Viața Sfântului Ioan Botezătorul - teatru radiofonic

 

De ce S-a botezat Iisus Hristos? - Ieromonah Calnic Berger

 

De ce S-a botezat Iisus Hristos?

 

Ieromonah Calnic Berger

 

De ce a fost botezat Iisus? Ioan boteza la Iordan „spre iertarea păcatelor” (Mc 1, 4). Evangheliștii spune foarte limpede că Iisus a ieșit „îndată” din apă (Mt 3, 16; Mc 1, 10), aceasta însemnând că Iisus n-a mărturisit nici un păcat, pentru că El singur e fără de păcat. Când a fost întrebat de Ioan, Iisus Însuși spune: să împlinim toată dreptatea”. De ce a fost atunci necesar acest lucru? Ce dreptate împlinită?

Sensurile spirituale ale apei nu erau pierdute la evreii din zilele lui Iisus. Apa implica ceva primordial, pur, dătător de viață, curățitor – dar totodată și putere, judecată și moarte.

Existența însăși a apei și rolul său fundamental în lume e o taină. Într-un anume sens, apa „datează dinaintea” ordonării lumii. Creând lumea, Dumnezeu nu spune: „Să fie apă!” apele erau deja acolo când începe relatarea detaliată a creației: „Și Duhul lui dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Și a zis Dumnezeu: să fie lumină” (Fc 1, 2-3). La începutul lumii, glasul Tatălui și odihna sau plutirea Duhului lui Dumnezeu deasupra apelor dau prilejul venirii Luminii. Tatăl și Duhul sunt condițiile prealabile pentru Lumină. În chip asemănător, la începutul lucrării Domnului: glasul Tatălui și Duhul coborând ca un porumbel peste apele Iordanului și rămânând deasupra lui Hristos dau prilejul venirii Luminii – revelării Fiului lui Dumnezeu – văzută de poporul ce ședea în întuneric (Mt 4, 16).

Cu alte cuvinte, începutul activității Domnului e începutul unei noi creații, o nouă geneză, o altă șansă pentru omenire. Sfântul Chiril al Ierusalimului exprimă într-un mod succint acest lucru: „La începutul lumii – apă; la începutul Evangheliei – Iordanul”. Evanghelia lui Iisus Hristos e Noua Facere.

Ca element primordial, tanic, apa e implicată și în alte „începuturi” menționate în Biblie. Al doilea apare atunci când Dumnezeu a văzut că „răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele” și „pământul se umpluse de silnicii” (Fc 6, 5. 11). Dumnezeu nu poate locui într-o inimă mânioasă sau violentă – comuniunea omului cu Dumnezeu a încetat. Văzând cum trăiau oamenii, Scriptura spune că Dumnezeu „s-a întristat” (Fc 6, 6). După ce le-a dat oamenilor o sută de ani să se pocăiască la predica lui Noe (potrivit tradiției rabinice), judecata omenirii vine sub forma potopului, apele potopului înlăturând toată răutatea omului.

După această mare judecată, un porumbele a fost trimis de Noe deasupra apelor, iar acesta întorcându-se cu o ramură de măslin a devenit semnul noii lumi. Ulterior porumbelul a devenit un simbol universal al Duhului și păcii, și ca totdeauna izvorul oricărui nou început. Tocmai aceasta a fost slujirea lui Ioan Botezătorul: predicarea pocăinței, mărturisirea păcatelor, prin care apele baptismale ale iordanului spălau toată nedreptatea. Rezultatul a fost că Duhul a venit ca un porumbele la arătarea lui Iisus Hristos ca inaugurator al unui nou început, al unei lumi noi, Împărăția lui Dumnezeu.

Al treilea început fundamental în Scriptură e relatat în cartea Ieșirii, unde este narată scoaterea de către Moise a copiilor lui Israel din întunericul Egiptului păgân la închinarea lui Dumnezeu pe Sinai. Aici Moise desparte apele Mării Roșii cu ajutorul „toiagului lui Dumnezeu” și al unui „vânt puternic de la răsărit” (Iș 14, 16. 21). Așa cum cântăm în canonul sfintei Cruci, Moise a despărțit și adunat la un loc marea făcând deasupra apelor cu toiagul său semnul crucii, prin mișcarea lui verticală despărțind marea, iar prin cea orizontală adunând-o iarăși la un loc. în aceste ape răutatea omenească (armata egipteană urmăritoare) a fost din nou spălată. Rezultatul a fost un nou început pentru poporul al cărui scop era adevărata închinare a lui Dumnezeu. Tot așa și la Iordan: botezul lui Hristos e începutul unui nou „neam creștin” și al adevăratei închinări a lui Dumnezeu de către el.

În toate aceste cazuri, apa e mijlocul deopotrivă al vieții și al judecății, al înnoirii și eliberării. Duhul face o nouă creație, un nou început, o nouă lume, care merge mână în mână cu revelarea lui Dumnezeu. Mai poate fi vreo mirare că Fiul lui Dumnezeu și-a început lucrarea de mântuire și recrearea a lumii în apă, cu Duhul odihnindu-se deasupra Lui? Prin urmare, Hristos S-a botezat ca să „împlinească toată dreptatea”, toate marile fapte creatoare și mântuitoare ale lui Dumnezeu.

Hristos nu S-a lăsat botezat însă pur și simplu pentru a împlini trecutul, ci pentru a făuri o cale pentru viitorul nostru, ca și noi să fim botezați, înnoiți, recreați și să avem Duhul lui Dumnezeu odihnindu-Se peste ca fii adoptivi ai lui (cf. Rm 8, 15; Ga 4, 5). Acesta e provocarea Arătării Lui: să ne înnoim, să ne luăm botezul în serios, să trăim în Duhul și să umblă în Duhul (Ga 5, 25) și prin aceasta să facem lucrurile lui Hristos, ba chiar și „lucruri mai mari” (In 14, 12). E un prilej să luăm apele binecuvântate de acest praznic ca mijloc de înnoire (sfințire, binecuvântare, sănătate a sufletului și a trupului) și eliberare (înecare a patimilor, a relelor obiceiuri, a atașamentelor lumești, spaimelor și oricărei animozități). Iisus Hristos S-a botezat și pentru a dărui această înnoire și eliberare fiecăruia din noi[1].

---

[1]Ieromonah Calinic (Berger), Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi. Reflecții despre temeiurile creștine, trad. Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2012, pp. 58-61.

Predică la sărbătoarea Botezului Domnului nostru Iisus Hristos - Părintele Placide Deseille

 

Predică la sărbătoarea

Botezului Domnului nostru Iisus Hristos[1]

 

 

            În economia anului liturgic, sărbătoarea Botezului Domnului este cel puțin la fel de importantă ca sărbătoarea Crăciunului. Și vedem aceasta în primul rând din însăși structura liturgică a acestei sărbători. Ea este precedată de un ajun în care se slujesc ceasurile împărătești, la care ascultăm deja anumiți psalmi, anumite texte ale Vechiului Testament care reiau temele fundamentale ale sărbătorii. Apoi, urmează privegherea, asemănătoare aceleia a Crăciunului.

            La Crăciun, Domnul coboară printre noi, însă o face aproape în taină, arătându-se doar Fecioarei Maria, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, lui Iosif, păstorilor și magilor veniți din Răsărit, în mod discret însă, aproape tăinuit. Numai doi evangheliști, Sfinții Matei și Luca, au cules direct de la cei apropiați lor mărturii referitoare la primele luni, la primii ani din viața Mântuitorului Hristos.

