marți, 14 februarie 2023
joi, 5 ianuarie 2023
Predică la sărbătoarea Botezului Domnului nostru Iisus Hristos - Părintele Placide Deseille
Predică la sărbătoarea
Botezului Domnului nostru Iisus Hristos[1]
În
economia anului liturgic, sărbătoarea Botezului Domnului este cel puțin la fel
de importantă ca sărbătoarea Crăciunului. Și vedem aceasta în primul rând din
însăși structura liturgică a acestei sărbători. Ea este precedată de un ajun în
care se slujesc ceasurile împărătești, la care ascultăm deja anumiți psalmi,
anumite texte ale Vechiului Testament care reiau temele fundamentale ale
sărbătorii. Apoi, urmează privegherea, asemănătoare aceleia a Crăciunului.
La Crăciun,
Domnul coboară printre noi, însă o face aproape în taină, arătându-se doar
Fecioarei Maria, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, lui Iosif, păstorilor și
magilor veniți din Răsărit, în mod discret însă, aproape tăinuit. Numai doi
evangheliști, Sfinții Matei și Luca, au cules direct de la cei apropiați lor
mărturii referitoare la primele luni, la primii ani din viața Mântuitorului
Hristos.
Astăzi
însă are loc manifestarea, arătarea oficială, am putea spune, a lui Hristos. El
este cu adevărat Mântuitorul Care vine în mijlocul nostru și Se arată pe deplin
poporului Său. Un rol cu totul special îl are în cadrul acestei manifestări un
personaj aparte, Sfântul Ioan Botezătorul. El apare în toate textele care ne
vorbesc despre Botezul lui Hristos, iar Biserica îi prăznuiește soborul a doua
zi după sărbătoarea Bobotezei, în strânsă legătură cu aceasta. Sfântul Ioan
Botezătorul este cel mai mare dintre proroci, deoarece în vreme ce ceilalți
proroci au vestit că Mântuitorul Hristos avea să vină, că Mesia urma să vină,
Sfântul Ioan Botezătorul vestește că Mesia a venit și că este prezent printre
oameni. El este cel care ni-L arată, ni-L desemnează și care este chemat să-L
boteze. Iar minunatele texte din slujbele liturgice ale sărbătorii de astăzi
exprimă sentimentele pe care le trăiește Sfântul Ioan Botezătorul în această
calitate, smerenia și fiorul de adorare care îl cuprinde în întregime.
Hristos
vine așadar pentru a fi botezat de Sfântul Ioan. El se manifestă apropiindu-se
de Ioan ca un păcătos asemenea altor păcătoși, arătând prin aceasta că a luat
asupra Sa păcatul nostru, că a luat asupra sa păcatul lumii. Nu că ar fi săvârșit
El vreodată cât de mic păcat personal, ci că a luat asupra Sa, în mod real,
păcatul lumii. Și-a asumat umanitatea noastră în starea ei de păcătoșenie și
pentru a ne arăta aceasta El vine astăzi pentru a primi Botezul din mâinile lui
Ioan. În acest sens vine, după cum El Însuși o spune, pentru „ plini toată
dreptatea”.
Botezul
lui Hristos capătă o semnificație cu totul deosebită, deoarece prin acest gest
simbolic, de cufundare în apă și de ieșire din ea, Mântuitorul Își vestește
deja moartea și Învierea din morți. El ia asupra Sa păcatul lumii, se afundă în
apă, iar la contactul cu trupul Său dătător de viață, această apă încetează a mai
fi distrugătoare ca potop, și se transformă în râurile raiului, în izvor
dătător de viață și de binefaceri pentru toți cei care se vor cufunda apoi în
ea pentru Sfântul Botez.
Da,
prin Botezul Său în apa Iordanului, Mântuitorul Hristos a instaurat taina
sacramentală a Botezului ca semn profetic al morții și al Învierii Sale
personale și, în același timp, ca taină a participării noastre la acestea, la
moartea și la Învierea Sa.
