Hrab Alexandru: Acatistul Sfântului Cuvios Nichifor cel Lepros (4 ...

Hrab Alexandru: Acatistul Sfântului Cuvios Nichifor cel Lepros (4 ...:   Acatistul Sfântului Cuvios Nichifor cel Lepros (4 Ianuarie) Tropar Bine ai plăcut lui Dumnezeu, Cuvioase Nichifor, mult pătimitorule, care...

Hrab Alexandru: Cuviosul Nichifor cel Lepros, mare rugător în vrem...

Hrab Alexandru: Cuviosul Nichifor cel Lepros, mare rugător în vrem...:   .... În continuare, voi prezenta câteva elemente esențiale din viața acestui sfânt grabnic ajutător mai ales în vremurile grele ale aceste...

Cuviosul Nichifor cel Lepros, mare rugător în vreme de pandemie

 

....În continuare, voi prezenta câteva elemente esențiale din viața acestui sfânt grabnic ajutător mai ales în vremurile grele ale acestei pandemii. Timp de 6 decenii viața Sfântului Nichifor a fost marcată de o boală extrem de grea, lepra. Știm din Sfânta Evanghelie că Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat mai mulți leproși. Cuviosul pe care-l cinstim astăzi s-a născut în insula grecească Creta, în anul 1890, în satul Sirikari. În copilărie a rămas orfan și a fost crescut de bunicul său. Acesta îl încredin­țea­ză ca ucenic unui frizer din orașul Chania. La începutul adolescenței descoperă primele semne ale leprei și, pentru a nu ajunge în leprozeria de pe insula Spinalonga, pleacă în Alexandria Egiptului unde practică meseria de frizer. Șapte ani mai târziu, constatând că semnele bolii devin vizibile și pe chip, cere ajutorul unui episcop originar din Creta, care-l îndrumă la leprozeria din Chios, ce se afla sub îndrumarea Sfântului Antim. Aici uceni­cește pe lângă Sfântul Antim, fiind călugărit de acesta, și arată o râvnă extraordinară pentru desăvâr­șirea duhovnicească prin viața monahală. El a trăit aici în rugăciune și ascultare desăvârșită, fără să se tulbure de suferința adusă de boala ce l-a dus și la pierderea vederii. În 1957 este mutat la Centrul de boli infecțioase „Sfânta Varvara” de lângă Atena, unde salonul în care era internat a devenit o chilie plină de lumina duhovnicească a rugăciunii inimii. Părintele Eumenie, cel care slujea în acest centru medical, a avut grijă de Cuviosul Nichifor și a fost martorul viețuirii pline de sfințenie a acestui monah marcat fizic, dar nu și spiritual, de această grea boală. Pentru modul său excepțional de trăire duhovnicească, Sfântul Nichifor era căutat de bolnavi pentru rugăciune și ajutor, aceștia primind mângâiere și nădejde că vor depăși suferința lor. Vestea despre ajutorul primit de la el s-a răspândit și mulți oameni veneau să caute sfat și alinare la el. Printre cei care l-au vizitat s-au numărat episcopi și duhovnici cunoscuți, care i-au cerut sfatul...

Citiți întreg articolul aici: https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/theologica/cuviosul-nichifor-lepros-mare-rugator-pandemie-168179.html?fbclid=IwAR2hyjWnaCb5ymhTlH6MZzA85HBkwm0vTZFHfiFWvCMuWghjauOIWpDAtys

Acatistul Sfântului Cuvios Nichifor cel Lepros (4 Ianuarie)

 

Acatistul Sfântului Cuvios Nichifor cel Lepros (4 Ianuarie)

Tropar

Bine ai plăcut lui Dumnezeu, Cuvioase Nichifor, mult pătimitorule, care cu arma rugăciunii boala cea rea ai învins, întru totul lui Iov asemănându-te, pentru care nenumărate daruri ai primit, Făcătorule de minuni.

Condacul 1

Bineplăcut lui Dumnezeu te-ai făcut de copil sfinte, robit fiind de bucuria creației dumnezeiești a Cretei, în peisajul satului tău muntos și a cântărilor de praznic ale Născătoarei de Dumnezeu în pădurea de castani, pe care le-ai purtat cu tine întreaga viață. Când deschizând larg ușa sufletului tău, te-a pătruns mireasma cea nepieritoare, covârșindu-te, pe care cu dragoste sfântă o împarți acum tuturor. Pentru aceasta cântăm ție: Bucură-te, Sfinte Nichifor, mult pătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!

Icosul 1

Ți-ai însușit întru totul credința părinților tăi, simpli în ale lumii, dar bogați în cele înalte, căci mama ta se învrednicise a se ruga și la Locurile Sfinte. Apoi rămânând orfan, ai dus cu tine modelul credinței ca pe o mare comoară în casa bunicului tău, care te-a luat spre îngrijire. Pentru aceasta cântăm ție:
Bucură-te, că Sfântul Nicolae ți-a fost ocrotitor prin botez;
Bucură-te, că Maica Domnului te-a binecuvântat la Praznicele Sale;
Bucură-te, că Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil ocroteau satul tău;
Bucură-te, că Sfântul Efrem se ruga pentru oamenii locului;
Bucură-te, că satul avea douăsprezece biserici;
Bucură-te, de marele dar al nașterii tale;
Bucură-te, c-ai dobândit mare ocrotire vieții tale;
Bucură-te, că aceasta a fost temelia jertfelniciei tale;
Bucură-te, că Sfinții nu te-au părăsit niciodată;
Bucură-te, că dragostea lor ți-a fost și mamă și tată;
Bucură-te, că dragostea aceasta o împarți acum cu toată lumea;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, mult pătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!

Condacul 2

La treisprezece ani a trebuit să pleci în Hania, să‑nveți meseria de bărbier. Și ți-era scris ție să nu te mai întorci și nici să-i mai vezi vreodată. Credem că numai rugăciunea și dragostea Sfinților tăi ți-au alinat dorul și durerea. Pentru aceasta cântăm Celor de Sus: Aliluia.

Icosul 2

Tot cu dragostea prietenilor tăi de Sus ai învins singurătatea și grijile care apăsau gingașul tău suflet de copil de țară, nevoit să facă față unui oraș mare. Pentru nevoința aceasta, cântăm ție:
Bucură-te, că drumul tău era rânduit de Sus;
Bucură-te, că Domnului nimic nu-i era ascuns;
Bucură-te, că se pregătea ție dar nespus;
Bucură-te, că mic de ani fiind, toate temerile le-ai învins;
Bucură-te, că drumul tău ducea Sus;
Bucură-te, că ascultător fiind ai surprins;
Bucură-te, că prietenos fiind prieteni ți-ai făcut;
Bucură-te, căci chipeș fiind, te-ai făcut plăcut;
Bucură-te, că sufletul tău frumos s-a văzut;
Bucură-te, că egoismul nu l-ai cunoscut;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, mult pătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!