            Astăzi însă are loc manifestarea, arătarea oficială, am putea spune, a lui Hristos. El este cu adevărat Mântuitorul Care vine în mijlocul nostru și Se arată pe deplin poporului Său. Un rol cu totul special îl are în cadrul acestei manifestări un personaj aparte, Sfântul Ioan Botezătorul. El apare în toate textele care ne vorbesc despre Botezul lui Hristos, iar Biserica îi prăznuiește soborul a doua zi după sărbătoarea Bobotezei, în strânsă legătură cu aceasta. Sfântul Ioan Botezătorul este cel mai mare dintre proroci, deoarece în vreme ce ceilalți proroci au vestit că Mântuitorul Hristos avea să vină, că Mesia urma să vină, Sfântul Ioan Botezătorul vestește că Mesia a venit și că este prezent printre oameni. El este cel care ni-L arată, ni-L desemnează și care este chemat să-L boteze. Iar minunatele texte din slujbele liturgice ale sărbătorii de astăzi exprimă sentimentele pe care le trăiește Sfântul Ioan Botezătorul în această calitate, smerenia și fiorul de adorare care îl cuprinde în întregime.

            Hristos vine așadar pentru a fi botezat de Sfântul Ioan. El se manifestă apropiindu-se de Ioan ca un păcătos asemenea altor păcătoși, arătând prin aceasta că a luat asupra Sa păcatul nostru, că a luat asupra sa păcatul lumii. Nu că ar fi săvârșit El vreodată cât de mic păcat personal, ci că a luat asupra Sa, în mod real, păcatul lumii. Și-a asumat umanitatea noastră în starea ei de păcătoșenie și pentru a ne arăta aceasta El vine astăzi pentru a primi Botezul din mâinile lui Ioan. În acest sens vine, după cum El Însuși o spune, pentru „ plini toată dreptatea”.

            Botezul lui Hristos capătă o semnificație cu totul deosebită, deoarece prin acest gest simbolic, de cufundare în apă și de ieșire din ea, Mântuitorul Își vestește deja moartea și Învierea din morți. El ia asupra Sa păcatul lumii, se afundă în apă, iar la contactul cu trupul Său dătător de viață, această apă încetează a mai fi distrugătoare ca potop, și se transformă în râurile raiului, în izvor dătător de viață și de binefaceri pentru toți cei care se vor cufunda apoi în ea pentru Sfântul Botez.

            Da, prin Botezul Său în apa Iordanului, Mântuitorul Hristos a instaurat taina sacramentală a Botezului ca semn profetic al morții și al Învierii Sale personale și, în același timp, ca taină a participării noastre la acestea, la moartea și la Învierea Sa.

            Se cuvine să remarcăm faptul că în această scenă a Botezului sunt prezentate numeroase imagini și figuri din Vechiul Testament. Mai întâi, avem râul Iordan; de asemenea, avem vocea Tatălui, deja prezentă în însăși lucrarea creației, vocea Tatălui care pronunță cuvintele creatoare: „Să fie cutare sau cutare lucru”, în cele șase zile ale creației și care astăzi proclamă creația cea nouă în Persoana Fiului Său Cel iubit. Îl vedem pe Sfântul Duh Care apare sub forma unui porumbel, ceea ce ne trimite din nou cu gândul la primele zile ale creației, deoarece, pe când Tatăl crea lumea cu Cuvântul, Duhul Sfânt era acolo. Cartea Facerii ne spune că „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2). Și la sărbătoarea de astăzi, Duhul lui Dumnezeu Se poartă deasupra apelor Iordanului în chip de porumbel, pentru a ne arăta că se împlinește o nouă creație, prin cuvântul Tatălui și cu puterea Duhului Sfânt.

            Faptul că Duhul Sfânt Se arată sub forma unui porumbel ne trimite la un alt pasaj din Vechiul Testament, referitor la potop, mai precis la sfârșitul lui, când are loc revenirea milostivirii divine, iertarea lui Dumnezeu manifestându-se prin porumbelul trimis de Noe care se întoarce la arcă cu o ramură verde de măslin în cioc (Facerea 8, 11). Porumbelul reprezintă semnul care se coboară din cer, deasupra apelor Iordanului și se oprește deasupra lui Hristos în momentul Botezului arată că tot potopul păcatului a luat sfârșit în potențialitate, că prin Hristos, prin moartea și prin Învierea Sa, păcatul va fi biruit, că prin și în Hristos, Tatăl îi oferă omenirii iertarea.

            Da, faptul că Duhul Sfânt Se manifestă astfel în chip de porumbel nu este deloc lipsit de semnificație, evocând aceste numeroase aspecte.

            Cufundarea Mântuitorului în apele Iordanului și ieșirea sa din apă ne trimite cu gândul la traversarea Mării Roșii de poporul lui Israel, eliberat din robia faraonului, simbol al faraonului cel spiritual care este diavolul. Prin această traversare a Mării Roșii, Israel se eliberează din robie, așa cum și noi, creștinii, ne eliberăm prin Botez din robia diavolului, pentru a pătrunde în libertatea de fii ai lui Dumnezeu. Însă după traversarea Mării Roșii, Israel a trebuit să traverseze și deșertul. Și Hristos va trăi aceasta, fiind dus peste câteva zile, de Duhul în pustie pentru a-l înfrunta pe diavol, pentru a se lupta cu el față către față timp de patruzeci de zile, număr ce face trimitere la cei patruzeci de ani petrecuți de poporul lui Israel în deșert. Iar pentru noi, cele patruzeci de zile de post care se apropie fac referire la cele patruzeci de zile petrecute de Mântuitorul Hristos în pustie.

            Botezul lui Hristos în apa Iordanului ne amintește și de trecerea Iordanului de către poporul lui Israel, la încheierea celor patruzeci de ani de pribegie în deșert, sub conducerea lui Iosua, al cărui nume este identic cu cel a lui Iisus, reprezentând doar o transcriere diferită a acestuia. Iosua conduce poporul prin Iordanul care se desparte în două lăsându-l să-l traverseze ca pe uscat, așa cum se întâmplase și cu Marea Roșie, însă de data aceasta îl conducere spre Pământul făgăduinței. La fel și Hristos, prin Botezul Său, ne face să intrăm împreună cu El, pe urmele Lui și „în El” în adevăratul Pământ al făgăduinței care este cerul; or, în scena Botezului Domnului vedem cerurile deschise, iar faptul că ele se deschid este extrem de semnificativ. Acest lucru ne arată că acum putem, datorită lui Hristos, adevăratul nostru Mesia, adevăratul nostru Iosua, să intrăm în adevăratul Pământ al făgăduinței care este Împărăția cerurilor, în care pătrundem deja prin intermediul Botezului, a cărui taină ar trebui să o retrăim pe parcursul întregii noastre vieți creștine, în așteptarea revelării vieții noastre cerești de dincolo. Sfântul Nicolae Cabasila, mare autor ortodox din veacul al XIV-lea, insista în mod deosebit asupra folosului duhovnicesc pe care îl pot avea creștinii citind și meditând asupra textelor de la slujba Botezului, deoarece ele ne arată ce suntem și, în același timp, ce trebuie să devenim. Ele ne revelează ce am devenit deja în mod definitiv și ceea ce trebuie să devenim în mod tot mai real, într-o plinătate tot mai mare, pe parcursul întregii noastre vieți de creștini.

            Această sărbătoare a Botezului Domnului ne invită deci să medităm asupra propriului nostru botez, asupra acestui imens dar primit de la Dumnezeu Care a făcut din noi fii ai lui Dumnezeu, Care ne-a altoit pe Hristos cel Înviat, pe Trupul Său proslăvit Care a sfințit apele și Care revarsă acum asupra noastră, în toate zilele vieții noastre, izvoare de har, deoarece tot harul și toată participarea noastră la viața cea dumnezeiască ne vin prin sfânta și proslăvita omenitate a lui Hristos.