Se cuvine
să remarcăm faptul că în această scenă a Botezului sunt prezentate numeroase
imagini și figuri din Vechiul Testament. Mai întâi, avem râul Iordan; de asemenea,
avem vocea Tatălui, deja prezentă în însăși lucrarea creației, vocea Tatălui
care pronunță cuvintele creatoare: „Să fie cutare sau cutare lucru”, în cele șase
zile ale creației și care astăzi proclamă creația cea nouă în Persoana Fiului
Său Cel iubit. Îl vedem pe Sfântul Duh Care apare sub forma unui porumbel, ceea
ce ne trimite din nou cu gândul la primele zile ale creației, deoarece, pe când
Tatăl crea lumea cu Cuvântul, Duhul Sfânt era acolo. Cartea Facerii ne spune că
„Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2). Și la
sărbătoarea de astăzi, Duhul lui Dumnezeu Se poartă deasupra apelor Iordanului
în chip de porumbel, pentru a ne arăta că se împlinește o nouă creație, prin
cuvântul Tatălui și cu puterea Duhului Sfânt.
Faptul
că Duhul Sfânt Se arată sub forma unui porumbel ne trimite la un alt pasaj din
Vechiul Testament, referitor la potop, mai precis la sfârșitul lui, când are
loc revenirea milostivirii divine, iertarea lui Dumnezeu manifestându-se prin
porumbelul trimis de Noe care se întoarce la arcă cu o ramură verde de măslin
în cioc (Facerea 8, 11). Porumbelul reprezintă semnul care se coboară din cer,
deasupra apelor Iordanului și se oprește deasupra lui Hristos în momentul
Botezului arată că tot potopul păcatului a luat sfârșit în potențialitate, că
prin Hristos, prin moartea și prin Învierea Sa, păcatul va fi biruit, că prin
și în Hristos, Tatăl îi oferă omenirii iertarea.
Da, faptul
că Duhul Sfânt Se manifestă astfel în chip de porumbel nu este deloc lipsit de
semnificație, evocând aceste numeroase aspecte.
Cufundarea
Mântuitorului în apele Iordanului și ieșirea sa din apă ne trimite cu gândul la
traversarea Mării Roșii de poporul lui Israel, eliberat din robia faraonului,
simbol al faraonului cel spiritual care este diavolul. Prin această traversare
a Mării Roșii, Israel se eliberează din robie, așa cum și noi, creștinii, ne eliberăm
prin Botez din robia diavolului, pentru a pătrunde în libertatea de fii ai lui
Dumnezeu. Însă după traversarea Mării Roșii, Israel a trebuit să traverseze și
deșertul. Și Hristos va trăi aceasta, fiind dus peste câteva zile, de Duhul în
pustie pentru a-l înfrunta pe diavol, pentru a se lupta cu el față către față
timp de patruzeci de zile, număr ce face trimitere la cei patruzeci de ani
petrecuți de poporul lui Israel în deșert. Iar pentru noi, cele patruzeci de
zile de post care se apropie fac referire la cele patruzeci de zile petrecute de
Mântuitorul Hristos în pustie.
Botezul
lui Hristos în apa Iordanului ne amintește și de trecerea Iordanului de către
poporul lui Israel, la încheierea celor patruzeci de ani de pribegie în deșert,
sub conducerea lui Iosua, al cărui nume este identic cu cel a lui Iisus,
reprezentând doar o transcriere diferită a acestuia. Iosua conduce poporul prin
Iordanul care se desparte în două lăsându-l să-l traverseze ca pe uscat, așa
cum se întâmplase și cu Marea Roșie, însă de data aceasta îl conducere spre
Pământul făgăduinței. La fel și Hristos, prin Botezul Său, ne face să intrăm împreună
cu El, pe urmele Lui și „în El” în adevăratul Pământ al făgăduinței care este
cerul; or, în scena Botezului Domnului vedem cerurile deschise, iar faptul că
ele se deschid este extrem de semnificativ. Acest lucru ne arată că acum putem,
datorită lui Hristos, adevăratul nostru Mesia, adevăratul nostru Iosua, să intrăm
în adevăratul Pământ al făgăduinței care este Împărăția cerurilor, în care
pătrundem deja prin intermediul Botezului, a cărui taină ar trebui să o retrăim
pe parcursul întregii noastre vieți creștine, în așteptarea revelării vieții noastre
cerești de dincolo. Sfântul Nicolae Cabasila, mare autor ortodox din veacul al
XIV-lea, insista în mod deosebit asupra folosului duhovnicesc pe care îl pot
avea creștinii citind și meditând asupra textelor de la slujba Botezului,
deoarece ele ne arată ce suntem și, în același timp, ce trebuie să devenim. Ele
ne revelează ce am devenit deja în mod definitiv și ceea ce trebuie să devenim
în mod tot mai real, într-o plinătate tot mai mare, pe parcursul întregii
noastre vieți de creștini.
