Mărturisirea de credinţă şi Botezul în Sfintele
Evanghelii
Alexandru CHITUŢĂ
În cult se exprimă
doxologic învăţătura de credinţă, existând o adevărată simbioză între doctrină,
cult şi morală - lex credendi, lex orandi, lex agendi. Botezul creştin este
fundamentul eforturilor întreprinse pentru realizarea unităţii Bisericii, precum
şi temei pentru "misiunea în unitate". Astfel că mărturisirea
credinţei şi cateheza sunt chemate să ţină mereu "viu şi lucrător"
Cuvântul lui Dumnezeu, sfinţit prin Hristos. Credinţa Bisericii este temeiul
obiectiv al validităţii Botezului şi deci al lucrării lui mântuitoare. Credinţa
este, de pildă pentru Tertulian, uşa Botezului şi materia indispensabilă a
acţiunii sale.
Credinţa şi
mărturisirea au fost întotdeauna corelative. O mărturisire sub formă de crez a
Învierii lui Hristos din Noul Testament este urmată de formula "Astfel am
propovăduit şi voi aşa aţi crezut" (1 Cor. 15, 3-11). Această
"corelaţie devine clară, afirmă Jaroslav Pelikan, în reiterările şi
permutările acestor doi termeni, a crede şi a mărturisi (adesea în combinaţie
cu un al treilea termen, a învăţa), în limbajul crezurilor şi mărturisirilor
de-a lungul istoriei creştine. Un fragment credal timpuriu, atribuit de obicei
secolului al III-lea sau al IV-lea, începe cu cuvintele: (Cineva) mărturiseşte
credinţa", iar Crezul apusean de la Sardica, de la mijlocul secolului al
IV-lea, deşi a fost respins ca heterodox, vorbeşte despre "tradiţia şi
credinţa şi mărturisirea catolice şi apostolice".
Implicaţiile
comunitare ale fiecărui act sfinţitor fac pe teologul Pavel Evdokimov să vadă
şi în această situaţie ocazia unui angajament al naşilor faţă de comunitate, în
privinţa vieţii ce urmează să ducă neofitul. Naşii şi familia spirituală din
Biserică mărturisesc credinţa câştigată prin Taină, căci copilul nu poate fi
considerat separat de părinţi - sau chiar de bătrânii lui care au crezut.
Scriptură şi Botez
În textele
Vechiului Testament erau ascunse în cuvinte Cele trei Persoane ale Sfintei
Treimi, dar la Botezul/Teofania Domnului, Ele se revelează ca atare: Duhul lui
Dumnezeu în chip de porumbel, peste Fiul, despre Care Tatăl din cer spune:
Acesta este Fiul Meu cel iubit. Avem dintr-odată pe Cei Trei împreună,
descoperiţi de asemenea înainte de momentul în care Iisus urma să-şi înceapă
propovăduirea, propovăduire în care va vorbi întotdeauna despre Tatăl, va vorbi
despre Sine ca despre Fiul şi va descoperi pe Duhul Sfânt.
Darul
profetic-mesianic, duhovnicesc al lui Iisus este legat de proclamarea
dumnezeiască: "Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit"
(Mc. 1, 11), respectiv "acesta este Fiul Meu cel iubit" (Mt. 3, 17).
Ce vrea să ne spună această proclamaţie a lui Iisus ca "Fiu"? Această
formulă de adresare preia în mod evident ritualul împărătesc israelit din Ps.