            Toate aceste aspecte ne sunt revelate de acest praznic al Bobotezei și de toate aceste minunate texte liturgice, atât de frumoase și bogate în semnificații la care ar trebui să medităm mai mult. Și atunci Tatăl Se va putea apleca asupra noastre pentru a ne spune: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit”. Fiecare dintre noi trebuie să devină, în Fiul cel Unul Născut, fiu adoptiv al tatălui, nu într-un mod juridic și exterior, ci în chip profund real, devenind cu adevărat părtaș la viața Sa cea dumnezeiască.

            Să ne ajută bunul Dumnezeu ca acest lucru să se împlinească cu adevărat în fiecare dintre noi, tot mai mult și în toate zilele vieții noastre, prin conlucrarea noastră cu harul primit la Botez. Spre slava Tatălui, prin Fiul Său Cel Unul Născut și în Duhul Sfânt, Dumnezeu Cel unul, Căruia I se cuvinte toată slava, în vecii vecilor. Amin[2].

---

[1] Rostită la Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” din Vercors, la 6 ianuarie 2009.

[2] Părintele Placide Deseille, Cununa binecuvântată a anului creștin. Predici la Duminicile și sărbătorile anului liturgic, Traducere din limba franceză și introducere de Felicia Dumas, Doxologia, Iași, 2015, pp. 273-278. Cartea se poate cumpăra de aici: https://edituradoxologia.ro/cununa-binecuvantata-anului-crestin.

Botezul lui Iisus - Ion Bria

 

Botezul lui Iisus

 

 

            Toate Evangheliile pun la începutul misiunii lui Iisus același eveniment: botezul în Iordan, când Duhul Sfânt coboară asupra Sa în chip de porumbel (Matei 3, 13-17; Marcu 1, 8-11; Luca 3, 21-23; Ioan 1, 29-34). Duhul a coborât și a rămas peste Iisus, Care a fost astfel conformat și proclamat Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1, 32-24). Deși n-a avut păcat (Ioan 8, 46), Iisus a acceptat să-Și inaugureze misiunea Sa cu botezul în Iordan de la Ioan (Matei 3, 13-17), aceasta atât pentru a împlini o rânduială sacră (Matei 21, 25), cât și ca semn anticipat al jertfei Sale. De acum înainte Iisus este pregătit să ia asupra Sa păcatul lumii.

            Iisus vine la Iordan atras de Ioan, profetul care face legătura între Vechiul și Noul Testament. Poporul vedea în Ioan pe profetul Ilie care anunța venirea lui Mesia (Matei 11, 14). El era vocea care striga în pustie: „Pregătiți calea Domnului” (Matei 3, 3). Iisus, vorbind mulțimilor despre Ioan (Matei 11, 7-11), a recunoscut că acesta a venit în „calea dreptății”, convertind vameșii și prostituatele (Matei 21, 32).

            Ioan Botezătorul predica în „deșertul Iudeii” (Matei 3, 1), lângă Marea Moartă, nu departe de Qumran, unde se afla comunitatea esenienilor. Propovăduia convertirea, dar fără intenția de a întemeia o sectă (Luca 3, 7-14), și practica un singur botez, cel cu apă, ca pregătire pentru Mesia și ca anticipare a botezului creștin cu Duh Sfânt (Luca 3, 3, 16). El este cel ce recunoaște în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1, 34), punându-L în legătură directă cu profețiile Vechiul Testament: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29, 36). totuși, fiind în închisoare, Ioan vrea o confirmare a credinței sale și trimite doi ucenici să întrebe dacă El este „Cel ce va veni”.

            Evanghelistul Luca dă unele indicații cronologice foarte exacte, numind autoritățile politice și religioase din vremea misiunii lui Ioan Botezătorul: „În al cincisprezecelea an (septembrie 27-Octombrie 28), al domniei Împăratului Tiberiu, pe când Pilat din Pont era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh la Ituriei și al ținutului Trahoniei, iar Lisanias, tetrarh al Abileniei, în zilele arhiereilor Anna și Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie” (Luca 3, 1-2). Ținând seama că Tiberiu i-a urmat lui August ca împărat al Romei, după anul 14 d. Hr., că Irod Tetrarhul era Irod Antipa, care a domnit peste Galileea și Pereea între anii 4-39 d.Hr., și că Filip Tetrarhul a domnit peste regiunile din nord ale Palestinei între anii 4-34 d.Hr., epoca despre care vorbește Luca se poate fixa în jurul anului 28 d.Hr.

            Ioan propovăduia poporul „Vestea cea bună” (Luca 3, 18), practicând botezul pocăinței cu apă, spre iertarea păcatelor. Botezul cu apă este un rit simbolic de purificare a păcătoșilor. Venind din Nazaret la Iordan, Iisus acceptă să fie botezat de Ioan (Marcu 1, 9-11) ca să arate că asumă pe deplin condiția umanității păcătoase, cu toate că El va zice: „Cine dintre voi Mă vă acuza de păcat?” (Ioan 8, 46).

            Una dintre măsurile lui Ioan a fost aceea de a cere mulțimilor care veneau la el, credincioși evrei, vameși și ostași, să facă fapte vrednice de pocăință. „Bărbat drept și sfânt” (Marcu 6, 20), mare ascet și practicant al Legii, Ioan nu cerea altceva decât: „Nu faceți nimic mai mult peste ce vă este rândui” (Luca 3, 13), cu toate că, din propria experiență, își dădea seama de severitatea Legii. El a denunțat deschis ceea ce era contrar Legii, având curajul să-i spună lui Irod: „Nu-ți este îngăduit să ții pe femeia fratelui tău” (Marcu 6, 18). Faptul acesta, la instigarea Irodiadei, femeia lui Filip, fratele lui Irod, i-a adus moartea prin tăierea capului (Marcu 6, 17-29).

            Iisus este în mod constat confundat cu unul dintre proorocii cunoscuți: Ilie, Ioan sau Ieremia (Matei 16, 14; Luca 9, 8). De unde, părerea greșită că Ioan și Iisus nu ar fi două persoana deosebite. Irod credea că Acesta este Ioan Botezătorul care s-a sculat din morți și de aceea se fac minuni. Dar Ioan însuși face o distincție clară între rolul său și misiunea lui Iisus; el nu a făcut decât pregătirea poporului pentru primirea lui Iisus, cu Care se afla doar într-o intimitate aparte, socotindu-se „prietenul Mirelui”: „Şi s-a iscat o neînţelegere între ucenicii lui Ioan şi un iudeu, asupra curăţirii. Şi au venit la Ioan şi i-au zis: Rabi, Acela care era cu tine, dincolo de Iordan, şi despre Care tu ai mărturisit, iată El botează şi toţi se duc la El. Ioan a răspuns şi a zis: Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din cer. Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez. Cel ce vine de sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pământ pământesc este şi de pe pământ grăieşte. Cel ce vine din cer este deasupra tuturor. Şi ce a văzut şi a auzit, aceea mărturiseşte, dar mărturia Lui nu o primeşte nimeni. Cel ce a primit mărturia Lui a pecetluit că Dumnezeu este adevărat. Căci cel pe care l-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui. Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3, 25-36).

            Botezul este unul din marile momente ale vieții lui Iisus. Cu trupul în apă, cu Duhul Sfânt pogorât peste El, cu glasul de tunet al Tatălui, Iisus confirma că este Unul din Treime, așa cum revelează Tatăl: „Acesta este Fiul Meu cel iubit”. El lasă să se înțeleagă că „epifania” Treimii, din care El Însuși face parte, trebuie pusă în legătură cu „teofania” din Vechiul Testament, la care sunt martori profeții. Într-adevăr, Moise făcuse experiența îngerului Domnului care i s-a arătat în rugul arzând fără să se mistuie pe Muntele Sinai (Ieșire 3, 2; Deuteronom 33, 16; Fapte 7, 30, 35). Prin urmare, îngerul Domnului din experiența teofanică a profeților, înainte de întrupare, este unul și același cu Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Experiența teofanică și cea ipostatică au în centrul lor aceeași persoană divină. Noul Testament și Biserica de mai târziu au dat o mare valoare experiențelor teofanice ale profeților, deoarece aceștia au văzut și au auzit nemijlocit slava lui Dumnezeu (gr. dóxa tou Theou), manifestarea Sa personală. Acesta este „ca o făclie ce strălucește în întuneric până când va străluci ziua și luceafărul va răsări în inimile noastre” (II Petru 1, 19). Din cauza aceasta, Grigorie de Nyssa nu va ezita să propună creștinilor, ca model de perfecțiune în sfințenie, Viața lui Moise.

