De ce S-a botezat Iisus Hristos? - Ieromonah Calnic Berger

 

De ce S-a botezat Iisus Hristos?

 

Ieromonah Calnic Berger

 

De ce a fost botezat Iisus? Ioan boteza la Iordan „spre iertarea păcatelor” (Mc 1, 4). Evangheliștii spune foarte limpede că Iisus a ieșit „îndată” din apă (Mt 3, 16; Mc 1, 10), aceasta însemnând că Iisus n-a mărturisit nici un păcat, pentru că El singur e fără de păcat. Când a fost întrebat de Ioan, Iisus Însuși spune: să împlinim toată dreptatea”. De ce a fost atunci necesar acest lucru? Ce dreptate împlinită?

Sensurile spirituale ale apei nu erau pierdute la evreii din zilele lui Iisus. Apa implica ceva primordial, pur, dătător de viață, curățitor – dar totodată și putere, judecată și moarte.

Existența însăși a apei și rolul său fundamental în lume e o taină. Într-un anume sens, apa „datează dinaintea” ordonării lumii. Creând lumea, Dumnezeu nu spune: „Să fie apă!” apele erau deja acolo când începe relatarea detaliată a creației: „Și Duhul lui dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Și a zis Dumnezeu: să fie lumină” (Fc 1, 2-3). La începutul lumii, glasul Tatălui și odihna sau plutirea Duhului lui Dumnezeu deasupra apelor dau prilejul venirii Luminii. Tatăl și Duhul sunt condițiile prealabile pentru Lumină. În chip asemănător, la începutul lucrării Domnului: glasul Tatălui și Duhul coborând ca un porumbel peste apele Iordanului și rămânând deasupra lui Hristos dau prilejul venirii Luminii – revelării Fiului lui Dumnezeu – văzută de poporul ce ședea în întuneric (Mt 4, 16).

Cu alte cuvinte, începutul activității Domnului e începutul unei noi creații, o nouă geneză, o altă șansă pentru omenire. Sfântul Chiril al Ierusalimului exprimă într-un mod succint acest lucru: „La începutul lumii – apă; la începutul Evangheliei – Iordanul”. Evanghelia lui Iisus Hristos e Noua Facere.

Ca element primordial, tanic, apa e implicată și în alte „începuturi” menționate în Biblie. Al doilea apare atunci când Dumnezeu a văzut că „răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele” și „pământul se umpluse de silnicii” (Fc 6, 5. 11). Dumnezeu nu poate locui într-o inimă mânioasă sau violentă – comuniunea omului cu Dumnezeu a încetat. Văzând cum trăiau oamenii, Scriptura spune că Dumnezeu „s-a întristat” (Fc 6, 6). După ce le-a dat oamenilor o sută de ani să se pocăiască la predica lui Noe (potrivit tradiției rabinice), judecata omenirii vine sub forma potopului, apele potopului înlăturând toată răutatea omului.

După această mare judecată, un porumbele a fost trimis de Noe deasupra apelor, iar acesta întorcându-se cu o ramură de măslin a devenit semnul noii lumi. Ulterior porumbelul a devenit un simbol universal al Duhului și păcii, și ca totdeauna izvorul oricărui nou început. Tocmai aceasta a fost slujirea lui Ioan Botezătorul: predicarea pocăinței, mărturisirea păcatelor, prin care apele baptismale ale iordanului spălau toată nedreptatea. Rezultatul a fost că Duhul a venit ca un porumbele la arătarea lui Iisus Hristos ca inaugurator al unui nou început, al unei lumi noi, Împărăția lui Dumnezeu.

Al treilea început fundamental în Scriptură e relatat în cartea Ieșirii, unde este narată scoaterea de către Moise a copiilor lui Israel din întunericul Egiptului păgân la închinarea lui Dumnezeu pe Sinai. Aici Moise desparte apele Mării Roșii cu ajutorul „toiagului lui Dumnezeu” și al unui „vânt puternic de la răsărit” (Iș 14, 16. 21). Așa cum cântăm în canonul sfintei Cruci, Moise a despărțit și adunat la un loc marea făcând deasupra apelor cu toiagul său semnul crucii, prin mișcarea lui verticală despărțind marea, iar prin cea orizontală adunând-o iarăși la un loc. în aceste ape răutatea omenească (armata egipteană urmăritoare) a fost din nou spălată. Rezultatul a fost un nou început pentru poporul al cărui scop era adevărata închinare a lui Dumnezeu. Tot așa și la Iordan: botezul lui Hristos e începutul unui nou „neam creștin” și al adevăratei închinări a lui Dumnezeu de către el.

În toate aceste cazuri, apa e mijlocul deopotrivă al vieții și al judecății, al înnoirii și eliberării. Duhul face o nouă creație, un nou început, o nouă lume, care merge mână în mână cu revelarea lui Dumnezeu. Mai poate fi vreo mirare că Fiul lui Dumnezeu și-a început lucrarea de mântuire și recrearea a lumii în apă, cu Duhul odihnindu-se deasupra Lui? Prin urmare, Hristos S-a botezat ca să „împlinească toată dreptatea”, toate marile fapte creatoare și mântuitoare ale lui Dumnezeu.

Hristos nu S-a lăsat botezat însă pur și simplu pentru a împlini trecutul, ci pentru a făuri o cale pentru viitorul nostru, ca și noi să fim botezați, înnoiți, recreați și să avem Duhul lui Dumnezeu odihnindu-Se peste ca fii adoptivi ai lui (cf. Rm 8, 15; Ga 4, 5). Acesta e provocarea Arătării Lui: să ne înnoim, să ne luăm botezul în serios, să trăim în Duhul și să umblă în Duhul (Ga 5, 25) și prin aceasta să facem lucrurile lui Hristos, ba chiar și „lucruri mai mari” (In 14, 12). E un prilej să luăm apele binecuvântate de acest praznic ca mijloc de înnoire (sfințire, binecuvântare, sănătate a sufletului și a trupului) și eliberare (înecare a patimilor, a relelor obiceiuri, a atașamentelor lumești, spaimelor și oricărei animozități). Iisus Hristos S-a botezat și pentru a dărui această înnoire și eliberare fiecăruia din noi[1].

---

[1]Ieromonah Calinic (Berger), Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi. Reflecții despre temeiurile creștine, trad. Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2012, pp. 58-61.

Hrab Alexandru: Viața Sfântului Ioan Botezătorul - teatru radiofonic

Hrab Alexandru: Viața Sfântului Ioan Botezătorul - teatru radiofonic:  

Predică la sărbătoarea Botezului Domnului nostru Iisus Hristos - Părintele Placide Deseille

 

Predică la sărbătoarea

Botezului Domnului nostru Iisus Hristos[1]

 

 

            În economia anului liturgic, sărbătoarea Botezului Domnului este cel puțin la fel de importantă ca sărbătoarea Crăciunului. Și vedem aceasta în primul rând din însăși structura liturgică a acestei sărbători. Ea este precedată de un ajun în care se slujesc ceasurile împărătești, la care ascultăm deja anumiți psalmi, anumite texte ale Vechiului Testament care reiau temele fundamentale ale sărbătorii. Apoi, urmează privegherea, asemănătoare aceleia a Crăciunului.