Această
sărbătoare a Botezului Domnului ne invită deci să medităm asupra propriului
nostru botez, asupra acestui imens dar primit de la Dumnezeu Care a făcut din
noi fii ai lui Dumnezeu, Care ne-a altoit pe Hristos cel Înviat, pe Trupul Său
proslăvit Care a sfințit apele și Care revarsă acum asupra noastră, în toate zilele
vieții noastre, izvoare de har, deoarece tot harul și toată participarea
noastră la viața cea dumnezeiască ne vin prin sfânta și proslăvita omenitate a
lui Hristos.
Toate
aceste aspecte ne sunt revelate de acest praznic al Bobotezei și de toate
aceste minunate texte liturgice, atât de frumoase și bogate în semnificații la
care ar trebui să medităm mai mult. Și atunci Tatăl Se va putea apleca asupra noastre
pentru a ne spune: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit”. Fiecare dintre noi trebuie
să devină, în Fiul cel Unul Născut, fiu adoptiv al tatălui, nu într-un mod juridic
și exterior, ci în chip profund real, devenind cu adevărat părtaș la viața Sa
cea dumnezeiască.
Să ne
ajută bunul Dumnezeu ca acest lucru să se împlinească cu adevărat în fiecare
dintre noi, tot mai mult și în toate zilele vieții noastre, prin conlucrarea
noastră cu harul primit la Botez. Spre slava Tatălui, prin Fiul Său Cel Unul
Născut și în Duhul Sfânt, Dumnezeu Cel unul, Căruia I se cuvinte toată slava,
în vecii vecilor. Amin[2].
[1] Rostită
la Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” din Vercors, la 6 ianuarie 2009.
[2]
Părintele Placide Deseille, Cununa binecuvântată
a anului creștin. Predici la Duminicile și sărbătorile anului liturgic,
Traducere din limba franceză și introducere de Felicia Dumas, Doxologia, Iași,
2015, pp. 273-278. Cartea se poate cumpăra de aici: https://edituradoxologia.ro/cununa-binecuvantata-anului-crestin.
duminică, 27 noiembrie 2022
duminică, 13 noiembrie 2022
vineri, 11 noiembrie 2022
sâmbătă, 5 noiembrie 2022
luni, 17 octombrie 2022
sâmbătă, 17 septembrie 2022
Idei pentru predica din Duminica a Douăzeci și Patra după după Pogorârea Sfântului Duh (Învierea fiicei lui Iair)
Idei pentru predica
din Duminica a Douăzeci și Patra după
după Pogorârea Sfântului Duh
(Învierea fiicei lui Iair)
†Ioan
Mihălțan Episcopul Oradiei
„În vremea aceea a venit la Iisus un
om al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi, căzând la
picioarele lui Iisus, ÎI ruga să intre în casa lui, că numai o fiică avea, ca
de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Iar, pe când se ducea Iisus şi
mulţimile îl împresurau, o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de
sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei şi de nici unul n-a putut să fie
vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată
s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine s-a atins de Mine? Dar
toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule,
mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează, şi Tu întrebi: Cine s-a atins de
Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am simţit o putere care a
ieşit din Mine. Atunci femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând
înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El şi
cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta
te-a mântuit. Mergi în pace! Pe când încă vorbea El, a venit cineva de la
mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul.
Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi,
venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru, pe
Ioan şi pe Iacov, pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau
pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El,
ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a
strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat
îndată; şi a poruncit El să i se dea copilei să mănânce. Şi au rămas uimiţi
părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat”.
(Luca
8, 41-56)
1. Cei
ce veneau la Mântuitorul Hristos veneau pentru tămăduiri de suferințe, de boli,
de frământări sufletești indiferent de starea lor socială.
2. Este
impresionant faptul că vine la Mântuitorul chiar mai marele sinagogii, Iair.
3. Evanghelia
însemnează că era un om apreciat chiar de consătenii săi.
4. În
momente de grea încercare multe patimi se potolesc în ființa oamenilor. Nu știm
dacă Iair n-ar fi trecu prin grea încercare ar fi căzut la picioarele lui
Iisus. E de remarcat faptul că se încredea în puterea Mântuitorului că îl poate
ajuta. Nu știm dacă credea că o va învia pe fiica lui.
5. Mântuitorul
a fost un mare binefăcător, nu puține au fost binefacerile lui și nu de puține
ori.