2, 7: "Fiul Meu eşti Tu, eu astăzi Te-am născut", care are deja
dimensiuni mesianice - "Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea
Ta şi stăpânirea Ta, marginile pământului". "În momentul
întronizării, regele este declarat Fiu al lui Dumnezeu." Iisus Domnul S-a
înţeles pe Sine, în relaţia cu Dumnezeul Său şi Tatăl, ca Fiul, ca Fiul iubit,
ca singurul sau ca Fiul Unul Născut. Iată motivul pentru care Mântuitorul a
venit la Ioan, la Iordan, ca să se supună practicii Botezului iniţiat de către
acesta. Şi-a dat prilejul de a fi descoperit în vederea a ceea ce trebuia să
urmeze, adică să aibă o mărturie despre Sine, pentru ca învăţătura Sa să fie
primită de oameni ca din partea lui Dumnezeu. Prodromos e cel care pregăteşte
drumul. Eu sunt Înaintemergătorul, precum a zis profetul: Gătiţi calea
Domnului, drepte faceţi cărările Lui, neteziţi văile şi dealurile, faceţi-le
drepte, pregătiţi drumul. Eu sunt cel care Îi pregăteşte drumul, dar nu sunt eu
Mesia. Vine după mine Cel ce a fost înainte de mine. Ioan mărturiseşte astfel
eternitatea lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu. Acesta vă va învăţa pe voi toate.
Eu nu sunt vrednic să-I dezleg nici cureaua încălţămintei. Prin această
declaraţie, Ioan Îl acredita pe Iisus ca Cel ce trebuia să vină.
Mărturia Sfântului Ioan
Botezătorul
Sfântul
Ioan dezvăluie mulţimilor, uluite şi încă nedumerite, apropiata ivire a lui
Mesia, Fiul Tatălui, născut mai înainte de toţi vecii, care le va dărui prin
botez darul Sfântului Duh. Ulterior, adică după Botez, Ioan va da o mărturie şi
mai completă lui Hristos, dar înainte de această nouă iluminare esenţa
mesajului său cu privire la Iisus va fi axată pe reliefarea rolului de
împărţitor al Duhului Sfânt. "Tot înainte de Botez, Sfântul Ioan mai
descoperă şi altă faţetă a personalităţii lui Mesia, şi anume aceea de
judecător. Hristos nu se va mărgini să boteze cu Duh Sfânt şi cu foc, El va lua
lopata în mâini ca să cureţe aria şi să adune grâul în jitniţa Sa, iar pleava o
va arde cu foc nestins (Lc. 3, 17; Mt. 3, 12). Botezătorul, precursor al
Mântuitorului, foloseşte aici parabola şi exprimarea simbolică spre a arăta
rolul lui Mesia care nu se va mărgini la sfinţirea naturii umane. El intuieşte
aici, pe linia profetismului veterotestamentar, caracterul înfricoşător al
venirii lui Mesia, coborât printre oameni nu numai spre a aduce pacea, dar şi
dezbinarea (Lc. 3, 51). Hristos vine spre a curăţi aria, care este lumea, spre
a face posibilă despărţirea dintre cei ce se vor mântui şi ceilalţi,
oferindu-le însă tuturor posibilitatea de a opta pentru El şi de a se
salva."
Deci, pe
lângă descoperirea lui Dumnezeu, Care spunea: "Acesta este Fiul Meu cel
iubit", se adăuga şi Ioan, cu autoritatea lui de profet pe pământ, să-L
mărturisească pe Iisus ca pe Cel care trebuia să vină, să fie Mântuitorul. Şi
aceasta o făcea în momentul în care Mântuitorul ieşea la propovăduire. Am putea
zice chiar că Mântuitorului îi trebuia această acreditare din partea unei
personalităţi ca Ioan Botezătorul, în faţa poporului. La fel ca şi botezul lui
Ioan, şi botezul primilor creştini era o expresie a pocăinţei şi credinţei
(Fapte 2, 38, 41; 8, 12).