            După Botezul în Iordan, Iisus renunța la meseria de tâmplar și părăsește satul de origine, mergând în Galileea, unde se pregătește intens pentru apropiata Sa misiune. Evangheliști sinoptici sunt de acord că Iisus și-a început slujirea după ce Ioan Botezătorul a fost aruncat în închisoare și că cea mai mare parte din activitatea Sa publică a desfășurat-o în Galileea (Matei 4, 12; Marcu 1, 39; Luca 4, 14). Luca vorbește de călătoria lui Iisus în Samaria (Luca 9, 52-53), provincie din centrul Palestinei, între Iudeea și Galileea, ai căror locuitori erau într-o aprigă dispută cu iudeii, iar Ioan relatează pe larg convorbirea lui Iisus cu femeia samarineancă, lângă fântâna lui Iacov (Ioan 4). Evanghelistul Matei menționează predicile lui Iisus în Iudeea, la est de Iordan (Matei 19, 1) și în Pereea, precum și numeroasele Sale călătorii la Ierusalim. Faptul acesta nu este exclus, deoarece Iisus „străbătea toate cetățile și satele” (Matei 9, 35); a călătorit în regiunea lacului Ghenizaret, în Capernaum (Matei 14, 34), în regiunea Gadara (Matei 8, 28). ajungând în orașele feniciene din nor, Tir și Sidon 9Matei 15, 21) și până în Cezareea lui Filip (Matei 4, 12-13).

            Din cauza persecutării lui Ioan Botezătorul, Iisus a părăsit Nazaretul și s-a stabilit în Capernaum (Marcu 2, 1), o localitate lângă lacul Galileii, în ținuturile Zabulon și Neftali (Matei 4, 12-13).

            După experiența botezului în Iordan, Duhul Sfânt, Același Duh Care a rămas peste El și L-a confirmat Îl conduce în deșert, ca să fie supus tentațiilor diavolului. În deșert, Iisus petrece, în post și rugăciune, patruzeci de zile și patruzeci de nopți, deci același timp pe care Moise l-a petrecut pe munte 9Ieșire 24, 18). Parte din pregătirea Sa pentru misiune, Iisus avea să facă față unei puternice împotriviri din partea spiritului ostil lui Dumnezeu, diavolul. În pustie, Iisus este supus la grele ispitiri (Matei 4, 11) pentru a fi întors de la calea pe care pornise. Dar El refuză tentațiile diavolului într-un mod de neclintit, cu răspunsuri luate din Vechiul Testament (Deuteronom 8, 3; 6, 16; 13). Desigur, timpul de retragere a fost dedicat postului și, mai ales, rugăciunii. Postul era o practică religioasă a iudeilor, respectată chiar de farisei, și însoțea rugăciunea, pe care El a considerat-o drept cea mai importantă pregătire pentru misiunea Sa. Iisus a dus o viață de continuă rugăciune. De mic copil, a participat la slujbele de la sinagogă, unde S-a rugat și a cântat psalmi (Luca 4, 15-16). Nu numai că S-a rugat în toate momentele decisive din viața Sa și în toate felurile, ci i-a îndemnat și pe ucenicii Săi să se roage, compunând pentru ei texte de rugăciune (Luca 11, 1-14)[1].

---

[1] Ion Bria, Iisus Hristos, ed. Enciclopedică, București, 1992, pp. 36-39.

Vom lua dincolo doar ce strângem în inimă! - Pr. Prof. Daniel Benga (7 i...

Predică la Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul - PS Damaschin Dorn...

Predică la Sfântul Ioan Botezătorul(preot Sorin Lungoci)

Ein Karem, Locul nașterii Sf. Ioan Botezatorul

Semnificația Bobotezei - IPS Laurențiu Streza (Adaptare)

Semnificația Bobotezei[1]

 

        Boboteaza este una dintre marile sărbători ale Bisericii, însă de multe ori este redusă la câteva imagini familiare: apa sfințită, mersul preotului cu Iordanul, stropirea caselor și obiceiurile populare. Dincolo de acestea se ascunde însă o semnificație profundă, care privește întreaga existență a omului. În această zi nu este vorba doar despre un eveniment petrecut acum două mii de ani pe malurile Iordanului, ci despre un moment în care Dumnezeu Se descoperă lumii și omul primește posibilitatea unei vieți noi.

Botezul Domnului reprezintă pentru prima dată în istoria mântuirii arătarea deplină a Sfintei Treimi: Fiul Se află în apele Iordanului, Tatăl mărturisește din ceruri: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit”, iar Duhul Sfânt Se coboară în chip de porumbel. Această descoperire nu este doar o simplă informație despre Dumnezeu, ci arată că Dumnezeu nu este singurătate, ci iubire și comuniune. Viața creștină devine astfel chemare la comuniune, la iubire și la depășirea izolării.

Poate apărea o întrebare firească: dacă Hristos nu avea păcat, de ce a primit botezul lui Ioan? El nu a intrat în Iordan pentru că avea nevoie de curățire, ci pentru că noi aveam nevoie de ea. A luat asupra Sa condiția omenească pentru a o vindeca și a o ridica. Dumnezeu nu rămâne la distanță de om, ci intră în istoria lui, în slăbiciunile și suferințele sale, asumând ceea ce era al nostru pentru a ne oferi ceea ce este al Său.

Prin coborârea lui Hristos în apă este sfințită nu doar firea omenească, ci întreaga creație. În tradiția Bisericii există ideea că păcatul omului nu a afectat doar sufletul său, ci întreaga lume creată. De aceea Boboteaza are și un caracter cosmic. Apa, element esențial vieții, devine purtătoare de binecuvântare și de har. Întreaga natură este chemată să participe la lucrarea lui Dumnezeu. Lumea nu mai apare ca o simplă realitate materială lipsită de sens, ci ca un dar oferit omului.

În această lumină poate fi înțeleasă și semnificația Aghiasmei Mari. Ea nu este un obiect magic și nici o practică bazată pe superstiție. Apa sfințită este un semn al prezenței și lucrării lui Dumnezeu în viața omului. Ea ne amintește de propriul nostru botez și de chemarea de a trăi ca fii ai lui Dumnezeu.

Boboteaza devine astfel și o întrebare adresată fiecăruia dintre noi: mai păstrăm vie curăția sufletului pe care am primit-o? Mai trăim conștient faptul că suntem chemați la sfințenie? Harul lui Dumnezeu nu lucrează mecanic și nu constrânge libertatea omului. El cere răspuns, credință și participare.

Boboteaza nu este doar sărbătoarea unei ape sfințite, ci sărbătoarea unui Dumnezeu care coboară în mijlocul lumii pentru a ridica omul spre cer. Hristos intră în Iordan pentru ca omul să poată ieși din întunericul păcatului și să redescopere lumina vieții celei adevărate[1].

 

---

[1] † Laurențiu Mitropolitul Ardealului, Bucuria de a trăi viața în Hristos. Cuvinte de învățătură 2005-2011, ed. Andreiana, Sibiu, 2012, pp. 59-63.

