Despre purtarea Crucii și slujirea celor în tăcere - Mitropolitul Bartolomeu Anania

 

CUVÂNT DE ÎNVĂȚĂTURĂ Despre purtarea Crucii și slujirea celor în tăcere Mitropolitul Bartolomeu Anania

 

CONTEXT ISTORIC ȘI PASTORAL: Predică rostită de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania cu prilejul hirotonirii părintelui misionar Adrian Petrescu pentru comunitatea deficienților de auz și vorbire (surdo-muți) din Cluj-Napoca. Cuvântul evocă amintiri profunde din detenția politică de la închisoarea Aiud, învățătura despre asumarea crucii și importanța Sfintei Liturghii în viața credincioșilor.

 

1. Purtarea de grijă pentru întreaga turmă

Iubiții mei credincioși,

Datoria păstorului este aceea de a avea grijă de toată turma. Dacă o oaie se rătăcește, e obligația lui să o caute și să o aducă înapoi; dacă se îmbolnăvește, e datoria lui să o îngrijească.

În biserică există toate categoriile de credincioși. Una dintre ele, care nu a intrat în atenția conducerii bisericești, a fost și aceea a deficienților de auz și vorbire, sau cum se spune, a surdo-muților, deși noi știm că Mântuitorul Hristos S-a apropiat și de aceștia, i-a mângâiat și i-a vindecat.

Așa se face că mi s-a dus la cunoștință că numai în Cluj-Napoca și împrejurimi există o comunitate de circa 150-200 de persoane de acest fel, de care și noi, Biserica, trebuie să ne îngrijim. Aceste persoane par condamnate la tăcere. Și aceasta înseamnă o adevărată pedeapsă pentru un om care este o ființă sociabilă.

2. Crucea și asumarea suferinței: Amintiri din închisoarea Aiud

Dar aș vrea să vă spun ceva din experiența mea personală. Părintele Petrescu, în scurta și frumoasa sa predică, v-a vorbit despre crucea pe care fiecare om o poartă într-un fel sau altul. Știți ce vă pot spun? Important este nu să ai crucea, ci să ți-o asumi. Pedeapsa, de cele mai multe ori, vine din afară, provocată de cineva. Important este ca, după ce vine, să crezi că tu ți-ai dat-o. Atunci o vei suporta mult mai ușor și nu vei urî pe nimeni.

Nu-mi place să vorbesc de biografia mea neagră, dar sunt obligat să vă spun că în timpul comunismului am fost condamnat politic și am executat mai mulți ani de închisoare. La vremea aceea, închisoarea însemna izolare totală. Nu numai că nu aveai voie să comunici cu exteriorul – în care timp părinții mei amândoi au murit, fără ca eu să știu și fără să-i pot plânge –, dar nu aveam voie să comunicăm nici cu ceilalți deținuți din închisoare.

Cea mai mare pedeapsă, cea mai lungă, mi-am petrecut-o la Aiud. O închisoare uriașă, care însă era prevăzută cu țevi de calorifer, atât pe verticală, cât și pe orizontală. Acest calorifer exista ca instalație, dar nu-mi amintesc să fi funcționat vreodată. Dar noi, deținuții, am găsit că poate fi bun la ceva: s-a găsit cineva care să convertească alfabetul Morse în percuție.

Am învățat și eu repede acest alfabet și în fiecare duminică și sărbătoare mă așezam cu o periuță de dinți la țeava de calorifer. Se dădea un semnal peste tot, să se deschidă urechile, să se facă tăcere, iar eu țineam o predică de 20 de minute din Sfânta Evanghelie cu ajutorul acestei percuții. Și iată de ce: pentru că simțeam nevoia să comunicăm unii cu alții, dar să comunicăm cu Dumnezeu și prin Dumnezeu.

Aceasta a durat până ce m-am liberat. Las la o parte că am fost prins și pedepsit, dar după ce mi-am ispășit pedeapsa de 7 zile la subsol, mi-am reluat activitatea, pentru că aceasta făcea parte din misiunea mea.

3. Judecata și rațiunea lui Dumnezeu

Așa se face, deci, că vă împărtășesc această experiență de la mine, în sensul că, pe de o parte, crucea aceasta pe care altcineva v-a dat-o – nu ați vrut să vă știți așa, a vrut Dumnezeu –, dar în clipa în care spune «să-ți iei crucea», înseamnă să-ți asumi această cruce, această suferință, ca și cum ar fi a ta. Noi nu putem să-L judecăm pe Dumnezeu cu propria noastră rațiune omenească.