6. Vindecarea
femeii cu scurgere de sânge este semnificativă. Femeia venea la Mântuitorul
după ce încercase tot ce a fost cu putință pentru vindecarea ei. Pedagogia
acestei atitudini vrea să ne dovedească multele noastre slăbiciuni sufletești
și să ne convingă că singura vindecare trebuie s-o avem mai presus de orice în
puterea lui Dumnezeu. Puterea dumnezeiască consta și în veșmintele Sale, ceea
ce înseamnă că materia poate fi purtătoare de har; să ne gândim la obiceiul
veșmintelor aduse la biserică pentru a fi atinse de către preot.
7. Ca
oameni înțelegem greu lucrările și puterea lui Dumnezeu. Judecăm mai mult
omenește decât duhovnicește.
8. În
fața puterii dumnezeiești noi ca oameni deseori ne umplem de frică.
9. Din
cuvintele Mântuitorului reiese că femeia avea mare încredere în puterea
Domnului Hristos de a o vindeca.
10. Puținătatea
credinței noastre uneori ne face să ne îndoim de puterea lui Dumnezeu, uitând
că El este stăpân și peste moarte.
11. În
ceasuri grele Dumnezeu ne întărește prin puterea Sa peste nevrednicia noastră.
12. Interesantă
este atitudinea Mântuitorului când dorea să aibă în jurul Său numai anumite
persoane ca în cazul de față, ca și pe Tabor, ca și în Ghetsimani.
13. El
citea cele din lăuntru ale omului, dincolo de cele ce se văd dinafară.
14. Slăbiciunea
noastră sufletească, puțina noastră credință uneori ne face să ne îndoim de puterea
lui Dumnezeu ca și în cazul de față. Mai mult chiar atunci luăm în derâdere
cele sfinte.
15. În
unele momente Mântuitorul se lipsea și de cei puțini în jurul Său, rămânea
singur. Singur în rugăciunea de noapte, singur în Ghetsimani, singur în cazul
de față.
16. Atitudinile
acestea dovedesc marea Lui intimitate cu Tatăl ceresc – marea taină necunoscută
nouă din această intimitate.
17. Faptul
că i-a dat să mănânce, faptul că și El a mâncat după Înviere înaintea
ucenicilor vrea să întărească realitatea evenimentului.
18. În
puținătatea credinței noastre rămânem uimiți de puterea lui Dumnezeu, dar
această uimire nu statornicește tăria credinței noastre de multe ori. Minunea
nu este totdeauna convingătoare cu statornicie. Sf. Apostol Petru a văzut multe
minuni și totuși s-a lepădat de Mântuitorul. Trebuie să ne lăsăm convinși că
întărirea în credință și statornicirea în credință constă în lupta în lupta
contra păcatelor care slăbesc credința și în măsura în care acestea slăbesc în
ființa noastră se întărește credința în noi.
19. Deseori
Mântuitorul poruncea celor tămăduiți de El să nu spună nimănui. De ce? Pentru
că o împărtășire a unor evenimente prin spusa altora prea modifică evenimentul.
Era cu totul alta întâlnirea față către față. Unul din Apostoli chiar, când a
fost vorba de Mântuitorul nu i-a vorbit celuilalt despre Mântuitorul ci i-a
zis: „Vino și vezi”. Apoi mulțimea simțămintelor din lăuntrul nostru și cu atât
mai mult puterile dumnezeiești din Mântuitorul Hristos nu pot fi explicate prin
cuvinte.
20. Să
fim mai preocupați de aceste lumi lăuntrice ale persoanei noastre, de legătura
dintre ele și puterile dumnezeiești și legătura acestora cu ispitele diavolești[1].
[1] †Ioan
Mihălțan Episcopul Oradiei, Idei din
Sfintele Evanghelii pentru predicile Duminicilor și sărbătorilor de peste an,
Oradea, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1999, pp. 129-7132.
Idei pentru predica din Duminica a șasea după Pogorârea Sfântului Duh Vindecarea slăbănogului din Capernaum †Ioan Mihălțan Episcopul Oradiei
Idei pentru predica
din Duminica a șasea după Pogorârea
Sfântului Duh
Vindecarea slăbănogului din Capernaum
†Ioan
Mihălțan Episcopul Oradiei
1. Dacă
privim Evanghelia și o înțelegem nu numai în ceea ce scrie ad literam,
înțelesul este mai simplu. Pe lângă acest înțeles este și cel alegoric pe
care-l folosea Mântuitorul Iisus Hristos; este un înțeles al sensurilor mai
adânci a textelor care poartă denumirea de înțeles analogic, folosit foarte des
de Sf. Părinți ai Bisericii. Amintim pe Sf. Maxim Mărturisitorul care are în
unele din volumele sale o preocupare cu acest înțeles „Explicarea locurilor
grele din Sf. Scriptură”.