Citește mai departe aici: https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/rugaciuni/acatistul-sfantului-cuvios-nichifor-cel-lepros-4-ianuarie-168171.html

Imaginea evanghelică a Botezului Domnului - Marius Nedelcu

 

„Cel ce Te-ai arătat şi lumea ai luminat, slavă Ţie“

Imaginea evanghelică a Botezului Domnului

 

Marius Nedelcu

 

Timp de treizeci de ani, de la naşterea în Betleemul Iudeii şi până la începutul activităţii publice, Domnul Hristos a stat în umbră şi în tăcere. În afară de episodul venirii la templu a Domnului la 12 ani, Evangheliile nu consemnează nimic despre copilăria şi perioada maturizării lui Hristos. Botezul Domnului la Iordan a inaugurat lucrarea publică a Mântuitorului Iisus Hristos. Acest moment misterios reprezintă hotarul de separare a etapei Vechiului Testament de vremea harului care s-a deschis când Hristos S-a coborât la râul Iordan şi a sfinţit firea apelor şi toată făptura. Cel ce o vreme a fost necunoscut şi tainic acum a ieşit la lumină şi în văzul tuturor.

Vremurile mesianice au fost deschise de predica puternică şi neobosită a Botezătorului Ioan: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!“ (Matei 3, 2). Evangheliile consemnează că Ioan boteza în râul Iordan poporul ce venea la dânsul, îndemnându-i să îşi mărturisească păcatele. Predica răscolitoare a lui Ioan i-a adus o mare faimă în rândul poporului care îl considera drept şi ales de Dumnezeu. Botezătorul mărturisea că el nu este Mesia, ci pregăteşte calea Domnului, a Celui care este mai înainte decât el: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc“ (Matei 3, 11). Ioan spunea şi făcea toate acestea fiindcă a fost chemat de Dumnezeu. El însuşi mărturisea: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis…“ (Ioan 1, 33). Iar Marcu aminteşte la începutul Evangheliei sale cuvintele lui Dumnezeu consemnate în Vechiul Testament: „Iată, Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta“ (Maleahi 3,1; Marcu 1, 2). Destinul Botezătorului Ioan concentrat în cuvintele sale profetice: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez“ (Ioan 3, 30) se împlineşte după actul minunat al Botezului Domnului. 

Iisus a venit din Galileea la Ioan ca să Se boteze

Evangheliştii redau concentrat momentul Botezului de la Iordan, cu mici deosebiri de nuanţe. Matei spune că Iisus a venit din Galileea la Ioan ca să Se boteze (3, 30), iar Luca precizează că Iisus era „ca de treizeci de ani“ (3, 23) când a început să propovăduiască. Cei treizeci de ani reprezintă „starea bărbatului desăvârşit, măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4, 13).

 

Sfinţirea naturii umane asumate de Hristos prin întrupare ajunsese la un moment hotârător. De la zămislirea şi naşterea Fiului, Duhul Sfânt s-a revărsat continuu peste firea umană a lui Hristos şi a ridicat-o la stadiul în care să poată primi de la Dumnezeu harisme şi daruri excepţionale şi puterea de a suporta lucrarea dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu. Numai în acest fel pot fi înţelese cuvintele Evanghelistului Luca, care spune despre Pruncul Hristos: „Iar Copilul creştea şi se întărea cu Duhul, umplându-se de înţelepciune; şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui“ (Luca 2, 40). Acest proces de sporire şi întărire a umanităţii lui Hristos, pentru a fi receptacul al harului lui Dumnezeu şi al Însuşi Duhului Sfânt, a atins apogeul la Botez. 

Hristos S-a cufundat în apele Iordanului

Iisus vine la Iordan şi îi cere lui Ioan să Îl boteze. Verbele greceşti „baptizo“ () şi „bapto“ () de la care provine românescul „a boteza“ desemnează o cufundare totală în apă, nu o stropire sau turnare. Cufundarea lui Iisus în apele Iordanului este mărturisită în icoana Bobotezei, dar şi în imnografia bisericească, după cum ne arată şi „Slava…“ de la Ceasurile împărăteşti ale praznicului, care spune: „Mâna ta care s-a atins de preacurat creştetul Stăpânului, prin care şi cu degetul pe Acesta L-ai arătat nouă, înalţ-o către El pentru noi, Botezătorule, ca cel ce ai îndrăzneală multă“. Evangheliştii Matei şi Marcu consemnează că Hristos a „ieşit din apă“, fapt care trimite la cufundarea Sa totală în râul Iordan. 

Sfânta Treime Se descoperă prima dată în lume

Matei consemnează uimirea Botezătorului: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?“ (Matei 3, 14). Evanghelistul Ioan merge mai departe şi amplifică starea Botezătorului de neînţelegere a ceea ce îi cere Iisus: „Şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă. Si a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-se din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El!“ (Ioan 1, 31-32). 

La Matei sunt redate cuvintele Domnului: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea“ (Matei 3, 15), care arăta caracterul iconomic al Botezului lui Iisus. Prin Botezul la Iordan, Domnul Se smereşte şi Se solidarizează cu oamenirea păcătoasă, iar prin Pogorârea Duhului Sfânt întreaga făptură se sfinţeşte. Cuvintele „toată dreptatea“ înseamnă legea Vechiului Testament. Smerenia Mântuitorului este urmată de preamărirea Sa de Tatăl şi de Duhul Sfânt: „Când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El“ (Matei 3, 16). Tot atunci se aude un glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit“ (Matei 3, 17). Este pentru prima dată când Sfânta Treime Se descoperă în lume ca Tatăl, Duhul Sfânt şi Fiul; de aceea Botezul de la Iordan este numit Teofanie, adică arătarea sau descoperirea lui Dumnezeu, sau Epifanie, arătarea sau descoperirea de sus.

Reprezentarea Botezului Domnului în iconografie

 

În stânga şi în dreapta icoanei sunt dealuri reprezentate schematic prin stânci înalte. Între ele curge Iordanul, iar în mijlocul râului stă Hristos, doar cu o pânză albă în dreptul şoldurilor, binecuvântând apele. Chipul Său are o expresie de sobrietate şi concentrare. 

