De ce S-a botezat Iisus Hristos? - Ieromonah Calnic Berger

 

De ce S-a botezat Iisus Hristos?

 

Ieromonah Calnic Berger

 

De ce a fost botezat Iisus? Ioan boteza la Iordan „spre iertarea păcatelor” (Mc 1, 4). Evangheliștii spune foarte limpede că Iisus a ieșit „îndată” din apă (Mt 3, 16; Mc 1, 10), aceasta însemnând că Iisus n-a mărturisit nici un păcat, pentru că El singur e fără de păcat. Când a fost întrebat de Ioan, Iisus Însuși spune: să împlinim toată dreptatea”. De ce a fost atunci necesar acest lucru? Ce dreptate împlinită?

Sensurile spirituale ale apei nu erau pierdute la evreii din zilele lui Iisus. Apa implica ceva primordial, pur, dătător de viață, curățitor – dar totodată și putere, judecată și moarte.

Existența însăși a apei și rolul său fundamental în lume e o taină. Într-un anume sens, apa „datează dinaintea” ordonării lumii. Creând lumea, Dumnezeu nu spune: „Să fie apă!” apele erau deja acolo când începe relatarea detaliată a creației: „Și Duhul lui dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Și a zis Dumnezeu: să fie lumină” (Fc 1, 2-3). La începutul lumii, glasul Tatălui și odihna sau plutirea Duhului lui Dumnezeu deasupra apelor dau prilejul venirii Luminii. Tatăl și Duhul sunt condițiile prealabile pentru Lumină. În chip asemănător, la începutul lucrării Domnului: glasul Tatălui și Duhul coborând ca un porumbel peste apele Iordanului și rămânând deasupra lui Hristos dau prilejul venirii Luminii – revelării Fiului lui Dumnezeu – văzută de poporul ce ședea în întuneric (Mt 4, 16).

Cu alte cuvinte, începutul activității Domnului e începutul unei noi creații, o nouă geneză, o altă șansă pentru omenire. Sfântul Chiril al Ierusalimului exprimă într-un mod succint acest lucru: „La începutul lumii – apă; la începutul Evangheliei – Iordanul”. Evanghelia lui Iisus Hristos e Noua Facere.

Ca element primordial, tanic, apa e implicată și în alte „începuturi” menționate în Biblie. Al doilea apare atunci când Dumnezeu a văzut că „răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele” și „pământul se umpluse de silnicii” (Fc 6, 5. 11). Dumnezeu nu poate locui într-o inimă mânioasă sau violentă – comuniunea omului cu Dumnezeu a încetat. Văzând cum trăiau oamenii, Scriptura spune că Dumnezeu „s-a întristat” (Fc 6, 6). După ce le-a dat oamenilor o sută de ani să se pocăiască la predica lui Noe (potrivit tradiției rabinice), judecata omenirii vine sub forma potopului, apele potopului înlăturând toată răutatea omului.

După această mare judecată, un porumbele a fost trimis de Noe deasupra apelor, iar acesta întorcându-se cu o ramură de măslin a devenit semnul noii lumi. Ulterior porumbelul a devenit un simbol universal al Duhului și păcii, și ca totdeauna izvorul oricărui nou început. Tocmai aceasta a fost slujirea lui Ioan Botezătorul: predicarea pocăinței, mărturisirea păcatelor, prin care apele baptismale ale iordanului spălau toată nedreptatea. Rezultatul a fost că Duhul a venit ca un porumbele la arătarea lui Iisus Hristos ca inaugurator al unui nou început, al unei lumi noi, Împărăția lui Dumnezeu.

Al treilea început fundamental în Scriptură e relatat în cartea Ieșirii, unde este narată scoaterea de către Moise a copiilor lui Israel din întunericul Egiptului păgân la închinarea lui Dumnezeu pe Sinai. Aici Moise desparte apele Mării Roșii cu ajutorul „toiagului lui Dumnezeu” și al unui „vânt puternic de la răsărit” (Iș 14, 16. 21). Așa cum cântăm în canonul sfintei Cruci, Moise a despărțit și adunat la un loc marea făcând deasupra apelor cu toiagul său semnul crucii, prin mișcarea lui verticală despărțind marea, iar prin cea orizontală adunând-o iarăși la un loc. în aceste ape răutatea omenească (armata egipteană urmăritoare) a fost din nou spălată. Rezultatul a fost un nou început pentru poporul al cărui scop era adevărata închinare a lui Dumnezeu. Tot așa și la Iordan: botezul lui Hristos e începutul unui nou „neam creștin” și al adevăratei închinări a lui Dumnezeu de către el.