2. În
acest sens vorbind de cele zele fecioare untdelemnul n-ar avea înțelesul
natural de untdelemn ci de adâncul milosteniei. Fecioarele neînțelepte ce le
lipsea untdelemnul, Sf. Maxim și alți Părinți explică sensul mai adânc că nu
aveau milostenie deși erau fecioare, socotind milostenia mai mult decât
fecioria.
3. În
cazul de față dacă ne preocupăm de un înțeles mai adânc cei patru prieteni pot
reprezenta pe cei patru evangheliști care prin scrisul lor ne duc la întâlnirea
cu Mântuitorul, iar această întâlnire este pentru noi tămăduitoare atât de boli
trupești cât și de boli sufletești.
4. În
ceea ce privește că bolnavul a fost vindecat pentru credința celor ce l-au adus
este o mărturie a învățăturii Bisericii în care se susține că unul poate
mărturisi pentru altul credința ca și în cazul nașilor de la Botez sau a
rugăciunilor pentru cei adormiți.
5. Însuși
Dumnezeu spune despre David că „Mă voi îndura asupra urmașilor lui până la al
miilea neam”.
6. La
mijloc e marea putere a iubirii despre care mărturisesc paginile Sf.
Evanghelii.
7. Cu
ocazia învierii fiicei lui Iar Mântuitorul mereu îi spune tatălui ei „crede
numai”. Iată un exemplu când pentru credința tatălui îi înviază fiica. Ea nu
putea avea credință pentru că era moartă.
8. De
ce e de mirare că nașul poate mărturisi credința pentru fin – copil fiind? Pe
va baza acestor argumente arătate mai sus Biserica face rugăciuni pentru cei
morți.
9.
În
viața de toate zilele, pe cărările vieții, adesea întâlnim simțământul atât de
nefolositor și păgubitor al disprețului, al hulei pe care nu-l întâlnim la
Mântuitorul Iisus Hristos. S-a întâlnit cu atâția oameni ce l-au înjosit,
ponegrit, disprețuit, dar El niciodată n-a răspuns cu aceeași atitudine,
niciodată n-a înjosit pe nimeni, n-a avut nici cel mai mic sentiment de dispreț
cum îl reprezintă poetul: „El tuturor deopotrivă împarte darul Său ceresc/Și
celor care cred într-Însul și celor ce-l batjocoresc”.
10. Simțământul
disprețului înstrăinează pe oameni de comuniunea frățească, cel al respectului
și al cinstirii din contră, îi apropie.
11. Mântuitorul
va rămâne un exemplu viu peste veacuri prin atitudinile Sale de respect și
cinstire, apropiere față de orice om. Dacă vrem să exemplificăm din viața Sa în
această privință e destul să ne gândim la comportarea Sa atât de nobilă față de
femeia păcătoasă ce-i uda picioarele cu lacrimi, față de femeia samarineancă,
față de Iuda Iscarioteanul când avea să-L prindă și față de tâlharul de pe
cruce.
12. În
toate aceste discuții nu se poate observa nici cel mai mic sentiment de dispreț
și vorbește cu ei ca și cum ar vorbi cu oameni cu alese virtuți.
13. Socotim
că Mântuitorul a înregistrat cu amărăciune această atitudine a fariseilor față
de El, nefolosind aceeași atitudine a Sa față de ei, cin din contră caută să le
explice cu toată înțelepciunea ceea ce ei nu înțelegeau.
14. Desigur
de această putere a iertării păcatelor s-au îndoit fariseii neadmițând că este
Dumnezeu. Ne îndoim și noi uneori azi că această putere a iertării păcatelor a
fost dată unor oameni – preoților de a ierta păcatele: „Oricâte veți lega pe
pământ vor fi legate…”
15. Îndoiala
constă și în slava cunoaștere a puterii iubirii.
16. Și
mulțimile au rămas mirate de această putere dată de Dumnezeu oamenilor. Se pare
că și ei Îl cunoșteau pe Iisus numai ca om nu ca și Dumnezeu.
17. Poate
este bine să medităm și asupra faptului ce a gândit și ce a simțit bolnavul
vindecat. Câți ani a mai trăit la casa lui. De aceea noi credem în Sf. Tradiție
pentru că foarte puține sunt însemnate din ceea ce a făcut Iisus în sf.