În unele icoane, apa în care a intrat îi acoperea tot trupul, până la umeri. În alte icoane apa curgătoare apare de o parte şi de alta a înălţimii trupului Său şi sub picioare, fără a-L acoperi. Botezătorul Ioan stă pe malul Iordanului în partea dreaptă a lui Hristos, cu un picior aşezat în urma celuilalt. 

Poartă tunică şi himation care îi acoperă tot trupul, cu excepţia antebraţelor şi a tălpilor. Cu o expresie de cutremurare, întinde mâna dreaptă şi atinge capul lui Hristos. Cu mâna stângă face un gest spre înălţime.

În faţa Botezătorului, de cealaltă parte a râului, stau doi sau trei îngeri, în rugăciune, plecaţi, cu aripile lăsate. Fiecare ţine, cu amândouă mâinile, câte un ştergar. În unele icoane se pot observa lângă picioarele lui Hristos, la dimensiuni foarte mici, o femeie şi un bărbat, fiecare pe un peşte mare. Femeia simbolizează marea, iar bărbatul este simbolul Iordanului. Femeia are o coroană pe cap şi un sceptru în mână. Bărbatul ţine un vas din care se revarsă apă. Amândoi stau cu spatele la Hristos, iar feţele lor au o expresie de mare uimire. Aceste două figuri apar aici potrivit Psalmului 113, 3: „Marea a văzut şi a fugit. Iordanul s-a întors înapoi“. 

Uneori Hristos este înfăţişat stând în picioare pe două dale de piatră ce formează o cruce sub care se află şerpi cu capetele ridicate. Acest detaliu este inspirat din Psalmul 73, 14: „Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă“. Balaurii îi simbolizează pe diavoli. 

O componentă esenţială este bolta cerească şi raza de lumină care coboară deasupra capului lui Iisus. Bolta este reprezentată în mijlocul laturii de sus, exact deasupra lui Hristos. În interiorul razei apare porumbelul, manifestare simbolică a Duhului Sfânt. În partea de sus a razei, ieşind din boltă, o mână binecuvântează. Acesta este un mod de a-L reprezenta pe Dumnezeu Tatăl, al Cărui glas de sus, conform relatarii evanghelice, s-a auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit“[1].

 

---

[1] Marius Nedelcu, „Imaginea evanghelică a Botezului Domnului” în ziarul Lumina, Luni, 6 ianuarie 2014, http://ziarullumina.ro/documentar/imaginea-evanghelica-botezului-domnului.

 

Botezul Domnului în Scriptură şi iconografie - Marius Nedelcu

 

„Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit“

(Matei 3, 17)

Botezul Domnului în Scriptură şi iconografie

 

Marius Nedelcu

 

Botezul de la Iordan marchează sfârşitul unei perioade tainice din viaţa Mântuitorului, de la pruncie până la vârsta de 30 de ani, precum şi începutul activităţii Sale publice. Pentru Teologie, momentul Botezului Domnului simbolizează hotarul de separaţie dintre Vechiul Testament şi Noul Testament, dintre legea veche şi legea harului care a început când Hristos S-a coborât la râul Iordan şi a sfinţit natura umană, şi prin acesta toată creaţia.

Din Sfânta Scriptură vedem că începutul lucrării lui Mesia a fost prefaţat de predica Botezătorului Ioan: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!“ (Matei 3, 2). Evangheliile consemnează că Ioan administra botezul pocăinţei sau botezul spre iertarea păcatelor. Viaţa ascetică şi predicarea pocăinţei i-au adus Înaintemergătorului o mare faimă în rândul poporului care îl considera drept. Botezătorul mai mărturisea că el nu este Mesia, ci pregăteşte calea Domnului, a Celui care este mai înainte decât el: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc“ (Matei 3, 11). Ioan spunea şi făcea toate acestea fiindcă a fost chemat de Dumnezeu: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis“ (Ioan 1, 33). Evanghelistul Marcu aminteşte la începutul Evangheliei sale cuvintele lui Dumnezeu din Vechiul Testament: „Iată, Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta“ (Maleahi 3, 1; Marcu 1, 2). Destinul Botezătorului Ioan concentrat în cuvintele profetice „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez“ (Ioan 3, 30) se împlineşte după actul minunat al Botezului Domnului. Evangheliştii redau concentrat momentul Botezului de la Iordan, cu mici deosebiri de nuanţe. Matei spune că Iisus a venit din Galileea la Ioan ca să Se boteze (3, 30), iar Luca precizează că Iisus era „ca de treizeci de ani“ (3, 23) când a început să propovăduiască. Cei treizeci de ani reprezintă „starea bărbatului desăvârşit, măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4, 13) şi au o valoare simbolică, desemnând vârsta începutului maturităţii unui om. Evenimentul de la Iordan ne arată că Mântuitorul era pregătit să îndeplinească misiunea pentru care a venit în lume. Sfinţirea naturii umane asumate de Hristos prin întrupare ajunsese la un moment hotârător. De la zămislirea şi naşterea lui Iisus Hristos, Duhul Sfânt S-a revărsat continuu peste firea umană asumată de Fiul lui Dumnezeu, şi a ridicat-o la stadiul în care să poată primi de la Dumnezeu harisme şi daruri excepţionale şi puterea de a fi suport al lucrării dumnezeieşti pe care o înfăptuia Fiului lui Dumnezeu. Numai în acest fel pot fi înţelese cuvintele Evanghelistului Luca, care spune despre Pruncul Hristos: „Iar Copilul creştea şi se întărea cu Duhul, umplându-se de înţelepciune; şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui“ (Luca 2, 40). Trebuie spus că în teologia ortodoxă se vorbeşte de aspectul teandric al lucrărilor Domnului Hristos în sensul că natura umană era capabilă să săvârşească cele dumnezeieşti, iar natura dumnezeiască lumina şi desăvârşea cele omeneşti lucrate de Hristos. 

Iisus vine la Iordan şi îi cere lui Ioan să Îl boteze. Verbele greceşti „baptizo“ şi „bapto“ de la care provine românescul „a boteza“ desemnează o cufundare totală în apă, nu o stropire sau turnare. Cufundarea lui Iisus în apele Iordanului este mărturisită în icoana Bobotezei, dar şi în imnografia bisericească, după cum se arată într-o cântare de la Ceasurile împărăteşti ale praznicului Bobotezei, care spune: „Mâna ta care s-a atins de preacurat creştetul Stăpânului, prin care şi cu degetul pe Acesta L-ai arătat nouă, înalţ-o către El pentru noi, Botezătorule, ca cel ce ai îndrăzneală multă“. Evangheliştii Matei şi Marcu consemnează că Hristos a „ieşit din apă“, fapt care trimite la o cufundare în râul Iordan.