Predică la Soborul Sf. Prooroc Ioan Botezătorul - prof. de Religie Hrab Alexandru Sorin

https://soundcloud.com/hrab-alexandru/predica-la-soborul-sf-prooroc-ioan-botezatorul-prof-de-religie-hrab-alexandru-sorin/s-zKxa2

Ioan Botezătorul, Sfântul - Preot prof. dr. Ene Braniște

 

Ioan Botezătorul, Sfântul

 

 

            Ales de Dumnezeu să fie Înaintemergătorul lui Hristos (gr. – mezoproporos = înainte; prodromos = înaintemergător), despre care Sf. Evanghelist Ioan spune: „Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Aceasta a mărturisit despre Lumină, ca toți să creadă prin el” (Ioan 1, 6-7). Ioan era fiul Elisabetei și a lui Zaharia, preot la templul din Ierusalim. Îngerul le-a vestit nașterea pruncului, căruia le-a poruncit să-i pună numele Ioan, pe când ei erau foarte bătrâni. Nașterea Sf. Ioan Botezătorul e sărbătorită de Biserică la 24 iunie și poartă în popor numele de Sânziene sau Drăgaică. Ioan a fost închinat templului, chiar de la nașterea sa. Crescând, el era foarte credincios și a plecat în pustie ca să se desăvârșească, trăind o viață aspră de post și rugăciune, întorcându-se în mijlocul oamenilor, la vârsta de 30 de ani, el a început să propovăduiască și să ceară oamenilor să creadă în Dumnezeu, spre a fi vrednici să-L primească pe Fiul Său, care urma să vină în curând. Ioan boteza, mărturisind: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L știți, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost și Căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei… Și eu nu-L cunoșteam pe el, dar Cel ce –am trimis să botez cu apă, acela mi-a zis: «Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se și rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Și eu am văzut și am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu»” (Ioan 1, 26-27 și 33-34). „Și în zilele acelea, Iisus a venit din Nazaretul Galileii și S-a botezat în Iordan de către Ioan (Marcu 1, 8). Sfârșitul lui Ioan a fost tragic, tăindu-i-se capul, din porunca regelui Irod Antipa, a cărui viață imorală a fost aspru denunțată și condamnată în predicile lui Ioan. Biserica creștină îl cinstește pe Ioan Botezătorul ca pe cel mai mare dintre sfinți, după Fecioara Maria, iar iconografia ortodoxă îl reprezintă în icoana Deisis, rugându-se împreună cu ea, ca mijlocitori pentru păcatele oamenilor. În calendarul ortodox are mai multe zile de pomenire: 24 iunie, „Nașterea sa”; 7 ianuarie, ziua Sf. Ioan ca Botezător al Domnului; 29 august, „Tăierea capului Sf. Ioan” – zi de post și de rugăciune[1].

---

[1] Pr. Prof. Ene Braniște, Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar de cunoștințe religioase, ed. Andreia, f.l., 2010, pp. 200-201.

Botezul Domnului în Scriptură şi iconografie - Marius Nedelcu

 

„Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit“

(Matei 3, 17)

Botezul Domnului în Scriptură şi iconografie

 

Marius Nedelcu

 

Botezul de la Iordan marchează sfârşitul unei perioade tainice din viaţa Mântuitorului, de la pruncie până la vârsta de 30 de ani, precum şi începutul activităţii Sale publice. Pentru Teologie, momentul Botezului Domnului simbolizează hotarul de separaţie dintre Vechiul Testament şi Noul Testament, dintre legea veche şi legea harului care a început când Hristos S-a coborât la râul Iordan şi a sfinţit natura umană, şi prin acesta toată creaţia.

Din Sfânta Scriptură vedem că începutul lucrării lui Mesia a fost prefaţat de predica Botezătorului Ioan: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!“ (Matei 3, 2). Evangheliile consemnează că Ioan administra botezul pocăinţei sau botezul spre iertarea păcatelor. Viaţa ascetică şi predicarea pocăinţei i-au adus Înaintemergătorului o mare faimă în rândul poporului care îl considera drept. Botezătorul mai mărturisea că el nu este Mesia, ci pregăteşte calea Domnului, a Celui care este mai înainte decât el: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc“ (Matei 3, 11). Ioan spunea şi făcea toate acestea fiindcă a fost chemat de Dumnezeu: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis“ (Ioan 1, 33). Evanghelistul Marcu aminteşte la începutul Evangheliei sale cuvintele lui Dumnezeu din Vechiul Testament: „Iată, Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta“ (Maleahi 3, 1; Marcu 1, 2). Destinul Botezătorului Ioan concentrat în cuvintele profetice „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez“ (Ioan 3, 30) se împlineşte după actul minunat al Botezului Domnului. Evangheliştii redau concentrat momentul Botezului de la Iordan, cu mici deosebiri de nuanţe. Matei spune că Iisus a venit din Galileea la Ioan ca să Se boteze (3, 30), iar Luca precizează că Iisus era „ca de treizeci de ani“ (3, 23) când a început să propovăduiască. Cei treizeci de ani reprezintă „starea bărbatului desăvârşit, măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4, 13) şi au o valoare simbolică, desemnând vârsta începutului maturităţii unui om. Evenimentul de la Iordan ne arată că Mântuitorul era pregătit să îndeplinească misiunea pentru care a venit în lume. Sfinţirea naturii umane asumate de Hristos prin întrupare ajunsese la un moment hotârător. De la zămislirea şi naşterea lui Iisus Hristos, Duhul Sfânt S-a revărsat continuu peste firea umană asumată de Fiul lui Dumnezeu, şi a ridicat-o la stadiul în care să poată primi de la Dumnezeu harisme şi daruri excepţionale şi puterea de a fi suport al lucrării dumnezeieşti pe care o înfăptuia Fiului lui Dumnezeu. Numai în acest fel pot fi înţelese cuvintele Evanghelistului Luca, care spune despre Pruncul Hristos: „Iar Copilul creştea şi se întărea cu Duhul, umplându-se de înţelepciune; şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui“ (Luca 2, 40). Trebuie spus că în teologia ortodoxă se vorbeşte de aspectul teandric al lucrărilor Domnului Hristos în sensul că natura umană era capabilă să săvârşească cele dumnezeieşti, iar natura dumnezeiască lumina şi desăvârşea cele omeneşti lucrate de Hristos. 

Iisus vine la Iordan şi îi cere lui Ioan să Îl boteze. Verbele greceşti „baptizo“ şi „bapto“ de la care provine românescul „a boteza“ desemnează o cufundare totală în apă, nu o stropire sau turnare. Cufundarea lui Iisus în apele Iordanului este mărturisită în icoana Bobotezei, dar şi în imnografia bisericească, după cum se arată într-o cântare de la Ceasurile împărăteşti ale praznicului Bobotezei, care spune: „Mâna ta care s-a atins de preacurat creştetul Stăpânului, prin care şi cu degetul pe Acesta L-ai arătat nouă, înalţ-o către El pentru noi, Botezătorule, ca cel ce ai îndrăzneală multă“. Evangheliştii Matei şi Marcu consemnează că Hristos a „ieşit din apă“, fapt care trimite la o cufundare în râul Iordan.

Sfânta Treime Se descoperă prima dată în lume

Aparenta contradicţie între starea de curăţie totală şi lipsa de păcat a Domnului şi botezul pocăinţei pe care l-a primit de la Ioan este rezolvată de cuvintele Domnului, care spune Botezătorului:  „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea“ (Matei 3, 15). Deşi are implicaţii sfinţitoare asupra naturii umane şi creaţiei, Botezul Domnului este un pogorământ din partea lui Dumnezeu, un act de împlinire a legii Vechiului Testament şi solidarizare a Mântuitorului Iisus Hristos cu întreaga umanitate căzută în păcat. 