Necesitatea botezării în
numele Sfintei Treimi
Întrebarea
crucială este dacă putem descoperi în mărturiile legate de botezul lui Ioan
vreun argument care să susţină existenţa unei mărturisiri de credinţă. În mod
direct nu beneficiem de acest aspect, dar indirect există o dovadă care ne
poate ajuta în acest sens. "Deci, zicea Ioan mulţimilor care veneau să se
boteze de el: "Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să
fie? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi a zice în voi
înşivă: Avem tată pe Avram, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele
acestea să ridice fii lui Avraam"" (Lc. 3, 7-8). Bineînţeles,
versetele acestea nu par a susţine la prima vedere existenţa unei mărturisiri
de credinţă, dar nu trebuie să ne grăbim în afirmarea unei concluzii. Sfântul
Ioan spune foarte clar că sunt necesare chiar şi pentru acest "botez"
roade vrednice de pocăinţă. Aceste roade pot fi părerea de rău, părăsirea păcatelor
şi urmarea virtuţilor. Ştim că mulţumile îşi mărturiseau păcatele înainte de a
fi botezaţi. Şi totuşi acest verset mai conţine un amănunt nu foarte clar la
prima vedere: urmarea dreptei credinţe. Sfântul Ioan Botezătorul le cere
iudeilor să nu fie mândri că sunt singurul popor care crede în adevăratul
Dumnezeu. Ceea ce le cere este să lepede mândria şi să aibă o credinţă curată.
Indirect, iudeilor li se cere o mărturisire de credinţă. Nu o mărturisire de
credinţă în existenţa lui Dumnezeu, şi în faptul că mărturisindu-L pe Dumnezeu
trebuie să rămână smeriţi. La Botezul Domnului, Sfânta Treime este prezentă,
dar Ioan, cu mult înainte de acest eveniment, mărturisise dumnezeirea Fiului
întrupat şi descoperise ucenicilor săi şi mulţimilor faptul că Acesta va boteza
cu "Duh Sfânt şi cu foc". Sfântul Ioan Botezătorul prefigurează cu o
subtilitate deosebită ceea ce Mântuitorul va dezvălui direct Apostolilor după
Înviere: necesitatea botezării în numele Sfintei Treimi.
Naşterea din apă şi din
Duh
Dacă
Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca ne prezintă genealogia după trup a Domnului
nostru Iisus Hristos (Mt. 1 şi Lc. 3), spunându-ne cum S-a născut ca om, din
Fecioară, Cel ce Se născuse din Tatăl "mai înainte de toţi vecii",
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne spune cum se poate naşte omul de la
Dumnezeu. Este atât de impresionant a se gândi cât de delicat lucrează Dumnezeu
cu omul; nu e nimic forţat, uluitor, artificial în această lucrare. Mai întâi
omul, Fecioara, primeşte să nască pe Dumnezeu după trup, pentru ca apoi
Dumnezeu să-l nască pe om din apă şi din Duh; mai întâi omul, Iosif îl adoptă
pe Fiul lui Dumnezeu făcut Om, pentru ca apoi omul sfinţit prin Botez să fie
înfiat de Dumnezeu; mai întâi El vine la noi în modul cel mai delicat şi mai gingaş
imaginabil, ca prunc nevinovat într-o iesle din Betleem, pentru ca noi să putem
cât mai firesc să ne apropiem de El şi, primindu-L, să fim primiţi noi înşine
de Dumnezeu. "Celor câţi L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele
Lui, le-a dat putere ca să facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici
din dorinţă trupească, nici din dorinţă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au
născut" (In. 1, 12-13). Taina acestei naşteri din Dumnezeu o dezvăluie
Mântuitorul Însuşi lui Nicodim: "Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va
naşte cineva de Sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu" (In. 3,
3). Întrucât Nicodim a fost contrariat de o astfel de afirmaţie, Mântuitorul îi
explică: "De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să
intre în Împărăţia lui Dumnezeu" (In. 3, 5). Naşterea "de la (sau
din) Dumnezeu" din prologul Evangheliei a IV-a este numită în capitolul al
III-lea naştere "de sus", naştere "din apă şi din Duh" sau
naştere "din Duh". În această lucrare minunată, Dumnezeu este Cel
care naşte şi noi suntem cei care ne naştem. Această naştere din nou, naşterea
de la Dumnezeu, are loc prin baia Botezului. Mântuitorul nu S-a botezat pentru
a se curăţa El, ci pentru a sfinţi apele, pentru a putea uni puterea
vivificatoare a Duhului Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, cu apa.