Sfânta Treime Se descoperă prima dată în lume

Aparenta contradicţie între starea de curăţie totală şi lipsa de păcat a Domnului şi botezul pocăinţei pe care l-a primit de la Ioan este rezolvată de cuvintele Domnului, care spune Botezătorului:  „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea“ (Matei 3, 15). Deşi are implicaţii sfinţitoare asupra naturii umane şi creaţiei, Botezul Domnului este un pogorământ din partea lui Dumnezeu, un act de împlinire a legii Vechiului Testament şi solidarizare a Mântuitorului Iisus Hristos cu întreaga umanitate căzută în păcat. 

Smerenia Mântuitorului este urmată de preamărirea Sa de Tatăl şi de Duhul Sfânt: „Când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El“ (Matei 3, 16). Tot atunci se aude un glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit“ (Matei 3, 17). Este pentru prima dată când Sfânta Treime Se descoperă în lume ca Tatăl, Duhul Sfânt şi Fiul; de aceea Botezul de la Iordan este numit Teofanie, adică arătarea sau descoperirea lui Dumnezeu, sau Epifanie, arătarea sau descoperirea de sus.

Semnificaţii iconografice

În stânga şi în dreapta icoanei sunt dealuri reprezentate schematic prin stânci înalte. Între ele curge Iordanul, iar în mijlocul râului stă Hristos, doar cu o pânză albă în dreptul şoldurilor, binecuvântând apele. Chipul Său are o expresie de sobrietate şi concentrare. În unele icoane, apa în care a intrat îi acoperea tot trupul, până la umeri. În alte icoane, apa curgătoare apare de o parte şi de alta a înălţimii trupului Său şi sub picioare, fără a-L acoperi. Botezătorul Ioan stă pe malul Iordanului în partea dreaptă a lui Hristos, cu un picior aşezat în urma celuilalt. Poartă tunică şi himation, care îi acoperă tot trupul, cu excepţia antebraţelor şi a tălpilor. Cu o expresie de cutremurare, întinde mâna dreaptă şi atinge capul lui Hristos. Cu mâna stângă face un gest spre înălţime. În faţa Botezătorului, de cealaltă parte a râului, stau doi sau trei îngeri, în rugăciune, plecaţi, cu aripile lăsate. Fiecare ţine, cu amândouă mâinile, câte un ştergar. În unele icoane se pot observa lângă picioarele lui Hristos, la dimensiuni foarte mici, o femeie şi un bărbat, fiecare pe un peşte mare. Femeia simbolizează marea, iar bărbatul este simbolul Iordanului. Femeia are o coroană pe cap şi un sceptru în mână. Bărbatul ţine un vas din care se revarsă apă. Amândoi stau cu spatele la Hristos, iar feţele lor au o expresie de mare uimire. Aceste două figuri apar aici potrivit Psalmului 113, 3: „Marea a văzut şi a fugit. Iordanul s-a întors înapoi“. Uneori Hristos este înfăţişat stând în picioare pe două dale de piatră ce formează o cruce sub care se află şerpi cu capetele ridicate. Acest detaliu este inspirat din Psalmul 73, 14: „Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă“. Balaurii îi simbolizează pe diavoli. O componentă esenţială este bolta cerească cu raza de lumină care coboară deasupra capului lui Iisus. Bolta este reprezentată în mijlocul laturii de sus, exact deasupra lui Hristos. În interiorul razei apare porumbelul, manifestare simbolică a Duhului Sfânt. În partea de sus a razei, ieşind din boltă, o mână binecuvântează. Acesta este un mod de a-L reprezenta pe Dumnezeu Tatăl, al Cărui glas de sus, conform relatarii evanghelice, s-a auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit“[1].

 

---

[1] Marius Nedelcu, „Botezul Domnului în Scriptură şi iconografie” în ziarul Lumina, Marţi, 6 ianuarie 2015 , http://ziarullumina.ro/documentar/botezul-domnului-scriptura-si-iconografie.

 

Botezul Domnului cântat în imne - Alexandru BRICIU

 

Botezul Domnului cântat în imne

 

Alexandru BRICIU

 

Fiecare popor are tradiţiile sale şi "îmbracă" manifestările religioase într-un specific local. Teologia siriană are darul de a "cânta" tainele, eliberându-le de chingile conceptelor şi ale definiţiilor. Unul dintre exponenţii lirismului sirian este Sfântul Cuvios Efrem Sirul, vieţuitor în secolul al IV-lea în cetăţile Nisibi şi Edessa, la graniţa dintre Imperiul Roman şi Persia. Imnograf şi catehet, a fost supranumit "Harpă a Duhului" sau "Soarele Sirienilor", pentru că ne-a lăsat o serie de "imne", veritabile omilii în versuri cu strofe şi refren, cântate deopotrivă de cler şi credincioşi într-un dialog liturgic sirian. Două secole mai târziu, un alt sirian, elenizat de această dată, Cuviosul Roman Melodul, alcătuia celebrele "kontakia" bizantine, o "traducere" a madrashelor siriene în specificul constantinopolitan.

Diac. Ioan I. Ică jr., cel care a tradus "Imnele Naşterii şi Arătării Domnului" în limba română, aminteşte supranumele de "Harfă a Duhului" acordat Sfântului Cuvios Efrem Sirul, "cel mai fascinant şi fabulos poet creştin din toate timpurile, dar şi unul dintre cei mai profunzi teologi ai tradiţiei creştine".

În ziua de pomenire a Soborului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, redăm fragmente dintr-un imn-dialog ("sogyatha") incluse într-un manuscris al Sfântului Efrem, dar fără o paternitate certă a imnologului sirian asupra lor. Refrenul imnului este "Laudă Ţie, Doamne, Căruia I se închină cu bucurie cerul şi pământul!" Momentul relatat de Sfânta Scriptură este descris în versuri, astfel: "L-am văzut pe Ioan plin de uimire cu cetele cereşti împrejurul lui şi pe slăvitul Mire cum se pleacă fiului celei sterpe (Elisabeta) ca să-L boteze". După o introducere a autorului, începe un dialog între Mântuitor şi Botezător alcătuit din mai bine de 40 de versuri împărţite în replici, fiecare cântând mai frumos dumnezeirea lui Iisus şi smerenia lui Ioan.