Smerenia Mântuitorului este urmată de preamărirea Sa de Tatăl şi de Duhul Sfânt: „Când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El“ (Matei 3, 16). Tot atunci se aude un glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit“ (Matei 3, 17). Este pentru prima dată când Sfânta Treime Se descoperă în lume ca Tatăl, Duhul Sfânt şi Fiul; de aceea Botezul de la Iordan este numit Teofanie, adică arătarea sau descoperirea lui Dumnezeu, sau Epifanie, arătarea sau descoperirea de sus.

Semnificaţii iconografice

În stânga şi în dreapta icoanei sunt dealuri reprezentate schematic prin stânci înalte. Între ele curge Iordanul, iar în mijlocul râului stă Hristos, doar cu o pânză albă în dreptul şoldurilor, binecuvântând apele. Chipul Său are o expresie de sobrietate şi concentrare. În unele icoane, apa în care a intrat îi acoperea tot trupul, până la umeri. În alte icoane, apa curgătoare apare de o parte şi de alta a înălţimii trupului Său şi sub picioare, fără a-L acoperi. Botezătorul Ioan stă pe malul Iordanului în partea dreaptă a lui Hristos, cu un picior aşezat în urma celuilalt. Poartă tunică şi himation, care îi acoperă tot trupul, cu excepţia antebraţelor şi a tălpilor. Cu o expresie de cutremurare, întinde mâna dreaptă şi atinge capul lui Hristos. Cu mâna stângă face un gest spre înălţime. În faţa Botezătorului, de cealaltă parte a râului, stau doi sau trei îngeri, în rugăciune, plecaţi, cu aripile lăsate. Fiecare ţine, cu amândouă mâinile, câte un ştergar. În unele icoane se pot observa lângă picioarele lui Hristos, la dimensiuni foarte mici, o femeie şi un bărbat, fiecare pe un peşte mare. Femeia simbolizează marea, iar bărbatul este simbolul Iordanului. Femeia are o coroană pe cap şi un sceptru în mână. Bărbatul ţine un vas din care se revarsă apă. Amândoi stau cu spatele la Hristos, iar feţele lor au o expresie de mare uimire. Aceste două figuri apar aici potrivit Psalmului 113, 3: „Marea a văzut şi a fugit. Iordanul s-a întors înapoi“. Uneori Hristos este înfăţişat stând în picioare pe două dale de piatră ce formează o cruce sub care se află şerpi cu capetele ridicate. Acest detaliu este inspirat din Psalmul 73, 14: „Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă“. Balaurii îi simbolizează pe diavoli. O componentă esenţială este bolta cerească cu raza de lumină care coboară deasupra capului lui Iisus. Bolta este reprezentată în mijlocul laturii de sus, exact deasupra lui Hristos. În interiorul razei apare porumbelul, manifestare simbolică a Duhului Sfânt. În partea de sus a razei, ieşind din boltă, o mână binecuvântează. Acesta este un mod de a-L reprezenta pe Dumnezeu Tatăl, al Cărui glas de sus, conform relatarii evanghelice, s-a auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit“[1].

 

---

[1] Marius Nedelcu, „Botezul Domnului în Scriptură şi iconografie” în ziarul Lumina, Marţi, 6 ianuarie 2015 , http://ziarullumina.ro/documentar/botezul-domnului-scriptura-si-iconografie.

 

Botezul Domnului cântat în imne - Alexandru BRICIU

 

Botezul Domnului cântat în imne

 

Alexandru BRICIU

 

Fiecare popor are tradiţiile sale şi "îmbracă" manifestările religioase într-un specific local. Teologia siriană are darul de a "cânta" tainele, eliberându-le de chingile conceptelor şi ale definiţiilor. Unul dintre exponenţii lirismului sirian este Sfântul Cuvios Efrem Sirul, vieţuitor în secolul al IV-lea în cetăţile Nisibi şi Edessa, la graniţa dintre Imperiul Roman şi Persia. Imnograf şi catehet, a fost supranumit "Harpă a Duhului" sau "Soarele Sirienilor", pentru că ne-a lăsat o serie de "imne", veritabile omilii în versuri cu strofe şi refren, cântate deopotrivă de cler şi credincioşi într-un dialog liturgic sirian. Două secole mai târziu, un alt sirian, elenizat de această dată, Cuviosul Roman Melodul, alcătuia celebrele "kontakia" bizantine, o "traducere" a madrashelor siriene în specificul constantinopolitan.

Diac. Ioan I. Ică jr., cel care a tradus "Imnele Naşterii şi Arătării Domnului" în limba română, aminteşte supranumele de "Harfă a Duhului" acordat Sfântului Cuvios Efrem Sirul, "cel mai fascinant şi fabulos poet creştin din toate timpurile, dar şi unul dintre cei mai profunzi teologi ai tradiţiei creştine".

În ziua de pomenire a Soborului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, redăm fragmente dintr-un imn-dialog ("sogyatha") incluse într-un manuscris al Sfântului Efrem, dar fără o paternitate certă a imnologului sirian asupra lor. Refrenul imnului este "Laudă Ţie, Doamne, Căruia I se închină cu bucurie cerul şi pământul!" Momentul relatat de Sfânta Scriptură este descris în versuri, astfel: "L-am văzut pe Ioan plin de uimire cu cetele cereşti împrejurul lui şi pe slăvitul Mire cum se pleacă fiului celei sterpe (Elisabeta) ca să-L boteze". După o introducere a autorului, începe un dialog între Mântuitor şi Botezător alcătuit din mai bine de 40 de versuri împărţite în replici, fiecare cântând mai frumos dumnezeirea lui Iisus şi smerenia lui Ioan.

Sfântul Ioan Botezătorul recunoaşte în Cel Ce vine la malul Iordanului pe Fiul lui Dumnezeu şi cere îndurare: "Rogu-Te, Doamne, să nu fiu silit la aceasta! Căci e cu neputinţă ceea ce mi-ai spus. Eu am nevoie să mă botez; căci Tu cu isopul Tău faci albe toate. (…) Cum poate aşchia să ţină cu mâinile ei focul, fiind lemn uscat! Ai milă de mine, Focule! Căci lucrul e cu neputinţă pentru mine. (…) Îngerii se tem şi nu cutează să se uite la Tine, ca să nu orbească. Şi cum Te voi boteza pe Tine, Doamne? Sunt prea slab să mă apropii de Tine". Mântuitorul Hristos îi răspunde, întărindu-l în lucrarea la care a fost chemat: "Te temi? Nu te împotrivi voii Mele! Căci Eu te-am rugat. Botezul mă aşteaptă cu nerăbdare. Împlineşte lucrul pentru care ai fost chemat! (…) La Botezul Meu vor vedea că Tatăl Care M-a trimis dă mărturie pentru Mine că sunt Fiul Lui şi a hotărât să Se împace întru Mine cu Adam, care s-a făcut mânia Lui".

Argumentele omeneşti ale Botezătorului pălesc în faţa înţelepciunii divine: "Prea mic e râul la care ai venit, ca să cobori în el şi să Te cuprindă. Cerurile sunt prea mici pentru puterea Ta. Şi cum să te cuprindă botezul? (…) Oştiri cereşti stau aici, şirul de îngeri se închină. Tremur de spaimă să vin să Te botez". Acestora, Mântuitorul le răspunde: "Mai mic decât Iordanul e pântecul Maicii Mele şi totuşi am vrut şi M-am sălăşluit în Fecioară. Şi aşa cum M-am născut din pântec, Mă voi boteza şi în Iordan. (…) Oştirile şi cetele te laudă că Mă botezi. Pentru aceasta te-am ales din pântecele maicii tale. Nu te teme! căci Eu am vrut aceasta".