Menţionând
naşterea din apă şi din Duh, Mântuitorul a avut desigur în vedere Taina
Botezului, care avea să deschidă omenirii porţile Împărăţiei, după ce El va fi
Înviat din morţi. În convorbirea cu Nicodim, Hristos a dezvăluit deci
componenta pnevmatică a Împărăţiei. El a tălmăcit astfel indirect şi
semnificaţia Botezului Său, preludiu la întemeierea Împărăţiei. Pentru a intra
în Împărăţie, omul va trebui să se schimbe până în adâncurile fiinţei sale,
prefacere împlinită sub acţiunea sfinţitoare a Duhului.
Mântuitorul
Hristos este cel care ne arată importanţa de netăgăduit a Botezului: "Cel
ce crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va
osândi" (Mc. 16, 16). Răspunsul oamenilor la propovăduire, prin faptul de
a crede şi de a se boteza, adică prin integrarea lor în Biserică, duce la
mântuire. Astfel, în locul temei "necredinţei" - "a nu
crede", din versetele precedente - din versetul 16 domneşte "a
crede", precum şi semnele pe care le vor putea face cei ce cred "în
numele" lui Iisus. Acestea sunt enumerate în versetele 17-19: vindecarea
oamenilor demonizaţi, "limbi noi", abordarea biruitoare a
pericolelor, vindecarea celor bolnavi. Biserica, paralel cu porunca misionară
pe care o primeşte de la Cel Înviat, este înzestrată cu puterea - care e roada
credinţei -de a vindeca bolnavi, de a izgoni elementul demonic din viaţa
oamenilor şi de a se opune biruitor diferitelor uneltiri ale naturii sau ale
oamenilor.
Noul
Testament nu este o carte de ritualuri, nici nu oferă amănunte despre practica
creştină primară. Dar în măsura în care informaţii pot fi obţinute indirect,
modelul de bază este acelaşi. Acest model poate fi regăsit în diferite părţi
ale Noului Testament.
Credinţa, uşa Botezului
Credinţa
Bisericii este temeiul obiectiv al validităţii Botezului şi deci al lucrării
lui mântuitoare. Credinţa este pentru Tertulian uşa Botezului şi materia
indispensabilă a acţiunii sale. Contextul exterior al Tainei este Biserica, ca
mireasă a lui Hristos şi mamă a credincioşilor; contextul interior, în
subiectul primitor, este credinţa. Dar credinţa nu ca o atitudine subiectivă,
ci credinţa Bisericii mărturisită personal şi trăită. De aceea nu este
suficient pentru a admite la Botez pe eretici şi schismatici, ca ei să-şi
manifeste dorinţa lor de a reintra în unitatea Bisericii; trebuie verificat
atent dacă ei recunosc şi mărturisesc, de la expunerea dorinţei, adevărata
credinţă, adică credinţa Bisericii. Numai cu această condiţie ei se pot apropia
de Taina Botezului. Credinţa eclesială baptismală este aceea care permite să
distingem între o baie obişnuită şi Taina Botezului. "Întinăciunile
păcatelor nu sunt şterse în acest mister mântuitor, subliniază Sfântul Ciprian,
în acelaşi mod ca murdăriile pielei într-o baie corporală şi profană... Altul
este modul în care este spălat pieptul credinciosului şi altul acela în care
sufletul omului este purificat prin meritele credinţei." Credinţa
eclesială ţine de fiinţa Botezului, aşa cum ţine, de altfel, de fiinţa fiecărei
Taine, fiindcă Tainele sunt ale Bisericii şi exprimă credinţa şi lucrarea
Bisericii în lume pentru mântuirea celor încorporaţi în Hristos[1].
[1]
Alexandru CHITUŢĂ, „Mărturisirea de credinţă şi Botezul în Sfintele Evanghelii”
în ziarul Lumina, Duminică, 28 august
2011, http://ziarullumina.ro/anul-sfantului-botez/marturisirea-de-credinta-si-botezul-sfintele-evanghelii.