            La Crăciun, Domnul coboară printre noi, însă o face aproape în taină, arătându-se doar Fecioarei Maria, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, lui Iosif, păstorilor și magilor veniți din Răsărit, în mod discret însă, aproape tăinuit. Numai doi evangheliști, Sfinții Matei și Luca, au cules direct de la cei apropiați lor mărturii referitoare la primele luni, la primii ani din viața Mântuitorului Hristos.

            Astăzi însă are loc manifestarea, arătarea oficială, am putea spune, a lui Hristos. El este cu adevărat Mântuitorul Care vine în mijlocul nostru și Se arată pe deplin poporului Său. Un rol cu totul special îl are în cadrul acestei manifestări un personaj aparte, Sfântul Ioan Botezătorul. El apare în toate textele care ne vorbesc despre Botezul lui Hristos, iar Biserica îi prăznuiește soborul a doua zi după sărbătoarea Bobotezei, în strânsă legătură cu aceasta. Sfântul Ioan Botezătorul este cel mai mare dintre proroci, deoarece în vreme ce ceilalți proroci au vestit că Mântuitorul Hristos avea să vină, că Mesia urma să vină, Sfântul Ioan Botezătorul vestește că Mesia a venit și că este prezent printre oameni. El este cel care ni-L arată, ni-L desemnează și care este chemat să-L boteze. Iar minunatele texte din slujbele liturgice ale sărbătorii de astăzi exprimă sentimentele pe care le trăiește Sfântul Ioan Botezătorul în această calitate, smerenia și fiorul de adorare care îl cuprinde în întregime.

            Hristos vine așadar pentru a fi botezat de Sfântul Ioan. El se manifestă apropiindu-se de Ioan ca un păcătos asemenea altor păcătoși, arătând prin aceasta că a luat asupra Sa păcatul nostru, că a luat asupra sa păcatul lumii. Nu că ar fi săvârșit El vreodată cât de mic păcat personal, ci că a luat asupra Sa, în mod real, păcatul lumii. Și-a asumat umanitatea noastră în starea ei de păcătoșenie și pentru a ne arăta aceasta El vine astăzi pentru a primi Botezul din mâinile lui Ioan. În acest sens vine, după cum El Însuși o spune, pentru „ plini toată dreptatea”.

            Botezul lui Hristos capătă o semnificație cu totul deosebită, deoarece prin acest gest simbolic, de cufundare în apă și de ieșire din ea, Mântuitorul Își vestește deja moartea și Învierea din morți. El ia asupra Sa păcatul lumii, se afundă în apă, iar la contactul cu trupul Său dătător de viață, această apă încetează a mai fi distrugătoare ca potop, și se transformă în râurile raiului, în izvor dătător de viață și de binefaceri pentru toți cei care se vor cufunda apoi în ea pentru Sfântul Botez.

            Da, prin Botezul Său în apa Iordanului, Mântuitorul Hristos a instaurat taina sacramentală a Botezului ca semn profetic al morții și al Învierii Sale personale și, în același timp, ca taină a participării noastre la acestea, la moartea și la Învierea Sa.

            Se cuvine să remarcăm faptul că în această scenă a Botezului sunt prezentate numeroase imagini și figuri din Vechiul Testament. Mai întâi, avem râul Iordan; de asemenea, avem vocea Tatălui, deja prezentă în însăși lucrarea creației, vocea Tatălui care pronunță cuvintele creatoare: „Să fie cutare sau cutare lucru”, în cele șase zile ale creației și care astăzi proclamă creația cea nouă în Persoana Fiului Său Cel iubit. Îl vedem pe Sfântul Duh Care apare sub forma unui porumbel, ceea ce ne trimite din nou cu gândul la primele zile ale creației, deoarece, pe când Tatăl crea lumea cu Cuvântul, Duhul Sfânt era acolo. Cartea Facerii ne spune că „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2). Și la sărbătoarea de astăzi, Duhul lui Dumnezeu Se poartă deasupra apelor Iordanului în chip de porumbel, pentru a ne arăta că se împlinește o nouă creație, prin cuvântul Tatălui și cu puterea Duhului Sfânt.

            Faptul că Duhul Sfânt Se arată sub forma unui porumbel ne trimite la un alt pasaj din Vechiul Testament, referitor la potop, mai precis la sfârșitul lui, când are loc revenirea milostivirii divine, iertarea lui Dumnezeu manifestându-se prin porumbelul trimis de Noe care se întoarce la arcă cu o ramură verde de măslin în cioc (Facerea 8, 11). Porumbelul reprezintă semnul care se coboară din cer, deasupra apelor Iordanului și se oprește deasupra lui Hristos în momentul Botezului arată că tot potopul păcatului a luat sfârșit în potențialitate, că prin Hristos, prin moartea și prin Învierea Sa, păcatul va fi biruit, că prin și în Hristos, Tatăl îi oferă omenirii iertarea.

            Da, faptul că Duhul Sfânt Se manifestă astfel în chip de porumbel nu este deloc lipsit de semnificație, evocând aceste numeroase aspecte.

            Cufundarea Mântuitorului în apele Iordanului și ieșirea sa din apă ne trimite cu gândul la traversarea Mării Roșii de poporul lui Israel, eliberat din robia faraonului, simbol al faraonului cel spiritual care este diavolul. Prin această traversare a Mării Roșii, Israel se eliberează din robie, așa cum și noi, creștinii, ne eliberăm prin Botez din robia diavolului, pentru a pătrunde în libertatea de fii ai lui Dumnezeu. Însă după traversarea Mării Roșii, Israel a trebuit să traverseze și deșertul. Și Hristos va trăi aceasta, fiind dus peste câteva zile, de Duhul în pustie pentru a-l înfrunta pe diavol, pentru a se lupta cu el față către față timp de patruzeci de zile, număr ce face trimitere la cei patruzeci de ani petrecuți de poporul lui Israel în deșert. Iar pentru noi, cele patruzeci de zile de post care se apropie fac referire la cele patruzeci de zile petrecute de Mântuitorul Hristos în pustie.