Credincios, Sfântul Ioan Botezătorul acceptă misiunea încredinţată: "Ascult, Doamne, cuvântul Tău. Vino la botez, căci iubirea Ta Te-a mânat spre el! Ţărâna cade în genunchi minunându-se de cum a ajuns să-şi pună mâinile pe Plăsmuitorul său"[1].

---

[1] Alexandru BRICIU, „Botezul Domnului cântat în imne” în ziarul Lumina, Luni, 7 ianuarie 2013, http://ziarullumina.ro/repere-si-idei/botezul-domnului-cantat-imne.

 

Mărturisirea de credinţă şi Botezul în Sfintele Evanghelii - Alexandru CHITUŢĂ

 

Mărturisirea de credinţă şi Botezul în Sfintele Evanghelii

 

Alexandru CHITUŢĂ

 

În cult se exprimă doxologic învăţătura de credinţă, existând o adevărată simbioză între doctrină, cult şi morală - lex credendi, lex orandi, lex agendi. Botezul creştin este fundamentul eforturilor întreprinse pentru realizarea unităţii Bisericii, precum şi temei pentru "misiunea în unitate". Astfel că mărturisirea credinţei şi cateheza sunt chemate să ţină mereu "viu şi lucrător" Cuvântul lui Dumnezeu, sfinţit prin Hristos. Credinţa Bisericii este temeiul obiectiv al validităţii Botezului şi deci al lucrării lui mântuitoare. Credinţa este, de pildă pentru Tertulian, uşa Botezului şi materia indispensabilă a acţiunii sale.

Credinţa şi mărturisirea au fost întotdeauna corelative. O mărturisire sub formă de crez a Învierii lui Hristos din Noul Testament este urmată de formula "Astfel am propovăduit şi voi aşa aţi crezut" (1 Cor. 15, 3-11). Această "corelaţie devine clară, afirmă Jaroslav Pelikan, în reiterările şi permutările acestor doi termeni, a crede şi a mărturisi (adesea în combinaţie cu un al treilea termen, a învăţa), în limbajul crezurilor şi mărturisirilor de-a lungul istoriei creştine. Un fragment credal timpuriu, atribuit de obicei secolului al III-lea sau al IV-lea, începe cu cuvintele: (Cineva) mărturiseşte credinţa", iar Crezul apusean de la Sardica, de la mijlocul secolului al IV-lea, deşi a fost respins ca heterodox, vorbeşte despre "tradiţia şi credinţa şi mărturisirea catolice şi apostolice".

Implicaţiile comunitare ale fiecărui act sfinţitor fac pe teologul Pavel Evdokimov să vadă şi în această situaţie ocazia unui angajament al naşilor faţă de comunitate, în privinţa vieţii ce urmează să ducă neofitul. Naşii şi familia spirituală din Biserică mărturisesc credinţa câştigată prin Taină, căci copilul nu poate fi considerat separat de părinţi - sau chiar de bătrânii lui care au crezut.

Scriptură şi Botez

În textele Vechiului Testament erau ascunse în cuvinte Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, dar la Botezul/Teofania Domnului, Ele se revelează ca atare: Duhul lui Dumnezeu în chip de porumbel, peste Fiul, despre Care Tatăl din cer spune: Acesta este Fiul Meu cel iubit. Avem dintr-odată pe Cei Trei împreună, descoperiţi de asemenea înainte de momentul în care Iisus urma să-şi înceapă propovăduirea, propovăduire în care va vorbi întotdeauna despre Tatăl, va vorbi despre Sine ca despre Fiul şi va descoperi pe Duhul Sfânt.

Darul profetic-mesianic, duhovnicesc al lui Iisus este legat de proclamarea dumnezeiască: "Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit" (Mc. 1, 11), respectiv "acesta este Fiul Meu cel iubit" (Mt. 3, 17). Ce vrea să ne spună această proclamaţie a lui Iisus ca "Fiu"? Această formulă de adresare preia în mod evident ritualul împărătesc israelit din Ps. 2, 7: "Fiul Meu eşti Tu, eu astăzi Te-am născut", care are deja dimensiuni mesianice - "Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta şi stăpânirea Ta, marginile pământului". "În momentul întronizării, regele este declarat Fiu al lui Dumnezeu." Iisus Domnul S-a înţeles pe Sine, în relaţia cu Dumnezeul Său şi Tatăl, ca Fiul, ca Fiul iubit, ca singurul sau ca Fiul Unul Născut. Iată motivul pentru care Mântuitorul a venit la Ioan, la Iordan, ca să se supună practicii Botezului iniţiat de către acesta. Şi-a dat prilejul de a fi descoperit în vederea a ceea ce trebuia să urmeze, adică să aibă o mărturie despre Sine, pentru ca învăţătura Sa să fie primită de oameni ca din partea lui Dumnezeu. Prodromos e cel care pregăteşte drumul. Eu sunt Înaintemergătorul, precum a zis profetul: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui, neteziţi văile şi dealurile, faceţi-le drepte, pregătiţi drumul. Eu sunt cel care Îi pregăteşte drumul, dar nu sunt eu Mesia. Vine după mine Cel ce a fost înainte de mine. Ioan mărturiseşte astfel eternitatea lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu. Acesta vă va învăţa pe voi toate. Eu nu sunt vrednic să-I dezleg nici cureaua încălţămintei. Prin această declaraţie, Ioan Îl acredita pe Iisus ca Cel ce trebuia să vină.

Mărturia Sfântului Ioan Botezătorul

Sfântul Ioan dezvăluie mulţimilor, uluite şi încă nedumerite, apropiata ivire a lui Mesia, Fiul Tatălui, născut mai înainte de toţi vecii, care le va dărui prin botez darul Sfântului Duh. Ulterior, adică după Botez, Ioan va da o mărturie şi mai completă lui Hristos, dar înainte de această nouă iluminare esenţa mesajului său cu privire la Iisus va fi axată pe reliefarea rolului de împărţitor al Duhului Sfânt. "Tot înainte de Botez, Sfântul Ioan mai descoperă şi altă faţetă a personalităţii lui Mesia, şi anume aceea de judecător. Hristos nu se va mărgini să boteze cu Duh Sfânt şi cu foc, El va lua lopata în mâini ca să cureţe aria şi să adune grâul în jitniţa Sa, iar pleava o va arde cu foc nestins (Lc. 3, 17; Mt. 3, 12). Botezătorul, precursor al Mântuitorului, foloseşte aici parabola şi exprimarea simbolică spre a arăta rolul lui Mesia care nu se va mărgini la sfinţirea naturii umane. El intuieşte aici, pe linia profetismului veterotestamentar, caracterul înfricoşător al venirii lui Mesia, coborât printre oameni nu numai spre a aduce pacea, dar şi dezbinarea (Lc. 3, 51). Hristos vine spre a curăţi aria, care este lumea, spre a face posibilă despărţirea dintre cei ce se vor mântui şi ceilalţi, oferindu-le însă tuturor posibilitatea de a opta pentru El şi de a se salva."

Deci, pe lângă descoperirea lui Dumnezeu, Care spunea: "Acesta este Fiul Meu cel iubit", se adăuga şi Ioan, cu autoritatea lui de profet pe pământ, să-L mărturisească pe Iisus ca pe Cel care trebuia să vină, să fie Mântuitorul. Şi aceasta o făcea în momentul în care Mântuitorul ieşea la propovăduire. Am putea zice chiar că Mântuitorului îi trebuia această acreditare din partea unei personalităţi ca Ioan Botezătorul, în faţa poporului. La fel ca şi botezul lui Ioan, şi botezul primilor creştini era o expresie a pocăinţei şi credinţei (Fapte 2, 38, 41; 8, 12).