În toate aceste cazuri, apa e mijlocul deopotrivă al vieții și al judecății, al înnoirii și eliberării. Duhul face o nouă creație, un nou început, o nouă lume, care merge mână în mână cu revelarea lui Dumnezeu. Mai poate fi vreo mirare că Fiul lui Dumnezeu și-a început lucrarea de mântuire și recrearea a lumii în apă, cu Duhul odihnindu-se deasupra Lui? Prin urmare, Hristos S-a botezat ca să „împlinească toată dreptatea”, toate marile fapte creatoare și mântuitoare ale lui Dumnezeu.

Hristos nu S-a lăsat botezat însă pur și simplu pentru a împlini trecutul, ci pentru a făuri o cale pentru viitorul nostru, ca și noi să fim botezați, înnoiți, recreați și să avem Duhul lui Dumnezeu odihnindu-Se peste ca fii adoptivi ai lui (cf. Rm 8, 15; Ga 4, 5). Acesta e provocarea Arătării Lui: să ne înnoim, să ne luăm botezul în serios, să trăim în Duhul și să umblă în Duhul (Ga 5, 25) și prin aceasta să facem lucrurile lui Hristos, ba chiar și „lucruri mai mari” (In 14, 12). E un prilej să luăm apele binecuvântate de acest praznic ca mijloc de înnoire (sfințire, binecuvântare, sănătate a sufletului și a trupului) și eliberare (înecare a patimilor, a relelor obiceiuri, a atașamentelor lumești, spaimelor și oricărei animozități). Iisus Hristos S-a botezat și pentru a dărui această înnoire și eliberare fiecăruia din noi[1].

---

[1]Ieromonah Calinic (Berger), Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi. Reflecții despre temeiurile creștine, trad. Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2012, pp. 58-61.

Cinstind jertfa Domnului pe Cruce: Ieromonah Calnic Berger

 

Cinstind jertfa Domnului pe Cruce

 

Ieromonah Calnic Berger

 

Cum putem înțelege de ce a murit Hristos așa cum a murit? Care e sensul Vinerii Mari? Cinstesc oare creștinii astăzi această zi cum ar trebui?

Deși răspunsul la prima întrebare e amplu și profund, putem începe cu o perspectivă: apostolul Pavel schițează o paralele între primul om, Adam, și Domnul nostru Iisus Hristos, pe care el îl numește „al Doilea Adam” (1 C 15, 22. 45). Părinții Bisericii, de exemplu sfinții Iustin Martirul și Irineu al Lyonului din secolul II, construiesc pe această temă, schițând paralele între primul Adam și al doilea Adam sau Adam „cel nou”, Hristos. Primul Adam e „fiul lui Dumnezeu” (Lc 3, 38), o creatură specială făcută după „chipul” lui Dumnezeu (Fac 1, 26), unind în sine lumea materială și cea spirituală. Noul Adam e prim excelență Fiul lui Dumnezeu, chipul întipărit al lui Dumnezeu (col 1, 15; Evr 1, 3), unind în El Însuși cerul și pământu, Necreatul și creatul. Primul Adam nu are tată omenesc – el fiind rădăcina umanității, fiindcă toți suntem născuți din Adam -, iar Noul Adam nu are nici el tată pământesc – el fiind rădăcina umanității înnoite, pentru că în Hristos toți sunt botezați, sau născuți din nou.

Prin întreaga sa viață, Noul Adam Hristos desface ceea ce a adus primul Adam, pentru a întări umanitatea în noul său început. Primul Adam, ispitit în grădină, a păcătuit; noul Adam, ispitit în pustie, n-a păcătuit. Primind întinderea mâinilor Evei spre pom în egoism, primul Adam a căzut din comuniunea cu Dumnezeu, după care i-a făcut pe alții responsabili de cele întâmplate. Noul Adam și-a întins mâinile pe lemnul Crucii, în jertfire de sine, și i-a iertat pe ceilalți pentru cele ce i-au făcut. Din coasta primul Adam a ieșit mireasa sa, Eva, în timp cel el se afla în somn adânc. Din coasta noului Adam a ieșit mireasa Sa, Biserica (ca sânge și apă – Euharistie și Botez) în timp ce El era în somnul morții. Fapta primului Adam, care a arătat neascultare ivită din egoism, o falsă autonomie, auto-conservare și chiar o mentalitate de tipul „supraviețuirii celui mai tare”, a dus la separarea de Dumnezeu și intrarea morții în lume. Toate acestea au fost răsturnate prin ascultarea lui Hristos „până la moarte” (Flp 2, 8), într-o renunțare la orice autoconservare, egoism și orice autonomie separată de Dumnezeu. În locul egoismului vechiului Adam stă jertfirea de sine totală și desăvârșită a lui Iisus Hristos, care au dus la învierea din morți și revărsarea Duhului Sfânt, la restaurarea omului într-o stare de nemurire plină de har.