            Botezul lui Hristos în apa Iordanului ne amintește și de trecerea Iordanului de către poporul lui Israel, la încheierea celor patruzeci de ani de pribegie în deșert, sub conducerea lui Iosua, al cărui nume este identic cu cel a lui Iisus, reprezentând doar o transcriere diferită a acestuia. Iosua conduce poporul prin Iordanul care se desparte în două lăsându-l să-l traverseze ca pe uscat, așa cum se întâmplase și cu Marea Roșie, însă de data aceasta îl conducere spre Pământul făgăduinței. La fel și Hristos, prin Botezul Său, ne face să intrăm împreună cu El, pe urmele Lui și „în El” în adevăratul Pământ al făgăduinței care este cerul; or, în scena Botezului Domnului vedem cerurile deschise, iar faptul că ele se deschid este extrem de semnificativ. Acest lucru ne arată că acum putem, datorită lui Hristos, adevăratul nostru Mesia, adevăratul nostru Iosua, să intrăm în adevăratul Pământ al făgăduinței care este Împărăția cerurilor, în care pătrundem deja prin intermediul Botezului, a cărui taină ar trebui să o retrăim pe parcursul întregii noastre vieți creștine, în așteptarea revelării vieții noastre cerești de dincolo. Sfântul Nicolae Cabasila, mare autor ortodox din veacul al XIV-lea, insista în mod deosebit asupra folosului duhovnicesc pe care îl pot avea creștinii citind și meditând asupra textelor de la slujba Botezului, deoarece ele ne arată ce suntem și, în același timp, ce trebuie să devenim. Ele ne revelează ce am devenit deja în mod definitiv și ceea ce trebuie să devenim în mod tot mai real, într-o plinătate tot mai mare, pe parcursul întregii noastre vieți de creștini.

            Această sărbătoare a Botezului Domnului ne invită deci să medităm asupra propriului nostru botez, asupra acestui imens dar primit de la Dumnezeu Care a făcut din noi fii ai lui Dumnezeu, Care ne-a altoit pe Hristos cel Înviat, pe Trupul Său proslăvit Care a sfințit apele și Care revarsă acum asupra noastră, în toate zilele vieții noastre, izvoare de har, deoarece tot harul și toată participarea noastră la viața cea dumnezeiască ne vin prin sfânta și proslăvita omenitate a lui Hristos.

            Toate aceste aspecte ne sunt revelate de acest praznic al Bobotezei și de toate aceste minunate texte liturgice, atât de frumoase și bogate în semnificații la care ar trebui să medităm mai mult. Și atunci Tatăl Se va putea apleca asupra noastre pentru a ne spune: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit”. Fiecare dintre noi trebuie să devină, în Fiul cel Unul Născut, fiu adoptiv al tatălui, nu într-un mod juridic și exterior, ci în chip profund real, devenind cu adevărat părtaș la viața Sa cea dumnezeiască.

            Să ne ajută bunul Dumnezeu ca acest lucru să se împlinească cu adevărat în fiecare dintre noi, tot mai mult și în toate zilele vieții noastre, prin conlucrarea noastră cu harul primit la Botez. Spre slava Tatălui, prin Fiul Său Cel Unul Născut și în Duhul Sfânt, Dumnezeu Cel unul, Căruia I se cuvinte toată slava, în vecii vecilor. Amin[2].

---

[1] Rostită la Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” din Vercors, la 6 ianuarie 2009.

[2] Părintele Placide Deseille, Cununa binecuvântată a anului creștin. Predici la Duminicile și sărbătorile anului liturgic, Traducere din limba franceză și introducere de Felicia Dumas, Doxologia, Iași, 2015, pp. 273-278. Cartea se poate cumpăra de aici: https://edituradoxologia.ro/cununa-binecuvantata-anului-crestin.

Botezul lui Iisus - Ion Bria

 

Botezul lui Iisus

 

 

            Toate Evangheliile pun la începutul misiunii lui Iisus același eveniment: botezul în Iordan, când Duhul Sfânt coboară asupra Sa în chip de porumbel (Matei 3, 13-17; Marcu 1, 8-11; Luca 3, 21-23; Ioan 1, 29-34). Duhul a coborât și a rămas peste Iisus, Care a fost astfel conformat și proclamat Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1, 32-24). Deși n-a avut păcat (Ioan 8, 46), Iisus a acceptat să-Și inaugureze misiunea Sa cu botezul în Iordan de la Ioan (Matei 3, 13-17), aceasta atât pentru a împlini o rânduială sacră (Matei 21, 25), cât și ca semn anticipat al jertfei Sale. De acum înainte Iisus este pregătit să ia asupra Sa păcatul lumii.

            Iisus vine la Iordan atras de Ioan, profetul care face legătura între Vechiul și Noul Testament. Poporul vedea în Ioan pe profetul Ilie care anunța venirea lui Mesia (Matei 11, 14). El era vocea care striga în pustie: „Pregătiți calea Domnului” (Matei 3, 3). Iisus, vorbind mulțimilor despre Ioan (Matei 11, 7-11), a recunoscut că acesta a venit în „calea dreptății”, convertind vameșii și prostituatele (Matei 21, 32).

            Ioan Botezătorul predica în „deșertul Iudeii” (Matei 3, 1), lângă Marea Moartă, nu departe de Qumran, unde se afla comunitatea esenienilor. Propovăduia convertirea, dar fără intenția de a întemeia o sectă (Luca 3, 7-14), și practica un singur botez, cel cu apă, ca pregătire pentru Mesia și ca anticipare a botezului creștin cu Duh Sfânt (Luca 3, 3, 16). El este cel ce recunoaște în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1, 34), punându-L în legătură directă cu profețiile Vechiul Testament: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29, 36). totuși, fiind în închisoare, Ioan vrea o confirmare a credinței sale și trimite doi ucenici să întrebe dacă El este „Cel ce va veni”.

            Evanghelistul Luca dă unele indicații cronologice foarte exacte, numind autoritățile politice și religioase din vremea misiunii lui Ioan Botezătorul: „În al cincisprezecelea an (septembrie 27-Octombrie 28), al domniei Împăratului Tiberiu, pe când Pilat din Pont era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh la Ituriei și al ținutului Trahoniei, iar Lisanias, tetrarh al Abileniei, în zilele arhiereilor Anna și Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie” (Luca 3, 1-2). Ținând seama că Tiberiu i-a urmat lui August ca împărat al Romei, după anul 14 d. Hr., că Irod Tetrarhul era Irod Antipa, care a domnit peste Galileea și Pereea între anii 4-39 d.Hr., și că Filip Tetrarhul a domnit peste regiunile din nord ale Palestinei între anii 4-34 d.Hr., epoca despre care vorbește Luca se poate fixa în jurul anului 28 d.Hr.

            Ioan propovăduia poporul „Vestea cea bună” (Luca 3, 18), practicând botezul pocăinței cu apă, spre iertarea păcatelor. Botezul cu apă este un rit simbolic de purificare a păcătoșilor. Venind din Nazaret la Iordan, Iisus acceptă să fie botezat de Ioan (Marcu 1, 9-11) ca să arate că asumă pe deplin condiția umanității păcătoase, cu toate că El va zice: „Cine dintre voi Mă vă acuza de păcat?” (Ioan 8, 46).