Necesitatea botezării în numele Sfintei Treimi

Întrebarea crucială este dacă putem descoperi în mărturiile legate de botezul lui Ioan vreun argument care să susţină existenţa unei mărturisiri de credinţă. În mod direct nu beneficiem de acest aspect, dar indirect există o dovadă care ne poate ajuta în acest sens. "Deci, zicea Ioan mulţimilor care veneau să se boteze de el: "Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi a zice în voi înşivă: Avem tată pe Avram, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam"" (Lc. 3, 7-8). Bineînţeles, versetele acestea nu par a susţine la prima vedere existenţa unei mărturisiri de credinţă, dar nu trebuie să ne grăbim în afirmarea unei concluzii. Sfântul Ioan spune foarte clar că sunt necesare chiar şi pentru acest "botez" roade vrednice de pocăinţă. Aceste roade pot fi părerea de rău, părăsirea păcatelor şi urmarea virtuţilor. Ştim că mulţumile îşi mărturiseau păcatele înainte de a fi botezaţi. Şi totuşi acest verset mai conţine un amănunt nu foarte clar la prima vedere: urmarea dreptei credinţe. Sfântul Ioan Botezătorul le cere iudeilor să nu fie mândri că sunt singurul popor care crede în adevăratul Dumnezeu. Ceea ce le cere este să lepede mândria şi să aibă o credinţă curată. Indirect, iudeilor li se cere o mărturisire de credinţă. Nu o mărturisire de credinţă în existenţa lui Dumnezeu, şi în faptul că mărturisindu-L pe Dumnezeu trebuie să rămână smeriţi. La Botezul Domnului, Sfânta Treime este prezentă, dar Ioan, cu mult înainte de acest eveniment, mărturisise dumnezeirea Fiului întrupat şi descoperise ucenicilor săi şi mulţimilor faptul că Acesta va boteza cu "Duh Sfânt şi cu foc". Sfântul Ioan Botezătorul prefigurează cu o subtilitate deosebită ceea ce Mântuitorul va dezvălui direct Apostolilor după Înviere: necesitatea botezării în numele Sfintei Treimi.

Naşterea din apă şi din Duh

Dacă Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca ne prezintă genealogia după trup a Domnului nostru Iisus Hristos (Mt. 1 şi Lc. 3), spunându-ne cum S-a născut ca om, din Fecioară, Cel ce Se născuse din Tatăl "mai înainte de toţi vecii", Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne spune cum se poate naşte omul de la Dumnezeu. Este atât de impresionant a se gândi cât de delicat lucrează Dumnezeu cu omul; nu e nimic forţat, uluitor, artificial în această lucrare. Mai întâi omul, Fecioara, primeşte să nască pe Dumnezeu după trup, pentru ca apoi Dumnezeu să-l nască pe om din apă şi din Duh; mai întâi omul, Iosif îl adoptă pe Fiul lui Dumnezeu făcut Om, pentru ca apoi omul sfinţit prin Botez să fie înfiat de Dumnezeu; mai întâi El vine la noi în modul cel mai delicat şi mai gingaş imaginabil, ca prunc nevinovat într-o iesle din Betleem, pentru ca noi să putem cât mai firesc să ne apropiem de El şi, primindu-L, să fim primiţi noi înşine de Dumnezeu. "Celor câţi L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din dorinţă trupească, nici din dorinţă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut" (In. 1, 12-13). Taina acestei naşteri din Dumnezeu o dezvăluie Mântuitorul Însuşi lui Nicodim: "Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de Sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu" (In. 3, 3). Întrucât Nicodim a fost contrariat de o astfel de afirmaţie, Mântuitorul îi explică: "De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu" (In. 3, 5). Naşterea "de la (sau din) Dumnezeu" din prologul Evangheliei a IV-a este numită în capitolul al III-lea naştere "de sus", naştere "din apă şi din Duh" sau naştere "din Duh". În această lucrare minunată, Dumnezeu este Cel care naşte şi noi suntem cei care ne naştem. Această naştere din nou, naşterea de la Dumnezeu, are loc prin baia Botezului. Mântuitorul nu S-a botezat pentru a se curăţa El, ci pentru a sfinţi apele, pentru a putea uni puterea vivificatoare a Duhului Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, cu apa.

Menţionând naşterea din apă şi din Duh, Mântuitorul a avut desigur în vedere Taina Botezului, care avea să deschidă omenirii porţile Împărăţiei, după ce El va fi Înviat din morţi. În convorbirea cu Nicodim, Hristos a dezvăluit deci componenta pnevmatică a Împărăţiei. El a tălmăcit astfel indirect şi semnificaţia Botezului Său, preludiu la întemeierea Împărăţiei. Pentru a intra în Împărăţie, omul va trebui să se schimbe până în adâncurile fiinţei sale, prefacere împlinită sub acţiunea sfinţitoare a Duhului.

Mântuitorul Hristos este cel care ne arată importanţa de netăgăduit a Botezului: "Cel ce crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi" (Mc. 16, 16). Răspunsul oamenilor la propovăduire, prin faptul de a crede şi de a se boteza, adică prin integrarea lor în Biserică, duce la mântuire. Astfel, în locul temei "necredinţei" - "a nu crede", din versetele precedente - din versetul 16 domneşte "a crede", precum şi semnele pe care le vor putea face cei ce cred "în numele" lui Iisus. Acestea sunt enumerate în versetele 17-19: vindecarea oamenilor demonizaţi, "limbi noi", abordarea biruitoare a pericolelor, vindecarea celor bolnavi. Biserica, paralel cu porunca misionară pe care o primeşte de la Cel Înviat, este înzestrată cu puterea - care e roada credinţei -de a vindeca bolnavi, de a izgoni elementul demonic din viaţa oamenilor şi de a se opune biruitor diferitelor uneltiri ale naturii sau ale oamenilor.

Noul Testament nu este o carte de ritualuri, nici nu oferă amănunte despre practica creştină primară. Dar în măsura în care informaţii pot fi obţinute indirect, modelul de bază este acelaşi. Acest model poate fi regăsit în diferite părţi ale Noului Testament.

Credinţa, uşa Botezului

Credinţa Bisericii este temeiul obiectiv al validităţii Botezului şi deci al lucrării lui mântuitoare. Credinţa este pentru Tertulian uşa Botezului şi materia indispensabilă a acţiunii sale. Contextul exterior al Tainei este Biserica, ca mireasă a lui Hristos şi mamă a credincioşilor; contextul interior, în subiectul primitor, este credinţa. Dar credinţa nu ca o atitudine subiectivă, ci credinţa Bisericii mărturisită personal şi trăită. De aceea nu este suficient pentru a admite la Botez pe eretici şi schismatici, ca ei să-şi manifeste dorinţa lor de a reintra în unitatea Bisericii; trebuie verificat atent dacă ei recunosc şi mărturisesc, de la expunerea dorinţei, adevărata credinţă, adică credinţa Bisericii. Numai cu această condiţie ei se pot apropia de Taina Botezului. Credinţa eclesială baptismală este aceea care permite să distingem între o baie obişnuită şi Taina Botezului. "Întinăciunile păcatelor nu sunt şterse în acest mister mântuitor, subliniază Sfântul Ciprian, în acelaşi mod ca murdăriile pielei într-o baie corporală şi profană... Altul este modul în care este spălat pieptul credinciosului şi altul acela în care sufletul omului este purificat prin meritele credinţei." Credinţa eclesială ţine de fiinţa Botezului, aşa cum ţine, de altfel, de fiinţa fiecărei Taine, fiindcă Tainele sunt ale Bisericii şi exprimă credinţa şi lucrarea Bisericii în lume pentru mântuirea celor încorporaţi în Hristos[1].

---

[1] Alexandru CHITUŢĂ, „Mărturisirea de credinţă şi Botezul în Sfintele Evanghelii” în ziarul Lumina, Duminică, 28 august 2011, http://ziarullumina.ro/anul-sfantului-botez/marturisirea-de-credinta-si-botezul-sfintele-evanghelii.