Scriptură, încât și cele scrie în Sf. Scriptură și cele spuse în Sf. Tradiție nu
acoperă decât o parte din ceea ce a făcut Mântuitorul.
18. Se
cade ca și noi după ce luăm parte la slujbele Sf. Biserici, împărtășirea cu Sf.
Taine, să ne întoarcem la casele noastre cu atitudini de recunoștință față de
atitudinile ce le revarsă Mântuitorul asupra noastră și cu atitudini de respect
și cinstire față de orice om întâlnit[1].
[1] †Ioan
Mihălțan Episcopul Oradiei, Idei din
Sfintele Evanghelii pentru predicile Duminicilor și sărbătorilor de peste an,
Oradea, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1999, pp. 67-70.
duminică, 11 septembrie 2022
Despre Post: Sf. Grigorie Palama
Despre Post
Sf. Grigorie Palama
Părinții
Bisericii au caracterizat postul ca esență a rugăciunii, zicând că „prima
materie a rugăciunii este foamea”. Moise ținând un post de mai multe zile pe
munte vede pe Dumnezeu față către față și vorbește cu El, precum vorbește
cineva cu un prieten al lui. Prin post profetul Ilie ia putere să ungă profet
în locul lui și să-i dăruiască îndoit harul pe care îl deținea el însuși. S-a
învrednicit să se ridice de la pământ la cer. Însuși Hristos postind în pustiu,
a biruit pe ispititorul de obște și a destrămat puterea lui împotriva oamenilor
și a surpat tirania lui eliberând pe om.
Vedeți
darurile postului și câte sunt bunurile de care se învrednicește să le
primească omul prin post? Contrarul postului, adică lăcomia și nestăpânirea,
arată în mod vădit folosul pe care postul îl oferă omului. Desfătarea nu este
numai cauză a păcatului, ci și a lipsei de cucernicie. Dimpotrivă, postul și
înfrânarea nu ajută numai virtuții, ci și cucerniciei față de Dumnezeu, deoarece
totdeauna împreună cu postul trebuie să fie și înfrânarea. Când omul se hrănește
fără măsură zădărnicește apariția în sufletul său a mâhnirii cea după Dumnezeu
pentru păcatele lui și a străpungerii, care ajută în pocăință statornică în
vederea mântuirii noastre. Fără inimă zdrobită nu este posibil să se pocăiască
cineva cu adevărat. Ceea ce zdrobește în mod vădit inima și o ajută să se întristeze
pentru păcatele ei, este micșorarea hranei și a somnului și curăția simțurilor.
Bogatul,
despre care vorbește Hristos în Evanghelie, zicând către sine: „Ai multe
bunuri, mănâncă, bea și te veselește”, a devenit vrednic de veșnica pedeapsă,
dar nevrednic și de însăși prezenta viață. Noi fraților, să zicem cele potrivnice
către noi înșine: să ne înfrânăm și să postim, să priveghem și să ne adunăm, să
ne smerim și să pătimim cele rele de dragul mântuirii noastre.
În
vremea postului și a rugăciunii să iertăm din sufletul nostru dacă într-adevăr
avem sau credem că avem ceva împotriva altcuiva. Să ne dăruim cu toții dragostei.
Să încercăm să ne înțelegem mai bine unul pe celălalt. Să ajungem la înfăptuirea
iubirii și a facerii de bine cuvântând unul în favoarea celuilalt. Să gândim înlăuntrul
nostru numai cele bune față de Dumnezeu și față de oameni. Astfel postul nostru
va fi desăvârșit și vrednic de cinstire de la Dumnezeu și cererile noastre în
timpul postului vor fi bineprimite.
Deseori
diavolul se luptă ca postul nostru să fie nefolositor punând înăuntrul nostru
egoism, precum a făcut fariseul, care, deși postea și se ruga, a plecat lipsit
de ajutor. Noi, știind că fiecare om mândru este necurat și nu se face primit
de către Domnul și recunoscând că suntem noi înșine datori față de Dumnezeu
pentru multe și mari daruri, să postim și să ne rugăm cu inima zdrobită. Astfel
postul nostru va fi cu adevărat curat și plăcut lui Dumnezeu. Când ținem un
astfel de post duhovnicesc și trupesc și ne rugăm se va stinge focul poftei
trupești. Mânia va fi îmblânzită ca un leu și vom gusta hrana profetică cu
nădejdea bunătăților viitoare, credința și strălucirea duhovnicească biruind cu
harul lui Hristos toată puterea vrăjmașului.