            Una dintre măsurile lui Ioan a fost aceea de a cere mulțimilor care veneau la el, credincioși evrei, vameși și ostași, să facă fapte vrednice de pocăință. „Bărbat drept și sfânt” (Marcu 6, 20), mare ascet și practicant al Legii, Ioan nu cerea altceva decât: „Nu faceți nimic mai mult peste ce vă este rândui” (Luca 3, 13), cu toate că, din propria experiență, își dădea seama de severitatea Legii. El a denunțat deschis ceea ce era contrar Legii, având curajul să-i spună lui Irod: „Nu-ți este îngăduit să ții pe femeia fratelui tău” (Marcu 6, 18). Faptul acesta, la instigarea Irodiadei, femeia lui Filip, fratele lui Irod, i-a adus moartea prin tăierea capului (Marcu 6, 17-29).

            Iisus este în mod constat confundat cu unul dintre proorocii cunoscuți: Ilie, Ioan sau Ieremia (Matei 16, 14; Luca 9, 8). De unde, părerea greșită că Ioan și Iisus nu ar fi două persoana deosebite. Irod credea că Acesta este Ioan Botezătorul care s-a sculat din morți și de aceea se fac minuni. Dar Ioan însuși face o distincție clară între rolul său și misiunea lui Iisus; el nu a făcut decât pregătirea poporului pentru primirea lui Iisus, cu Care se afla doar într-o intimitate aparte, socotindu-se „prietenul Mirelui”: „Şi s-a iscat o neînţelegere între ucenicii lui Ioan şi un iudeu, asupra curăţirii. Şi au venit la Ioan şi i-au zis: Rabi, Acela care era cu tine, dincolo de Iordan, şi despre Care tu ai mărturisit, iată El botează şi toţi se duc la El. Ioan a răspuns şi a zis: Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din cer. Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez. Cel ce vine de sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pământ pământesc este şi de pe pământ grăieşte. Cel ce vine din cer este deasupra tuturor. Şi ce a văzut şi a auzit, aceea mărturiseşte, dar mărturia Lui nu o primeşte nimeni. Cel ce a primit mărturia Lui a pecetluit că Dumnezeu este adevărat. Căci cel pe care l-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui. Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3, 25-36).

            Botezul este unul din marile momente ale vieții lui Iisus. Cu trupul în apă, cu Duhul Sfânt pogorât peste El, cu glasul de tunet al Tatălui, Iisus confirma că este Unul din Treime, așa cum revelează Tatăl: „Acesta este Fiul Meu cel iubit”. El lasă să se înțeleagă că „epifania” Treimii, din care El Însuși face parte, trebuie pusă în legătură cu „teofania” din Vechiul Testament, la care sunt martori profeții. Într-adevăr, Moise făcuse experiența îngerului Domnului care i s-a arătat în rugul arzând fără să se mistuie pe Muntele Sinai (Ieșire 3, 2; Deuteronom 33, 16; Fapte 7, 30, 35). Prin urmare, îngerul Domnului din experiența teofanică a profeților, înainte de întrupare, este unul și același cu Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Experiența teofanică și cea ipostatică au în centrul lor aceeași persoană divină. Noul Testament și Biserica de mai târziu au dat o mare valoare experiențelor teofanice ale profeților, deoarece aceștia au văzut și au auzit nemijlocit slava lui Dumnezeu (gr. dóxa tou Theou), manifestarea Sa personală. Acesta este „ca o făclie ce strălucește în întuneric până când va străluci ziua și luceafărul va răsări în inimile noastre” (II Petru 1, 19). Din cauza aceasta, Grigorie de Nyssa nu va ezita să propună creștinilor, ca model de perfecțiune în sfințenie, Viața lui Moise.

            După Botezul în Iordan, Iisus renunța la meseria de tâmplar și părăsește satul de origine, mergând în Galileea, unde se pregătește intens pentru apropiata Sa misiune. Evangheliști sinoptici sunt de acord că Iisus și-a început slujirea după ce Ioan Botezătorul a fost aruncat în închisoare și că cea mai mare parte din activitatea Sa publică a desfășurat-o în Galileea (Matei 4, 12; Marcu 1, 39; Luca 4, 14). Luca vorbește de călătoria lui Iisus în Samaria (Luca 9, 52-53), provincie din centrul Palestinei, între Iudeea și Galileea, ai căror locuitori erau într-o aprigă dispută cu iudeii, iar Ioan relatează pe larg convorbirea lui Iisus cu femeia samarineancă, lângă fântâna lui Iacov (Ioan 4). Evanghelistul Matei menționează predicile lui Iisus în Iudeea, la est de Iordan (Matei 19, 1) și în Pereea, precum și numeroasele Sale călătorii la Ierusalim. Faptul acesta nu este exclus, deoarece Iisus „străbătea toate cetățile și satele” (Matei 9, 35); a călătorit în regiunea lacului Ghenizaret, în Capernaum (Matei 14, 34), în regiunea Gadara (Matei 8, 28). ajungând în orașele feniciene din nor, Tir și Sidon 9Matei 15, 21) și până în Cezareea lui Filip (Matei 4, 12-13).

            Din cauza persecutării lui Ioan Botezătorul, Iisus a părăsit Nazaretul și s-a stabilit în Capernaum (Marcu 2, 1), o localitate lângă lacul Galileii, în ținuturile Zabulon și Neftali (Matei 4, 12-13).

            După experiența botezului în Iordan, Duhul Sfânt, Același Duh Care a rămas peste El și L-a confirmat Îl conduce în deșert, ca să fie supus tentațiilor diavolului. În deșert, Iisus petrece, în post și rugăciune, patruzeci de zile și patruzeci de nopți, deci același timp pe care Moise l-a petrecut pe munte 9Ieșire 24, 18). Parte din pregătirea Sa pentru misiune, Iisus avea să facă față unei puternice împotriviri din partea spiritului ostil lui Dumnezeu, diavolul. În pustie, Iisus este supus la grele ispitiri (Matei 4, 11) pentru a fi întors de la calea pe care pornise. Dar El refuză tentațiile diavolului într-un mod de neclintit, cu răspunsuri luate din Vechiul Testament (Deuteronom 8, 3; 6, 16; 13). Desigur, timpul de retragere a fost dedicat postului și, mai ales, rugăciunii. Postul era o practică religioasă a iudeilor, respectată chiar de farisei, și însoțea rugăciunea, pe care El a considerat-o drept cea mai importantă pregătire pentru misiunea Sa. Iisus a dus o viață de continuă rugăciune. De mic copil, a participat la slujbele de la sinagogă, unde S-a rugat și a cântat psalmi (Luca 4, 15-16). Nu numai că S-a rugat în toate momentele decisive din viața Sa și în toate felurile, ci i-a îndemnat și pe ucenicii Săi să se roage, compunând pentru ei texte de rugăciune (Luca 11, 1-14)[1].

---

[1] Ion Bria, Iisus Hristos, ed. Enciclopedică, București, 1992, pp. 36-39.

Viața Sfântului Ioan Botezătorul - teatru radiofonic

 

Vom lua dincolo doar ce strângem în inimă! - Pr. Prof. Daniel Benga (7 i...

Predică la Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul - PS Damaschin Dorn...

