul căderii
Constantinopolului, pe 29 mai 1453.
Sfânta
Ipomoni a fost înmormântată în Mănăstirea Pantocrator din Constantinopol. După
cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453, Angelis Notara, un nepot
al Sfintei Ipomoni, a mutat pe Muntele Geraneia (în orașul Loutraki, Corint,
Grecia) într-o peșteră, moaștele Sfântului Patapie Tebeul. În această peșteră a
fost zugrăvită o icoană a Sfântului Patapie, lângă care a fost reprezentată și
Sfânta Ipomoni, fapt prin care iconarul subliniază cinstea deosebită pe care
sfânta i-a purtat-o Sfântului Patapie. Tot aici a fost adus și capul Sfintei
Ipomoni.
În
1952, părintele Nectarie Marmarinos a înființat pe acest loc Mănăstirea Sfântul
Patapie (Loutraki), unde încă se păstrează cinstitul cap al Sfintei
Ipomoni.