Darurile
postului sunt multe. Fiecare dintre celelalte virtuți curăță și împodobesc fie
sufletul, fie trupul, precum rugăciunea, blândețea, înțelepciunea. Postul și
înfrânarea adorm zburdările trupului. Veștejește turbarea mâniei și a poftei și
face cugetul curat și fără nori, de vreme ce îl izbăvește de aburii care ies
din mulțimea hranei și de greutatea pe care acesta o provoacă. Cu postul și cu
înfrânarea se smerește omul cel din afară și în același timp se reînnoiește cel
dinlăuntru, precum subliniază apostolul Pavel în epistola lui către Corinteni. A
zis cineva „Pântecul gras nu naște minte subțire”. Când pântecul se subțiază
prin post și înfrânare se subțiază cu siguranță și mintea. Îngrădire îndoită
sunt postul și înfrânarea și acela care trăiește cu acestea se bucură de multă
pace. Către acesta, așadar, privind, să ne îndepărtăm de lăcomia pântecului, să
iubim înfrânarea și să îmbrățișăm aceste zile de post. Acesta face trupul să
asculte de suflet și curăță gândurile. Omul aleargă atunci cu dragoste către
Dumnezeu. Apostolul Pavel spune despre sine că de multe ori a petrecut cu
foamete și sete și cu posturi.
Pentru
tine fratele meu, perioada postului nu ține întreaga ta viață. Apusul soarelui
îți îngrădește în fiecare zi postul. Nu este oare postul pentru toți aproape
ușor și după măsura lor în aceste zile pe care le stabilește Biserica? Poate îți
pare rău de trupul tău și te ferești de post cu impresia că îți provoacă
slăbire fizică, dar se întâmplă contrariul. Îndestularea prin firea ei provoacă
dureri în articulații, din hrană provin multe alte boli precum și un sentiment
de îngreunare ce îl învăluie pe om. Postul este dimpotrivă maica sănătății.
Lacomul își disprețuiește trupul și îl face slăbit și bolnăvicios.
Nestăpânirea
este săvârșită de către toate simțurile. Să impunem așadar în toate înfrânarea.
Dacă postești de mâncăruri, fii atent la gândurile tale din adâncul sufletului
tău, la curiozitate și la invidie. Auzul tău să nu primească învinuiri ale
altora și șoptiri rele. Fiindcă răutatea de care te ferești printr-un simț
poate să coboare în suflet prin alt simț. Suntem compuși din suflet și trup.
Postul adevărat este acela care trece prin toate simțurile și curăță și vindecă
toate, pentru că este, fraților, într-adevăr, iubitoare de oameni tămăduirea
sufletului prin post. De aceea, ni l-au rânduit pentru această perioadă
părinții noștri.
Noi,
fraților, predându-vă într-un mod corect toate câte vă scriem, vă vorbim duhovnicește.
În timpul postului atacă fiare sălbatice în chip văzut și nevăzut împotriva
acelora care postesc. În chip văzut atacă dorința de mâncare și de desfătare cu
cele materiale. În chip ascuns atacă slava deșartă, mândria și ipocrizia. Postul
și nestăpânirea sunt potrivnice între ele precum viața și moartea. Postul este
poruncă a vieții și începe de la primul om, de vreme ce a fost dată de la
început de către Dumnezeu lui Adam în Rai, pentru păstrarea vieții și a dumnezeiescului
har, care fusese dat lui de către Dumnezeu. Nestăpânirea este sfat pentru
moartea trupului și a sufletului, care fost dat cu viclenie de către diavolul
lui Adam prin Eva ca să cadă din viață și ca să se înstrăineze de harul
Dumnezeiesc. Dumnezeu nu a creat moartea și nici nu se mulțumește cu pierderea
oamenilor. Cine, așadar, vrea să găsească viață și har de la Dumnezeu? Acesta
să se ferească de nestăpânirea cea purtătoare de moarte, să alerge spre postul
îndumnezeitor și către înfrânare, pentru ca să se reîntoarcă cu bucurie în Rai.
Moise
postind sus pe munte patruzeci de zile, a zburat către înălțimea îndumnezeirii
și a primit tablele cinstirii de Dumnezeu. Poporul evreilor la poalele muntelui
îmbătându-se a căzut în necinstire și a făcut ca idol un vițel în asemănarea
zeului egiptean Apis. Dacă nu ar fi stat Moise mijlocitor către Dumnezeu,
nicidecum nu s-ar fi milostivit Dumnezeu de poporul Său. Deci, dacă avem nevoie
și noi de mila lui Dumnezeu , să nu ne îmbătăm și să nu ne îngreunăm cu multa
săturare, căci acolo este desfrânarea și lipsa de cucernicie. Văzătorul de
Dumnezeu Ilie s-a curățit mai înainte cu post.