Predică la Sfântul Ioan Botezătorul(preot Sorin Lungoci)

Ein Karem, Locul nașterii Sf. Ioan Botezatorul

IPS Bartolomeu Anania Predică la Botezul Domnului

Nicolae Steinhardt - Ioan Botezătorul

Semnificația Bobotezei - IPS Laurențiu Streza

Semnificația Bobotezei[1]

 

 

            IPS Laurențiu Streza

            Cinstirea pe care Biserica o aduce Botezului Domnului se află exprimată într-o formă concentrată în troparul praznicului, un imn de preamărire a Sfintei Treimi: „În Iordan, botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; căci glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, și Duhul, în chip de porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, mărire Ție”.

            Praznicul acesta are o întreită semnificație. Întâi de toate, la Botezul Domnului, Sfânta Treime Se descoperă pentru prima dată, deplin și vizibil, cât îi este dat omului a cunoaște: Fiul fiind în apa Iordanului, glasul Tatălui din ceruri confirmându-I divinitatea, iar Duhul Sfânt în chip de porumbel a stat deasupra Lui. Descoperirea Treimii întărește și dă sens tuturor evenimentelor mântuitoare pe care noi le serbăm în cursul unui an bisericesc, adică a tot ceea ce noi prăznuim din lucrarea și din activitatea Mântuitorului Iisus Hristos. Prin praznicele Bisericii, vedem cum Dumnezeu a rânduit în iconomia mântuirii Întruparea Fiului său, luând trup din Fecioara Maria, prin naștere supranaturală. Pentru mântuirea noastră a ales Dumnezeu lucrări omenești pe care le-a desăvârșit și care au depășit înțelesul minții noastre, dar, în același timp, El S-a coborât la noi, intrând în condiția noastră umană.

            Deci, întâi de toate praznicul acesta are un caracter realist, prezentând un eveniment istoric, confirmat și de faptul că în Țara Sfântă se păstrează, până astăzi, toate aceste mărturii ale sfintei Scripturi și la toate locurile biblice pelerinii se pot închina. Prin prăznuire, noi înțelegem însă ceva mult mai mult decât o comemorare istorică a unui eveniment religios, ceea ce oferă un caracter tainic sărbătorii. Prin comemorarea liturgică a unui eveniment din istoria mântuirii, încununată de Sfânta Liturghie, care cuprinde toate lucrările mântuitoare, prin Hristos, mort și înviat, prezent în mod real, evenimentul este actualizat, iar noi devenim contemporanii lui.

            Perioada celor 14 zile de sărbătorire deosebită, dintre Crăciun și Bobotează se aseamănă cu Săptămâna Luminată prin bucuria prăznuirii, care ridică postul și ajunarea, chiar depășind-o ca lungime. Ea cuprinde cele trei mari praznice de pregătire pentru mântuirea lumii, prin Hristos: Nașterea Domnului, ca venire în lume a Fiului lui Dumnezeu, Tăierea împrejur, adică asumarea în Trupul Săi și a acelei forme legământului lăsate în legea lui Moise, și Botezul Mântuitorului în apa Iordanului, deși nu avea nevoie pentru Sine de acestea acte. Toate le-a făcut pentru că a luat trupul tuturor oamenilor, a luat sarcina, păcatele omenirii și l-a afundat în apa Iordanului. A primit tăierea împrejur pentru a face pentru noi un nou legământ sfânt prin Taina Sf. Botez.

            A doua semnificație este cea legată de misterul sărbătorii, de tainicul ei, de lucrarea dumnezeiască. Sfântul Ioan Damaschin, un sfânt al Bisericii nedespărțite, amintește opt lucrări deosebite legate de Botez. Le numește el pe toate botez, chiar dacă unele sunt prefigurări ale Botezului. Botezul crești este cel la care fac referire prevestirile Vechiului Testament și el este cel care ne oferă mai presus de toate calitatea de fii ai lui Dumnezeu după har și mădulare ale trupului tainic al Domnului, Sfânta Biserică.

            Prima lucrare prevestitoare a Botezului a fost potopul, care a omorât păcatul, l-a înecat în apă. În baia Botezului moare și păcatul strămoșesc și sunt iertate și păcatele personale, la cei care se botează mai târziu.

            A doua prevestire este trecerea prin Marea Roșie. Botezul este prevestit prin această minune dumnezeiască, fiind el mai presus de toate, salvarea de către Dumnezeu. Se deschid cerurile pentru noi, nu doar s-a despărțit apa în două pentru ca poporul lui Israel să scape din robia egipteană.

            A treia prefigurare a Botezului a fost Tăierea împrejur. Și-am văzut în întâia zi a anului,, când Mântuitorul, la opt zile, a suferit această lucrare dureroasă în trupul Său, pentru ca legătura pe care o va lăsa în Taina Sfântului Botez să fie legătura directă cu El. prin Botez noi murim și înviem împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos, ne naștem din nou la viața în Hristos și primim darurile virtuților teologice.

            A patra prefigurare a Botezului creștin este tocmai botezul lui Ioan, pe care l-a primit și Mântuitorul Hristos.

            Aici ne aflăm astăzi. A intrat Fiul lui Dumnezeu în apă, adică S-a atins Creatorul de creatură, de aceea creatura L-a respectat, s-a înspăimântat și râul Iordanului și-a întors cursul, arătând cât de minunată este această lucrare. De aceea, spunem astăzi în cântarea liturgică că „firea apelor s-a sfințit” prin intrarea Mântuitorului Iisus Hristos în apa Iordanului. Noi știm că odată cu căderea primilor oameni a căzut și întreaga natură, dar natura căzută a fost ridicată și s-a restabilit legătura cu Creatorul, prin jertfa Mântuitorului de pe Cruce. Materia însă, repusă la locul ei de către Hristos, a primit doar posibilitatea de a devenit purtătoare de har. Ea este sfințită virtual.

            Iată de ce, prin lucrarea ierurgică pe care am săvârșit-o astăzi, în rânduiala Aghiasmei Mari, apa ca materie a primit har și transmite binecuvântarea lui Dumnezeu tuturor celor ce o vor gusta, o vor luat sau se vor stropi, sau cu ea se vor binecuvânta casele credincioșilor.

            Al cincilea botez este Botezul creștin.

            Al șaselea este botezul lacrimilor. Dacă noi prin Botezul creștin am primit calitatea de fii ai lui Dumnezeu și de mădulare ale trupului tainic al Domnului, Sf. Biserică, ne putem menține calitatea aceasta prin Taina Mărturisirii, pentru că botezul nu se mai repetă. Această taina a Bisericii este numită de Sfinți Părinți botezul lacrimilor, botezul pocăinței.

            Mai există încă un botez, care le depășește pe toate și le poate înlocui, este botezul sângelui, adică martirajul. Sfinții care și-au dat viața pentru Hristos au fost trecuți în rândul apropiaților lui Dumnezeu, unii dintre ei chiar fiind nebotezați pentru că, înainte de a primi taina aceasta, ei L-au mărturisit pe Hristos prin propria lor viață.