Moartea lui Hristos pe Cruce e astfel actul definitiv care desființează moștenirea primului Adam. E punctul culminant al marii economii a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră și „ne deschide ușile raiului” prilejuind învierea noastră, unirea noastră cu Dumnezeu, îndumnezeirea noastră. „Aveam nevoie de un Dumnezeu întrupat, de un Dumnezeu omorât, ca noi să putem fi vii”, scria Sfântul Grigorie Teologul (Cuvântarea 45, 28). Crucea e împlinirea și scopul Întrupării. Hristos n-a murit însă pur și simplu; a murit în umilire, în părăsire, în toată deplinătatea tragediei și groazei omenești. S-a identificat cu ce e mai rău în condiția umană; S-a făcut „blestem” pentru noi (Ga 3, 13). A primit toate acestea, nevinovat fiind, ca să ne elibereze din toate (Evr 4, 15; 9, 26-28). Acesta a fost marele Sau act de iubire și jertfire de sine.

Hristos n-a lăsat nimic nefăcut pentru mântuirea noastră. Lucru adevărat atât pentru omenire în general, cât și pentru fiecare om în parte. Depinde numai de noi să ne însușim darul Său. Dar după cum spune Domnul Însuși pentru asta e o singură cale: „Ia-ți crucea și urmează-Mi!” (Lc 9, 23).

Or aceasta n-ar trebui să înceapă oare prin cinstirea acestui mare eveniment, răstignirea lui Iisus Hristos, care ne-a adus mântuirea noastră? Cum se face atunci că creștinii de astăzi – de toate confesiunile – nu-și pot lua liber de la muncă sau școală în această zi unică, cea mai sfântă zi din an, în care e pomenită și cinstită pătimirea și moartea lui Hristos pentru mântuirea fiecăruia din noi? O dramă profund și spectaculoasă a avut loc în acea singură zi – și totuși lumea își vede mai departe de trebuirile ei, fără să o bage în seamă deloc.

Un autor american, protestantul David Rensberger, a publicat recent câteva reflecții foarte pătrunzătoare despre lipsa de respect față de Vinerea Mare în America. În acea zi, scrie el, se simte cu totul nelalocul lui în societate, normalitatea vieții de zi cu zi i se pare „ciudată, îndepărtată, aproape ireală” și se poate simți o ruptură spirituală între credincios și restul lumii. El exprimă bine sentimentele pe care le trăiesc și mulți ortodocși care caută să pătrundă mai adânc în slujbele din Vinerea Mare.

Mai face și o altă observație semnificativă: Vinerea Mare e necomercială. Nu se poate face bani în această zi – giganții media, de vânzări și publicitate nu au nimic de câștigat. Așa că o ignoră. Un singur punct poate fi adăugat: în societatea noastră de azi Vinerea Mare nu e zi liberă. E singura zi din an pentru care creștinul trebuie să facă sacrificiu ca s-o cinstească. Biserica noastră Ortodoxă ne cheamă să facem tocmai asta, pentru că Vinerea Mare e ziua cu cel mai strict post din an. „Nu mâncăm nimic în această zi a Răstignirii”, spune Tipicul. Chiar și azi, credincioșii evlavioși se vor strădui să nu mănânce până după Prohodul Domnului, sau măcar până după Vecernie.

Iisus S-a simțit părăsit pe Cruce. Cu excepția Mamei Sale și altor câțiva, toți prietenii, ucenicii și chiar mulțimile celor pe care-i vindecase, îi ridicase din moarte, îi iertare și învățase plecaseră toți de lângă El în clipele Sale pe Cruce. Și în cele din urmă s-a simțit părăsit și de Dumnezeu: „Dumnezeu Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt 27,46). Dar Dumnezeu nu L-a părăsi pe Iisus. Nu ne părăsește nici pe noi. Așadar, nici noi să nu-L părăsim acum pe Iisus pe Cruce. Noi știm ceea ce ucenicii poate n-au înțeles atunci: că Iisus se va scula din morți, plin de Duhul Sfânt, într-un trup preaslăvit, spiritualizat, ca Dumnezeul-om. De aceea noi n-avem nici o scuză – trebuie doar să punem „cele dintâi pe locul dintâi” și să-I arătăm Domnului prin faptele noastre concrete recunoștința pentru ce a făcut El pentru noi pe Cruce. N-ar trebui oare să cuprindă asta și cinstirea deplină a acestei zile unice din an?

Să facem orice efort – ținând postul, lăsând deoparte orice altă preocupare și participând la toate sfintele slujbe – să ținem această zi, această singură zi din an, Vinerea Mare, sfântă așa cum și este. Scopul cinstirii Vinerii Mari e acela de a-I arăta lui Hristos recunoștința noastră pentru dragostea Lui, și dorința noastră fierbinte de a fi cuprinși între ucenicii Lui, pe care îi face fii adoptivi ai lui Dumnezeu, purtători de Duh și asemenea lui Hristos, și care și-au luat crucea, iar pentru aceasta vor fi părtași Învierii Sale din morți[1].

---

[1]Ieromonah Calinic (Berger), Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi. Reflecții despre temeiurile creștine, trad. Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2012, pp. 62-66.