Sfântul Ioan Botezătorul recunoaşte în Cel Ce vine la malul Iordanului pe Fiul lui Dumnezeu şi cere îndurare: "Rogu-Te, Doamne, să nu fiu silit la aceasta! Căci e cu neputinţă ceea ce mi-ai spus. Eu am nevoie să mă botez; căci Tu cu isopul Tău faci albe toate. (…) Cum poate aşchia să ţină cu mâinile ei focul, fiind lemn uscat! Ai milă de mine, Focule! Căci lucrul e cu neputinţă pentru mine. (…) Îngerii se tem şi nu cutează să se uite la Tine, ca să nu orbească. Şi cum Te voi boteza pe Tine, Doamne? Sunt prea slab să mă apropii de Tine". Mântuitorul Hristos îi răspunde, întărindu-l în lucrarea la care a fost chemat: "Te temi? Nu te împotrivi voii Mele! Căci Eu te-am rugat. Botezul mă aşteaptă cu nerăbdare. Împlineşte lucrul pentru care ai fost chemat! (…) La Botezul Meu vor vedea că Tatăl Care M-a trimis dă mărturie pentru Mine că sunt Fiul Lui şi a hotărât să Se împace întru Mine cu Adam, care s-a făcut mânia Lui".

Argumentele omeneşti ale Botezătorului pălesc în faţa înţelepciunii divine: "Prea mic e râul la care ai venit, ca să cobori în el şi să Te cuprindă. Cerurile sunt prea mici pentru puterea Ta. Şi cum să te cuprindă botezul? (…) Oştiri cereşti stau aici, şirul de îngeri se închină. Tremur de spaimă să vin să Te botez". Acestora, Mântuitorul le răspunde: "Mai mic decât Iordanul e pântecul Maicii Mele şi totuşi am vrut şi M-am sălăşluit în Fecioară. Şi aşa cum M-am născut din pântec, Mă voi boteza şi în Iordan. (…) Oştirile şi cetele te laudă că Mă botezi. Pentru aceasta te-am ales din pântecele maicii tale. Nu te teme! căci Eu am vrut aceasta".

Credincios, Sfântul Ioan Botezătorul acceptă misiunea încredinţată: "Ascult, Doamne, cuvântul Tău. Vino la botez, căci iubirea Ta Te-a mânat spre el! Ţărâna cade în genunchi minunându-se de cum a ajuns să-şi pună mâinile pe Plăsmuitorul său"[1].

---

[1] Alexandru BRICIU, „Botezul Domnului cântat în imne” în ziarul Lumina, Luni, 7 ianuarie 2013, http://ziarullumina.ro/repere-si-idei/botezul-domnului-cantat-imne.

 

Botezul Domnului în Evanghelia după Marcu - Adrian Agachi

 

Botezul Domnului în Evanghelia după Marcu

Adrian Agachi

 

Botezul Domnului este unul dintre cele mai importante momente ale activităţii Sale mântuitoare. Fiecare dintre cei patru Evanghelişti ne-a oferit o relatare cu privire la acest aspect şi, în fiecare din textele respective, descoperim amănunte importante din punct de vedere teologic.

Deşi reprezintă în continuare o problemă dificil de rezolvat, pentru unii cercetători motivele pentru care Domnul a ales să Se boteze, cu toate că nu avea nici un păcat, sunt destul de clare. Cum privesc însă acest eveniment cei patru Evanghelişti?

Ieşirea Domnului din apă şi pogorârea Duhului

Mărturia Sfinţilor Evanghelişti este cea mai importantă pentru că ei au fost fie cei mai apropiaţi ca timp de perioada respectivă (Matei, Marcu, Luca), fie chiar martori oculari ai evenimentului botezării Domnului (Ioan). Având în vedere că majoritatea cercetătorilor consideră Evanghelia după Marcu drept cea mai veche dintre toate cele patru, am decis să alegem varianta cronologică pentru prezentarea textelor care conţin relatări despre Botezul Domnului. "Şi în zilele acelea, Iisus a venit din Nazaretul Galileii şi S-a botezat în Iordan de către Ioan. Şi îndată, ieşind din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El. Şi glas s-a făcut din ceruri: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit" (Mc. 1:9-11). Deşi la prima vedere textul pare destul de sărac în detalii, el cuprinde o serie de amănunte importante. Modalitatea botezării Domnului pare a fi fost cea prin afundare, având în vedere că botezul administrat de Sfântul Ioan păstra influenţe iudaice din acest punct de vedere. Un alt amănunt esenţial apare în versetul 10, acolo unde ni se spune că Iisus a ieşit din apă, iar Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Sa. Desigur, această ridicare, completată de o coborâre, are un anumit sens şi a fost remarcată de Sfinţii Părinţi. Hristos sfinţeşte firea umană ridicând-o în sânul Sfintei Treimi, iar Duhul Sfânt se pogoară pentru a întemeia Biserica şi a îmbogăţi spiritual noua comunitate. Aici, această ridicare a Domnului şi pogorâre a Duhului au un caracter profetic. Cunoaştem faptul că Biserica urma să fie întemeiată la Cincizecime, iar urcarea firii umane în Sfânta Treime s-a petrecut odată cu Înălţarea Domnului. În altă ordine de idei, pogorârea Duhului sub forma unui porumbel aminteşte, în opinia cercetătorului american Everett Ferguson, de momentul anterior creaţiei din Cartea Facerii. În capitolul 1:2 al Facerii citim că Duhul Sfânt se purta pe deasupra apelor. Verbul din limba greacă folosit aici are inclusiv sensul de reprezentare a zborului unei păsări. Un alt moment din Vechiul Testament al cărui ecou îl regăsim aici este cel al trimiterii unui porumbel de către Noe pentru a observa dacă pământul era uscat după desfăşurarea potopului (Fac. 8:8-11).

Psalmul 2 şi Proorocia lui Isaia

În cursul versetului 11, regăsim două trimiteri la Psalmul 2, respectiv Proorocia lui Isaia. În primul dintre aceste texte este precizat: "Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!" (Ps. 2:7). Aici, doar o parte din acest verset este citat în Evanghelia după Marcu. Dumnezeu-Tatăl Îl identifică pe Hristos ca fiind nu doar un simplu om, ci Însuşi Fiul Său. Al doilea text care aparţine Proorociei lui Isaia cuprinde informaţii cu privire la pogorârea Duhului Sfânt: "Iată Sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoieşte sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu şi El va propovădui popoarelor legea Mea" (Is. 42:1). Comentând aceste alegeri, Everett Ferguson afirmă: "Combinaţia psalmului 2:7 cu Isaia 42:1 trimite la faptul că Iisus este atât Regele mesianic, cât şi Servitorul care trebuie să pătimească. Iisus primeşte astfel, la Botez, atât Duhul Sfânt, cât şi confirmarea filiaţiei Sale. Aceste două idei, desigur, într-un sens mult diminuat, erau esenţiale în cadrul Botezului creştin: primirea darului Duhului Sfânt şi încorporarea sau adoptarea ca "fiu al lui Dumnezeu" (Baptism in the Early Church..., p. 101). Observăm prin medierea acestui comentariu că, în cursul botezării Sale, Hristos îşi manifestă toate cele trei funcţii esenţiale: Împărat, Profet, Învăţător. El profeţeşte extinderea Botezului şi necesitatea sa pentru intrarea în comunitatea creştină, anticipând astfel şi învăţătura esenţială despre conţinutul actului baptismal, dar şi propriile Patimi (la care se va referi ca la un Botez - vezi Mc. 10:38). De asemenea, Iisus Se revelează ca Fiu al lui Dumnezeu şi Împărat, dar şi ca Servitor, şi Pătimitor în egală măsură.