            Și mai există încă un alt fel de „botez”, la care poate să ajungă cel care pierde rostul vieții acesteia, este focul veșnic.

            Iată, iubiți credincioși, dacă botezul Mântuitorului în Iordan a pregătit botezul creștin, semnificația lui este pe măsură. De aceea, Biserica a adăugat o lucrare practică de împărtășire a harului lui Dumnezeu.

            Deci, ce-am învățat astăzi? Că toate lucrările pe care Dumnezeu le-a săvârșit în lume prin Fiul Său sunt pentru noi, sunt luate din rândul lucrărilor omenești și îndumnezeite, ridicate la cel mai înalt rang. Apoi, lucrarea pe care Dumnezeu ne-a pregătit-o, din punct de vere duhovnicesc, legată de afundarea noastră întreită în apa Sfântului Botez, este o lucrare duhovnicească care ne oferă viața veșnică. Biserica botează pruncii pentru că Mântuitorul Iisus Hristos i-a spus lui Nicodim: „De nu se va naște cineva (adică oricine) din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (In 3, 5). Ne-am născut din apă și din Duh, am primit Taina Ungerii cu Sfântul Mir, îndată după Botez, și apoi Taina Împărtășaniei, ca desăvârșire a celor trei trepte: naștere din viața în Hristos, întărire în viața în Hristos și unire cu Hristos. Și, iată-ne acum împărtășindu-ne la această slujbă dumnezeiască de darurile Duhului Sfânt coborâte peste această materie. Un singur lucru aș vrea să vă mai spun pentru ca să înțelegeți și să prețuiți așa cum se cuvinte materia aceasta sfințită. Noi știm că, în ordinea sfințeniei, mai presus de toate este Sf. Împărtășanie. Ea nu este materie sfințită, ea este o prezență reală a lui Hristos, Trup și Sânge. Noi ne împărtășim în mod real cu Trupul și Sângele Lui, devenind „hristofori”, adică purtători de Hristos. A doua, în ordinea sfințeniei este Aghiasma Mare. Apa, lăsată de Dumnezeu cu finalitatea de a ne întreține viața și a menține curățenia noastră fizică, își schimbă finalitatea prin lucrarea Duhului Sfânt, transformând-o într-o finalitate necesară vieții noastre spirituale. Ne-am rugat ca Duhul Sfânt să vine peste apa aceasta și s-o sfințească, pentru ca ea să devină purtătoare de har spre iertarea păcatelor, spre sănătate trupului și sufletului, spre sfințirea caselor, spre binecuvântarea a tot ceea ce există. Iată că și natura este binecuvântată ca pentru ca noi să putem viețui sub ocrotirea darului Duhului Sfânt. Mai există și Aghiasma Mică, pe care o săvârșim peste an când sfințim câte ceva, dar aceasta își consumă finalitatea, îndată după încheierea lucrării ierurgice. Apa sfințită numită Aghiasma Mare este singura care se păstrează pe tot timpul anului nealterată, pentru că nu își consumă finalitatea, fiind legată și de evenimentul cosmic al coborârii lui Hristos în apa Iordanului. Mai sunt și celelalte materii sfințite, apa botezului, apa la sfințirea bisericii, care și-au schimbat finalitatea pentru un anumit lucru, iar când lucrarea respectivă s-a împlinit, își consumă finalitatea.

            Vă îndemn pe toți să luați și să păstrați apa aceasta în vase potrivite, în vase de sticlă. Consumați-o în timpul anului, luați-o în stare de ajun, înaintea anaforei. Sfințiți cu aghiasmă vasele pe care le folosiți în bucătărie. Mama, în familie, este „preotul” care sfințește totul, pentru că ea păstrează cu multă grijă apa sfințită și o folosește ori de câte ori este nevoie, apoi primiți cu bucurie binecuvântarea aceasta cu apă sfințită, care nu este o rebotezare, ci ne reamintește de botezul pe care l-am primit noi și reactivează în noi credința și darurile Duhului Sfânt, care sunt puse pe trupul nostru ca o pecete care nu se șterge. Harul lui Dumnezeu, însă, nu lucrează împotriva voinței noastre. Să dorim să-l reactivăm, să face, fapte ale credinței și atunci harul Duhului Sfânt va fi lucrător în viața noastră, în familia noastră, în comunitățile din care facem parte, în țara noastră și în toată lumea. Amin[2].

---

[1] Predică la Botezul Domnului, 2010 (Telegraful Român, nr. 3-4, 2010, p. 1-2).

[2] † Laurențiu Mitropolitul Ardealului, Bucuria de a trăi viața în Hristos. Cuvinte de învățătură 2005-2011, ed. Andreiana, Sibiu, 2012, pp. 59-63. 

Predică la Soborul Sf. Prooroc Ioan Botezătorul - prof. de Religie Hrab Alexandru Sorin

https://soundcloud.com/hrab-alexandru/predica-la-soborul-sf-prooroc-ioan-botezatorul-prof-de-religie-hrab-alexandru-sorin/s-zKxa2

Ioan Botezătorul, Sfântul - Preot prof. dr. Ene Braniște

 

Ioan Botezătorul, Sfântul

 

 

            Ales de Dumnezeu să fie Înaintemergătorul lui Hristos (gr. – mezoproporos = înainte; prodromos = înaintemergător), despre care Sf. Evanghelist Ioan spune: „Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Aceasta a mărturisit despre Lumină, ca toți să creadă prin el” (Ioan 1, 6-7). Ioan era fiul Elisabetei și a lui Zaharia, preot la templul din Ierusalim. Îngerul le-a vestit nașterea pruncului, căruia le-a poruncit să-i pună numele Ioan, pe când ei erau foarte bătrâni. Nașterea Sf. Ioan Botezătorul e sărbătorită de Biserică la 24 iunie și poartă în popor numele de Sânziene sau Drăgaică. Ioan a fost închinat templului, chiar de la nașterea sa. Crescând, el era foarte credincios și a plecat în pustie ca să se desăvârșească, trăind o viață aspră de post și rugăciune, întorcându-se în mijlocul oamenilor, la vârsta de 30 de ani, el a început să propovăduiască și să ceară oamenilor să creadă în Dumnezeu, spre a fi vrednici să-L primească pe Fiul Său, care urma să vină în curând. Ioan boteza, mărturisind: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L știți, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost și Căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei… Și eu nu-L cunoșteam pe el, dar Cel ce –am trimis să botez cu apă, acela mi-a zis: «Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se și rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Și eu am văzut și am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu»” (Ioan 1, 26-27 și 33-34). „Și în zilele acelea, Iisus a venit din Nazaretul Galileii și S-a botezat în Iordan de către Ioan (Marcu 1, 8). Sfârșitul lui Ioan a fost tragic, tăindu-i-se capul, din porunca regelui Irod Antipa, a cărui viață imorală a fost aspru denunțată și condamnată în predicile lui Ioan. Biserica creștină îl cinstește pe Ioan Botezătorul ca pe cel mai mare dintre sfinți, după Fecioara Maria, iar iconografia ortodoxă îl reprezintă în icoana Deisis, rugându-se împreună cu ea, ca mijlocitori pentru păcatele oamenilor. În calendarul ortodox are mai multe zile de pomenire: 24 iunie, „Nașterea sa”; 7 ianuarie, ziua Sf. Ioan ca Botezător al Domnului; 29 august, „Tăierea capului Sf. Ioan” – zi de post și de rugăciune[1].