Să ne
temem așadar, nu cumva și noi urmând lăcomia, să cădem din binecuvântarea lui
Dumnezeu. Să ne întărim întru post adevărat. Domnul nostru, după ce a luat trup
și S-a făcut om pentru noi, ne-a arătat modul de biruință împotriva diavolului
postind în toate. Astfel a biruit ispita care a mișcat toate împotriva Lu.
ucenicilor Lui le-a spus despre demonul mut și surd: „Acest demon nu iese decât
numai cu rugăciune și post”. Să nu fim purtați de nesăturarea pântecelui, și de
plăcerea gătlejului. Să ne reținem de la mâncare, atât timp cât încă avem
poftă. Să mănânce fiecare din alimentele existente conform cu boala sa, fără să
adauge la cele de nevoie cele de prisos. Să ceară cineva hrana și nu
desfătarea, folosința cu măsură și nu nestăpânirea și abuzul. Scopul pentru
care s-a instituit pentru creștini postul este curățirea sufletului.
Dacă
ai posibilitatea, surplusul hranei tale să se ofere pentru mângâierea celor lipsiți.
De vreme ce tu te hrănești cu înfrânarea pune de-o parte pentru mâine prisosul.
Satură-l pe cel ce flămânzește. Însoțește cu postul rugăciunea stăruitoare. Sfinții
mai mult decât oricine au exersat rugăciunea și postul. Toate membrele și
părțile trupului, când o duc rău prin post, vor striga către Domnul împreună-vorbind
prin rugăciune și atunci cu dreptate acesta va fi mult mai bine primită de
Dumnezeu, răsplătindu-l pe cel care rabdă de bunăvoie osteneala postului[1].
[1] Mitropolia Tesalonicului.
Biserica Mitropolitană a Sfântului Grigorie Palama, Viața în Hristos după Sfântul Grigorie Palama. Fragmente din textele Sfântului
care au fost prezentate în adunările tinerilor din cadrul centrului Spiritual
al Bisericii Mitropolitane sub îndrumarea Arhimandritului Metodie Alexiu doctor
în teologie, Tesalonic, 2017, pp. 101-105.
„Ce-i folosește omului Să câștige lumea întreagă…” (Marcu 8, 34-38; 9, 1) - Preot Prof. Dr. Constantin Necula
„Ce-i
folosește omului
Să
câștige lumea întreagă…”
(Marcu
8, 34-38; 9, 1)
Preot
Prof. Dr. Constantin Necula
Evanghelia din Duminica după
Înălțarea Sfintei Cruci ne pune înaintea sufletului nostru o chemare cu
adevărat venită de la Dumnezeu: „Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede
de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie”.
A urma lui Hristos într-o lume care
nu vrea să-L recunoască drept Domn și Dumnezeu.
A urma lui Hristos în toate Golgotele
Sale. A sta cu Hristos sub toate loviturile și sub toate huiduielile. A te
răstigni cu El pe toate crucile înălțate pentru re-răstignirea Lui.
A urma lui Hristos-Împăratul, pășind
peste stârvurile tuturor iadurilor, sfărâmând porțile incandescente care
încorsetează nemurire.
A urma lui Hristos în întunecimea
rece a mormintelor în care-i sunt aruncate toate învățăturile. A fi cu Hristos.
Adică a fi cu Iubirea. Adică a fi cu Veșnicia și Stăpânul Veșniciei. „Cel ce
voiește să vină după Mine…”
Hristos Domnul nu forțează sufletul
nimănui. Cu discreție absolută Se îndreaptă spre toți orbii, surzii, muții,
dăruind lumină, auz și cuvânt.
Dar când spui: „Da, Doamne. Sunt al
Tău!”, toate ale tale trebuie să-L mărturisească. Pe toate Golgotele lumii[1].
[1]
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Duminici
în dar – Predici și gânduri, ed. „Cu drag”, Chișinău, 2013, pp. 198-199.
duminică, 3 iulie 2022
duminică, 22 mai 2022
joi, 28 aprilie 2022
miercuri, 27 aprilie 2022
sâmbătă, 12 martie 2022
luni, 7 martie 2022
LinkWithin