Diferenţa dintre Botez şi viziune

Protestantismul modern, în special cel influenţat de exegeza lui Bultmann, a trasat o diferenţiere între momentul Botezului Domnului şi cel al viziunii pogorârii Sfântului Duh asupra Sa. Bultmann însuşi a afirmat că recunoaşte Botezul Domnului drept un fapt istoric real, dar consideră o simplă legendă pogorârea Sfântului Duh sub forma unui porumbel. S-a ajuns destul de repede la situaţia în care momentul pogorârii Duhului Sfânt a fost interpretat drept o simplă intrare într-o stare cataleptică a Domnului (mai multe informaţii la Richard E. DeMaris, "Possesion, Good and Bad - Ritual, Effects and Side-Effects: The Baptism of Jesus and Mark 1.9-11 from a Cross-Cultural Perspective", JSNT 80 (2000), pp. 2-4). Desigur, nu putem susţine asemenea idei contrare nu doar mărturiilor evanghelice, ci şi învăţăturii Bisericii despre Persoana şi lucrarea de mântuire a Domnului. În opinia noastră, evenimentul Botezului nu poate fi separat de cel al pogorârii Duhului Sfânt. Aşa cum afirmă Sfântul Irineu de Lyon, Fiul şi Duhul Sfânt sunt cele două mâini ale Tatălui. Pavel Evdokimov a dezvoltat această afirmaţie într-o contribuţie teologică veritabilă privind lucrarea comună a Fiului şi a Duhului Sfânt, care îşi pregătesc reciproc acţiunile în cursul istoriei.

Inferioritate şi superioritate

În finalul articolului său privind importanţa relatării Sfântului Evanghelist Marcu cu privire la Botezul Domnului, Richard E. DeMaris afirma: "Pasajele narative care amintesc actul baptismal din Evanghelia după Marcu îl plasează pe Iisus, despre care comunitatea ştia că îi este superior lui Ioan în situaţia inferioară a celui botezat. În acelaşi timp, Ioan, cel considerat inferior, este pus în situaţia superioară a celui care administrează Botezul. Această poziţionare anticipează şi contrazice o eventuală ierarhizare care era plauzibilă între cel care boteza şi cel care era botezat" ("Possesion, Good and Bad - Ritual, Effects and Side-Effects...", p. 22). Considerăm că opinia exprimată de Richard DeMaris este corectă până la un punct. Desigur, cercetătorul doreşte să susţină aici părerea generală a comunităţilor protestante cu privire la imposibilitatea existenţei unui ierarhii stabile. aşa cum este ea întâlnită în Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică. Explicaţia ortodoxă însă pentru această inversare a rolurilor petrecută la Botezul Domnului este mult mai simplă. Hristos S-a smerit în momentul respectiv, arătând că nu a venit să fie slujit, ci să slujească şi să Îşi ofere viaţa pentru mântuirea oamenilor (Mc. 10:38 - botezul ca anticipare a Patimilor). În nici un caz nu avem de-a face aici cu o contrazicere totală a ierarhiei, aşa cum afirmă DeMaris. Ceea ce este util din concluziile cercetătorului american rămâne doar ideea că Iisus acceptă situaţia inferioară a celui botezat. Ceea ce ignoră DeMaris este faptul că Iisus nu a avut nevoie de viziunea ulterioară Botezului pentru a realiza că este Fiul lui Dumnezeu şi nici că Ioan şi Iisus nu ştiau de la bun început cine este mai mare. Cuvintele Domnului adresate Sfântului Ioan: "Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea" (Mt. 3:15) sunt destul de clare şi nu lasă loc de interpretări. Vom continua analiza textelor evanghelice care amintesc de Botezul Domnului cu cele oferite de Luca şi Matei în materialul următor[1].

 

---

[1] Adrian Agachi, „Botezul Domnului în Evanghelia după Marcu” în ziarul Lumina, Marţi, 10 mai 2011, http://ziarullumina.ro/patristica/botezul-domnului-evanghelia-dupa-marcu.

 

Mărturisirea de credinţă şi Botezul în Sfintele Evanghelii - Alexandru CHITUŢĂ

 

Mărturisirea de credinţă şi Botezul în Sfintele Evanghelii

 

Alexandru CHITUŢĂ

 

În cult se exprimă doxologic învăţătura de credinţă, existând o adevărată simbioză între doctrină, cult şi morală - lex credendi, lex orandi, lex agendi. Botezul creştin este fundamentul eforturilor întreprinse pentru realizarea unităţii Bisericii, precum şi temei pentru "misiunea în unitate". Astfel că mărturisirea credinţei şi cateheza sunt chemate să ţină mereu "viu şi lucrător" Cuvântul lui Dumnezeu, sfinţit prin Hristos. Credinţa Bisericii este temeiul obiectiv al validităţii Botezului şi deci al lucrării lui mântuitoare. Credinţa este, de pildă pentru Tertulian, uşa Botezului şi materia indispensabilă a acţiunii sale.

Credinţa şi mărturisirea au fost întotdeauna corelative. O mărturisire sub formă de crez a Învierii lui Hristos din Noul Testament este urmată de formula "Astfel am propovăduit şi voi aşa aţi crezut" (1 Cor. 15, 3-11). Această "corelaţie devine clară, afirmă Jaroslav Pelikan, în reiterările şi permutările acestor doi termeni, a crede şi a mărturisi (adesea în combinaţie cu un al treilea termen, a învăţa), în limbajul crezurilor şi mărturisirilor de-a lungul istoriei creştine. Un fragment credal timpuriu, atribuit de obicei secolului al III-lea sau al IV-lea, începe cu cuvintele: (Cineva) mărturiseşte credinţa", iar Crezul apusean de la Sardica, de la mijlocul secolului al IV-lea, deşi a fost respins ca heterodox, vorbeşte despre "tradiţia şi credinţa şi mărturisirea catolice şi apostolice".