---

[1] Pr. Prof. Ene Braniște, Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar de cunoștințe religioase, ed. Andreia, f.l., 2010, pp. 200-201.

Botezul Domnului în Scriptură şi iconografie - Marius Nedelcu

 

„Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit“

(Matei 3, 17)

Botezul Domnului în Scriptură şi iconografie

 

Marius Nedelcu

 

Botezul de la Iordan marchează sfârşitul unei perioade tainice din viaţa Mântuitorului, de la pruncie până la vârsta de 30 de ani, precum şi începutul activităţii Sale publice. Pentru Teologie, momentul Botezului Domnului simbolizează hotarul de separaţie dintre Vechiul Testament şi Noul Testament, dintre legea veche şi legea harului care a început când Hristos S-a coborât la râul Iordan şi a sfinţit natura umană, şi prin acesta toată creaţia.

Din Sfânta Scriptură vedem că începutul lucrării lui Mesia a fost prefaţat de predica Botezătorului Ioan: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!“ (Matei 3, 2). Evangheliile consemnează că Ioan administra botezul pocăinţei sau botezul spre iertarea păcatelor. Viaţa ascetică şi predicarea pocăinţei i-au adus Înaintemergătorului o mare faimă în rândul poporului care îl considera drept. Botezătorul mai mărturisea că el nu este Mesia, ci pregăteşte calea Domnului, a Celui care este mai înainte decât el: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc“ (Matei 3, 11). Ioan spunea şi făcea toate acestea fiindcă a fost chemat de Dumnezeu: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis“ (Ioan 1, 33). Evanghelistul Marcu aminteşte la începutul Evangheliei sale cuvintele lui Dumnezeu din Vechiul Testament: „Iată, Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta“ (Maleahi 3, 1; Marcu 1, 2). Destinul Botezătorului Ioan concentrat în cuvintele profetice „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez“ (Ioan 3, 30) se împlineşte după actul minunat al Botezului Domnului. Evangheliştii redau concentrat momentul Botezului de la Iordan, cu mici deosebiri de nuanţe. Matei spune că Iisus a venit din Galileea la Ioan ca să Se boteze (3, 30), iar Luca precizează că Iisus era „ca de treizeci de ani“ (3, 23) când a început să propovăduiască. Cei treizeci de ani reprezintă „starea bărbatului desăvârşit, măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4, 13) şi au o valoare simbolică, desemnând vârsta începutului maturităţii unui om. Evenimentul de la Iordan ne arată că Mântuitorul era pregătit să îndeplinească misiunea pentru care a venit în lume. Sfinţirea naturii umane asumate de Hristos prin întrupare ajunsese la un moment hotârător. De la zămislirea şi naşterea lui Iisus Hristos, Duhul Sfânt S-a revărsat continuu peste firea umană asumată de Fiul lui Dumnezeu, şi a ridicat-o la stadiul în care să poată primi de la Dumnezeu harisme şi daruri excepţionale şi puterea de a fi suport al lucrării dumnezeieşti pe care o înfăptuia Fiului lui Dumnezeu. Numai în acest fel pot fi înţelese cuvintele Evanghelistului Luca, care spune despre Pruncul Hristos: „Iar Copilul creştea şi se întărea cu Duhul, umplându-se de înţelepciune; şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui“ (Luca 2, 40). Trebuie spus că în teologia ortodoxă se vorbeşte de aspectul teandric al lucrărilor Domnului Hristos în sensul că natura umană era capabilă să săvârşească cele dumnezeieşti, iar natura dumnezeiască lumina şi desăvârşea cele omeneşti lucrate de Hristos. 

Iisus vine la Iordan şi îi cere lui Ioan să Îl boteze. Verbele greceşti „baptizo“ şi „bapto“ de la care provine românescul „a boteza“ desemnează o cufundare totală în apă, nu o stropire sau turnare. Cufundarea lui Iisus în apele Iordanului este mărturisită în icoana Bobotezei, dar şi în imnografia bisericească, după cum se arată într-o cântare de la Ceasurile împărăteşti ale praznicului Bobotezei, care spune: „Mâna ta care s-a atins de preacurat creştetul Stăpânului, prin care şi cu degetul pe Acesta L-ai arătat nouă, înalţ-o către El pentru noi, Botezătorule, ca cel ce ai îndrăzneală multă“. Evangheliştii Matei şi Marcu consemnează că Hristos a „ieşit din apă“, fapt care trimite la o cufundare în râul Iordan.

Sfânta Treime Se descoperă prima dată în lume

Aparenta contradicţie între starea de curăţie totală şi lipsa de păcat a Domnului şi botezul pocăinţei pe care l-a primit de la Ioan este rezolvată de cuvintele Domnului, care spune Botezătorului:  „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea“ (Matei 3, 15). Deşi are implicaţii sfinţitoare asupra naturii umane şi creaţiei, Botezul Domnului este un pogorământ din partea lui Dumnezeu, un act de împlinire a legii Vechiului Testament şi solidarizare a Mântuitorului Iisus Hristos cu întreaga umanitate căzută în păcat. 

Smerenia Mântuitorului este urmată de preamărirea Sa de Tatăl şi de Duhul Sfânt: „Când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El“ (Matei 3, 16). Tot atunci se aude un glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit“ (Matei 3, 17). Este pentru prima dată când Sfânta Treime Se descoperă în lume ca Tatăl, Duhul Sfânt şi Fiul; de aceea Botezul de la Iordan este numit Teofanie, adică arătarea sau descoperirea lui Dumnezeu, sau Epifanie, arătarea sau descoperirea de sus.

Semnificaţii iconografice

În stânga şi în dreapta icoanei sunt dealuri reprezentate schematic prin stânci înalte. Între ele curge Iordanul, iar în mijlocul râului stă Hristos, doar cu o pânză albă în dreptul şoldurilor, binecuvântând apele. Chipul Său are o expresie de sobrietate şi concentrare. În unele icoane, apa în care a intrat îi acoperea tot trupul, până la umeri. În alte icoane, apa curgătoare apare de o parte şi de alta a înălţimii trupului Său şi sub picioare, fără a-L acoperi. Botezătorul Ioan stă pe malul Iordanului în partea dreaptă a lui Hristos, cu un picior aşezat în urma celuilalt. Poartă tunică şi himation, care îi acoperă tot trupul, cu excepţia antebraţelor şi a tălpilor. Cu o expresie de cutremurare, întinde mâna dreaptă şi atinge capul lui Hristos. Cu mâna stângă face un gest spre înălţime. În faţa Botezătorului, de cealaltă parte a râului, stau doi sau trei îngeri, în rugăciune, plecaţi, cu aripile lăsate. Fiecare ţine, cu amândouă mâinile, câte un ştergar. În unele icoane se pot observa lângă picioarele lui Hristos, la dimensiuni foarte mici, o femeie şi un bărbat, fiecare pe un peşte mare. Femeia simbolizează marea, iar bărbatul este simbolul Iordanului. Femeia are o coroană pe cap şi un sceptru în mână. Bărbatul ţine un vas din care se revarsă apă. Amândoi stau cu spatele la Hristos, iar feţele lor au o expresie de mare uimire. Aceste două figuri apar aici potrivit Psalmului 113, 3: „Marea a văzut şi a fugit. Iordanul s-a întors înapoi“. Uneori Hristos este înfăţişat stând în picioare pe două dale de piatră ce formează o cruce sub care se află şerpi cu capetele ridicate. Acest detaliu este inspirat din Psalmul 73, 14: „Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă“. Balaurii îi simbolizează pe diavoli. O componentă esenţială este bolta cerească cu raza de lumină care coboară deasupra capului lui Iisus. Bolta este reprezentată în mijlocul laturii de sus, exact deasupra lui Hristos. În interiorul razei apare porumbelul, manifestare simbolică a Duhului Sfânt. În partea de sus a razei, ieşind din boltă, o mână binecuvântează. Acesta este un mod de a-L reprezenta pe Dumnezeu Tatăl, al Cărui glas de sus, conform relatarii evanghelice, s-a auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit“[1].

 

---

[1] Marius Nedelcu, „Botezul Domnului în Scriptură şi iconografie” în ziarul Lumina, Marţi, 6 ianuarie 2015 , http://ziarullumina.ro/documentar/botezul-domnului-scriptura-si-iconografie.

 

Botezul Domnului cântat în imne - Alexandru BRICIU

 

Botezul Domnului cântat în imne

 

Alexandru BRICIU

 

Fiecare popor are tradiţiile sale şi "îmbracă" manifestările religioase într-un specific local. Teologia siriană are darul de a "cânta" tainele, eliberându-le de chingile conceptelor şi ale definiţiilor. Unul dintre exponenţii lirismului sirian este Sfântul Cuvios Efrem Sirul, vieţuitor în secolul al IV-lea în cetăţile Nisibi şi Edessa, la graniţa dintre Imperiul Roman şi Persia. Imnograf şi catehet, a fost supranumit "Harpă a Duhului" sau "Soarele Sirienilor", pentru că ne-a lăsat o serie de "imne", veritabile omilii în versuri cu strofe şi refren, cântate deopotrivă de cler şi credincioşi într-un dialog liturgic sirian. Două secole mai târziu, un alt sirian, elenizat de această dată, Cuviosul Roman Melodul, alcătuia celebrele "kontakia" bizantine, o "traducere" a madrashelor siriene în specificul constantinopolitan.

Diac. Ioan I. Ică jr., cel care a tradus "Imnele Naşterii şi Arătării Domnului" în limba română, aminteşte supranumele de "Harfă a Duhului" acordat Sfântului Cuvios Efrem Sirul, "cel mai fascinant şi fabulos poet creştin din toate timpurile, dar şi unul dintre cei mai profunzi teologi ai tradiţiei creştine".

În ziua de pomenire a Soborului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, redăm fragmente dintr-un imn-dialog ("sogyatha") incluse într-un manuscris al Sfântului Efrem, dar fără o paternitate certă a imnologului sirian asupra lor. Refrenul imnului este "Laudă Ţie, Doamne, Căruia I se închină cu bucurie cerul şi pământul!" Momentul relatat de Sfânta Scriptură este descris în versuri, astfel: "L-am văzut pe Ioan plin de uimire cu cetele cereşti împrejurul lui şi pe slăvitul Mire cum se pleacă fiului celei sterpe (Elisabeta) ca să-L boteze". După o introducere a autorului, începe un dialog între Mântuitor şi Botezător alcătuit din mai bine de 40 de versuri împărţite în replici, fiecare cântând mai frumos dumnezeirea lui Iisus şi smerenia lui Ioan.

Sfântul Ioan Botezătorul recunoaşte în Cel Ce vine la malul Iordanului pe Fiul lui Dumnezeu şi cere îndurare: "Rogu-Te, Doamne, să nu fiu silit la aceasta! Căci e cu neputinţă ceea ce mi-ai spus. Eu am nevoie să mă botez; căci Tu cu isopul Tău faci albe toate. (…) Cum poate aşchia să ţină cu mâinile ei focul, fiind lemn uscat! Ai milă de mine, Focule! Căci lucrul e cu neputinţă pentru mine. (…) Îngerii se tem şi nu cutează să se uite la Tine, ca să nu orbească. Şi cum Te voi boteza pe Tine, Doamne? Sunt prea slab să mă apropii de Tine". Mântuitorul Hristos îi răspunde, întărindu-l în lucrarea la care a fost chemat: "Te temi? Nu te împotrivi voii Mele! Căci Eu te-am rugat. Botezul mă aşteaptă cu nerăbdare. Împlineşte lucrul pentru care ai fost chemat! (…) La Botezul Meu vor vedea că Tatăl Care M-a trimis dă mărturie pentru Mine că sunt Fiul Lui şi a hotărât să Se împace întru Mine cu Adam, care s-a făcut mânia Lui".

Argumentele omeneşti ale Botezătorului pălesc în faţa înţelepciunii divine: "Prea mic e râul la care ai venit, ca să cobori în el şi să Te cuprindă. Cerurile sunt prea mici pentru puterea Ta. Şi cum să te cuprindă botezul? (…) Oştiri cereşti stau aici, şirul de îngeri se închină. Tremur de spaimă să vin să Te botez". Acestora, Mântuitorul le răspunde: "Mai mic decât Iordanul e pântecul Maicii Mele şi totuşi am vrut şi M-am sălăşluit în Fecioară. Şi aşa cum M-am născut din pântec, Mă voi boteza şi în Iordan. (…) Oştirile şi cetele te laudă că Mă botezi. Pentru aceasta te-am ales din pântecele maicii tale. Nu te teme! căci Eu am vrut aceasta".

Credincios, Sfântul Ioan Botezătorul acceptă misiunea încredinţată: "Ascult, Doamne, cuvântul Tău. Vino la botez, căci iubirea Ta Te-a mânat spre el! Ţărâna cade în genunchi minunându-se de cum a ajuns să-şi pună mâinile pe Plăsmuitorul său"[1].

---

[1] Alexandru BRICIU, „Botezul Domnului cântat în imne” în ziarul Lumina, Luni, 7 ianuarie 2013, http://ziarullumina.ro/repere-si-idei/botezul-domnului-cantat-imne.