Implicaţiile comunitare ale fiecărui act sfinţitor fac pe teologul Pavel Evdokimov să vadă şi în această situaţie ocazia unui angajament al naşilor faţă de comunitate, în privinţa vieţii ce urmează să ducă neofitul. Naşii şi familia spirituală din Biserică mărturisesc credinţa câştigată prin Taină, căci copilul nu poate fi considerat separat de părinţi - sau chiar de bătrânii lui care au crezut.

Scriptură şi Botez

În textele Vechiului Testament erau ascunse în cuvinte Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, dar la Botezul/Teofania Domnului, Ele se revelează ca atare: Duhul lui Dumnezeu în chip de porumbel, peste Fiul, despre Care Tatăl din cer spune: Acesta este Fiul Meu cel iubit. Avem dintr-odată pe Cei Trei împreună, descoperiţi de asemenea înainte de momentul în care Iisus urma să-şi înceapă propovăduirea, propovăduire în care va vorbi întotdeauna despre Tatăl, va vorbi despre Sine ca despre Fiul şi va descoperi pe Duhul Sfânt.

Darul profetic-mesianic, duhovnicesc al lui Iisus este legat de proclamarea dumnezeiască: "Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit" (Mc. 1, 11), respectiv "acesta este Fiul Meu cel iubit" (Mt. 3, 17). Ce vrea să ne spună această proclamaţie a lui Iisus ca "Fiu"? Această formulă de adresare preia în mod evident ritualul împărătesc israelit din Ps. 2, 7: "Fiul Meu eşti Tu, eu astăzi Te-am născut", care are deja dimensiuni mesianice - "Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta şi stăpânirea Ta, marginile pământului". "În momentul întronizării, regele este declarat Fiu al lui Dumnezeu." Iisus Domnul S-a înţeles pe Sine, în relaţia cu Dumnezeul Său şi Tatăl, ca Fiul, ca Fiul iubit, ca singurul sau ca Fiul Unul Născut. Iată motivul pentru care Mântuitorul a venit la Ioan, la Iordan, ca să se supună practicii Botezului iniţiat de către acesta. Şi-a dat prilejul de a fi descoperit în vederea a ceea ce trebuia să urmeze, adică să aibă o mărturie despre Sine, pentru ca învăţătura Sa să fie primită de oameni ca din partea lui Dumnezeu. Prodromos e cel care pregăteşte drumul. Eu sunt Înaintemergătorul, precum a zis profetul: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui, neteziţi văile şi dealurile, faceţi-le drepte, pregătiţi drumul. Eu sunt cel care Îi pregăteşte drumul, dar nu sunt eu Mesia. Vine după mine Cel ce a fost înainte de mine. Ioan mărturiseşte astfel eternitatea lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu. Acesta vă va învăţa pe voi toate. Eu nu sunt vrednic să-I dezleg nici cureaua încălţămintei. Prin această declaraţie, Ioan Îl acredita pe Iisus ca Cel ce trebuia să vină.

Mărturia Sfântului Ioan Botezătorul

Sfântul Ioan dezvăluie mulţimilor, uluite şi încă nedumerite, apropiata ivire a lui Mesia, Fiul Tatălui, născut mai înainte de toţi vecii, care le va dărui prin botez darul Sfântului Duh. Ulterior, adică după Botez, Ioan va da o mărturie şi mai completă lui Hristos, dar înainte de această nouă iluminare esenţa mesajului său cu privire la Iisus va fi axată pe reliefarea rolului de împărţitor al Duhului Sfânt. "Tot înainte de Botez, Sfântul Ioan mai descoperă şi altă faţetă a personalităţii lui Mesia, şi anume aceea de judecător. Hristos nu se va mărgini să boteze cu Duh Sfânt şi cu foc, El va lua lopata în mâini ca să cureţe aria şi să adune grâul în jitniţa Sa, iar pleava o va arde cu foc nestins (Lc. 3, 17; Mt. 3, 12). Botezătorul, precursor al Mântuitorului, foloseşte aici parabola şi exprimarea simbolică spre a arăta rolul lui Mesia care nu se va mărgini la sfinţirea naturii umane. El intuieşte aici, pe linia profetismului veterotestamentar, caracterul înfricoşător al venirii lui Mesia, coborât printre oameni nu numai spre a aduce pacea, dar şi dezbinarea (Lc. 3, 51). Hristos vine spre a curăţi aria, care este lumea, spre a face posibilă despărţirea dintre cei ce se vor mântui şi ceilalţi, oferindu-le însă tuturor posibilitatea de a opta pentru El şi de a se salva."

Deci, pe lângă descoperirea lui Dumnezeu, Care spunea: "Acesta este Fiul Meu cel iubit", se adăuga şi Ioan, cu autoritatea lui de profet pe pământ, să-L mărturisească pe Iisus ca pe Cel care trebuia să vină, să fie Mântuitorul. Şi aceasta o făcea în momentul în care Mântuitorul ieşea la propovăduire. Am putea zice chiar că Mântuitorului îi trebuia această acreditare din partea unei personalităţi ca Ioan Botezătorul, în faţa poporului. La fel ca şi botezul lui Ioan, şi botezul primilor creştini era o expresie a pocăinţei şi credinţei (Fapte 2, 38, 41; 8, 12).

Necesitatea botezării în numele Sfintei Treimi

Întrebarea crucială este dacă putem descoperi în mărturiile legate de botezul lui Ioan vreun argument care să susţină existenţa unei mărturisiri de credinţă. În mod direct nu beneficiem de acest aspect, dar indirect există o dovadă care ne poate ajuta în acest sens. "Deci, zicea Ioan mulţimilor care veneau să se boteze de el: "Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi a zice în voi înşivă: Avem tată pe Avram, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam"" (Lc. 3, 7-8). Bineînţeles, versetele acestea nu par a susţine la prima vedere existenţa unei mărturisiri de credinţă, dar nu trebuie să ne grăbim în afirmarea unei concluzii. Sfântul Ioan spune foarte clar că sunt necesare chiar şi pentru acest "botez" roade vrednice de pocăinţă. Aceste roade pot fi părerea de rău, părăsirea păcatelor şi urmarea virtuţilor. Ştim că mulţumile îşi mărturiseau păcatele înainte de a fi botezaţi. Şi totuşi acest verset mai conţine un amănunt nu foarte clar la prima vedere: urmarea dreptei credinţe. Sfântul Ioan Botezătorul le cere iudeilor să nu fie mândri că sunt singurul popor care crede în adevăratul Dumnezeu. Ceea ce le cere este să lepede mândria şi să aibă o credinţă curată. Indirect, iudeilor li se cere o mărturisire de credinţă. Nu o mărturisire de credinţă în existenţa lui Dumnezeu, şi în faptul că mărturisindu-L pe Dumnezeu trebuie să rămână smeriţi. La Botezul Domnului, Sfânta Treime este prezentă, dar Ioan, cu mult înainte de acest eveniment, mărturisise dumnezeirea Fiului întrupat şi descoperise ucenicilor săi şi mulţimilor faptul că Acesta va boteza cu "Duh Sfânt şi cu foc". Sfântul Ioan Botezătorul prefigurează cu o subtilitate deosebită ceea ce Mântuitorul va dezvălui direct Apostolilor după Înviere: necesitatea botezării în numele Sfintei Treimi.

Naşterea din apă şi din Duh

Dacă Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca ne prezintă genealogia după trup a Domnului nostru Iisus Hristos (Mt. 1 şi Lc. 3), spunându-ne cum S-a născut ca om, din Fecioară, Cel ce Se născuse din Tatăl "mai înainte de toţi vecii", Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne spune cum se poate naşte omul de la Dumnezeu. Este atât de impresionant a se gândi cât de delicat lucrează Dumnezeu cu omul; nu e nimic forţat, uluitor, artificial în această lucrare. Mai întâi omul, Fecioara, primeşte să nască pe Dumnezeu după trup, pentru ca apoi Dumnezeu să-l nască pe om din apă şi din Duh; mai întâi omul, Iosif îl adoptă pe Fiul lui Dumnezeu făcut Om, pentru ca apoi omul sfinţit prin Botez să fie înfiat de Dumnezeu; mai întâi El vine la noi în modul cel mai delicat şi mai gingaş imaginabil, ca prunc nevinovat într-o iesle din Betleem, pentru ca noi să putem cât mai firesc să ne apropiem de El şi, primindu-L, să fim primiţi noi înşine de Dumnezeu. "Celor câţi L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din dorinţă trupească, nici din dorinţă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut" (In. 1, 12-13). Taina acestei naşteri din Dumnezeu o dezvăluie Mântuitorul Însuşi lui Nicodim: "Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de Sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu" (In. 3, 3). Întrucât Nicodim a fost contrariat de o astfel de afirmaţie, Mântuitorul îi explică: "De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu" (In. 3, 5). Naşterea "de la (sau din) Dumnezeu" din prologul Evangheliei a IV-a este numită în capitolul al III-lea naştere "de sus", naştere "din apă şi din Duh" sau naştere "din Duh". În această lucrare minunată, Dumnezeu este Cel care naşte şi noi suntem cei care ne naştem. Această naştere din nou, naşterea de la Dumnezeu, are loc prin baia Botezului. Mântuitorul nu S-a botezat pentru a se curăţa El, ci pentru a sfinţi apele, pentru a putea uni puterea vivificatoare a Duhului Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, cu apa.

Menţionând naşterea din apă şi din Duh, Mântuitorul a avut desigur în vedere Taina Botezului, care avea să deschidă omenirii porţile Împărăţiei, după ce El va fi Înviat din morţi. În convorbirea cu Nicodim, Hristos a dezvăluit deci componenta pnevmatică a Împărăţiei. El a tălmăcit astfel indirect şi semnificaţia Botezului Său, preludiu la întemeierea Împărăţiei. Pentru a intra în Împărăţie, omul va trebui să se schimbe până în adâncurile fiinţei sale, prefacere împlinită sub acţiunea sfinţitoare a Duhului.

Mântuitorul Hristos este cel care ne arată importanţa de netăgăduit a Botezului: "Cel ce crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi" (Mc. 16, 16). Răspunsul oamenilor la propovăduire, prin faptul de a crede şi de a se boteza, adică prin integrarea lor în Biserică, duce la mântuire. Astfel, în locul temei "necredinţei" - "a nu crede", din versetele precedente - din versetul 16 domneşte "a crede", precum şi semnele pe care le vor putea face cei ce cred "în numele" lui Iisus. Acestea sunt enumerate în versetele 17-19: vindecarea oamenilor demonizaţi, "limbi noi", abordarea biruitoare a pericolelor, vindecarea celor bolnavi. Biserica, paralel cu porunca misionară pe care o primeşte de la Cel Înviat, este înzestrată cu puterea - care e roada credinţei -de a vindeca bolnavi, de a izgoni elementul demonic din viaţa oamenilor şi de a se opune biruitor diferitelor uneltiri ale naturii sau ale oamenilor.

Noul Testament nu este o carte de ritualuri, nici nu oferă amănunte despre practica creştină primară. Dar în măsura în care informaţii pot fi obţinute indirect, modelul de bază este acelaşi. Acest model poate fi regăsit în diferite părţi ale Noului Testament.

Credinţa, uşa Botezului

Credinţa Bisericii este temeiul obiectiv al validităţii Botezului şi deci al lucrării lui mântuitoare. Credinţa este pentru Tertulian uşa Botezului şi materia indispensabilă a acţiunii sale. Contextul exterior al Tainei este Biserica, ca mireasă a lui Hristos şi mamă a credincioşilor; contextul interior, în subiectul primitor, este credinţa. Dar credinţa nu ca o atitudine subiectivă, ci credinţa Bisericii mărturisită personal şi trăită. De aceea nu este suficient pentru a admite la Botez pe eretici şi schismatici, ca ei să-şi manifeste dorinţa lor de a reintra în unitatea Bisericii; trebuie verificat atent dacă ei recunosc şi mărturisesc, de la expunerea dorinţei, adevărata credinţă, adică credinţa Bisericii. Numai cu această condiţie ei se pot apropia de Taina Botezului. Credinţa eclesială baptismală este aceea care permite să distingem între o baie obişnuită şi Taina Botezului. "Întinăciunile păcatelor nu sunt şterse în acest mister mântuitor, subliniază Sfântul Ciprian, în acelaşi mod ca murdăriile pielei într-o baie corporală şi profană... Altul este modul în care este spălat pieptul credinciosului şi altul acela în care sufletul omului este purificat prin meritele credinţei." Credinţa eclesială ţine de fiinţa Botezului, aşa cum ţine, de altfel, de fiinţa fiecărei Taine, fiindcă Tainele sunt ale Bisericii şi exprimă credinţa şi lucrarea Bisericii în lume pentru mântuirea celor încorporaţi în Hristos[1].

---

[1] Alexandru CHITUŢĂ, „Mărturisirea de credinţă şi Botezul în Sfintele Evanghelii” în ziarul Lumina, Duminică, 28 august 2011, http://ziarullumina.ro/anul-sfantului-botez/marturisirea-de-credinta-si-botezul-sfintele-evanghelii.