Mi-a spus odată un ziarist că eu am fost norocos că am ieșit din închisoare în timp ce alți colegi ai mei au murit acolo. Iar eu i-am răspuns: Așa a vrut Dumnezeu. În rațiunea dumneavoastră omenească, eu am fost norocos, dar în rațiunea lui Dumnezeu, alții au fost norocoși. În timp ce eu mă aflam în închisoare, se afla în închisoare și un alt călugăr, fost stareț al Mănăstirii Tismana, care a murit în închisoare ca un sfânt, în stare de extaz. Și am zis: Dumnezeu a rânduit așa. A vrut ca din Părintele Gherasim să facă un sfânt, dar nu a avut această intenție și cu mine. Și atunci, cine a mai câștigat? Eu sau el?

Vedeți că rațiunea lui Dumnezeu este deasupra rațiunii noastre. Nu spun aceasta ca să vă consolez, ci vă spun pentru ca să vă purtați crucea cu demnitate, așa cum a purtat-o Iisus Hristos.

4. Sfințenia Sfintei Liturghii și chemarea Părintelui Petrescu

Până în ceasul de față ați comunicat cu Adrian Petrescu în probleme de viață cotidiană, de administrație, de cultură. Dar nu era suficient. Eu la Aiud puteam să țin o predică pentru toți deținuții, dar nu puteam să oficieez și Sfânta Liturghie, pentru că nu aveam ce-mi trebuie. Nu este suficient cuvântul lui Dumnezeu, e necesară sfințenia Lui. Iar sfințenia se găsește numai în Sfânta Liturghie, pentru că numai în Sfânta Liturghie Iisus Hristos Se găsește real, în Trupul mistic și Sângele mistic al Său.

În acest context a luat ființă la Pitești, la Facultatea de Teologie, o secție pentru pregătirea preoților misionari pentru această categorie a deficienților de auz și vorbire. A studiat acolo Părintele Onu, a fost acum 2 ani și a oficiat o Sfântă Liturghie.

Pe Părintele Petrescu de astăzi nu eu l-am ales, ci el s-a ales pe sine. Așa cum a mărturisit-o, sufletul său a simțit această chemare, această vocație de a intra în slujba voastră. Eu i-am dat binecuvântarea și l-am urmărit pe parcursul studiilor. A terminat studiile, a intrat profesor de religie la surdo-muți, la copii, dar a venit la mine o delegație a Asociației Deficienților de Auz și Vorbire, în persoana domnului Bogdan Gelu și cu câțiva colegi de-ai săi, și mi-au cerut în mod oficial să-l hirotonesc preot pe teologul Adrian Petrescu, care să fie parohul lor.

Le-am promis pe loc și nu voi uita niciodată fericirea cu care au plecat de la mine președintele și cei care îl însoțeau. O bucurie imensă că vor avea preot. Și iată că l-am hirotonit și a oficiat astăzi întâia Sfântă Liturghie pentru voi în această sfântă biserică.

5. O zi istorică și o făgăduință pentru Veșnicie

Este nu numai ziua Crucii, dar și momentul în care se împlinesc 50 de ani de la înființarea Asociației Naționale a Deficienților de Auz și Vorbire. Este o zi istorică pentru noi toți, este o premieră în Transilvania cel puțin și Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru bucuria pe care ne-a dat-o.

Țin să-i mulțumesc Părintelui Cosmuța, preotul generos care a pus la dispoziție demisolul acestei biserici pentru slujbele pe care le va oficia Părintele Petrescu. Este și spațiul care găzduiește adunările Oastei Domnului. Dar Părintele Cosmuța a venit la mine și a spus: Aș vrea ca prima Liturghie și instalarea preotului să fie sus, în biserica adevărată, deși este neisprăvită, pentru că în afară de surdo-muți vor veni și credincioși, poate din curiozitate, poate din fraternitate, din solidaritate, să asiste la această slujbă.

Și pentru mine este o premieră, e pentru prima dată când asist la o asemenea slujbă și sunt încredințat că Părintele Adrian Petrescu este preotul ideal pentru o asemenea misiune. Cred că Dumnezeu l-a zestrat cu tot ce-i trebuie pentru împlinirea unei asemenea misiuni. I-am înțeles emoțiile, am înțeles și faptul că acest ajutor al său este începător și că ar trebui să fie îndrumat din când în când, el însuși nu aude ce spune părintele și ar trebui să fie îndrumat, și cu toate acestea, Liturghia a fost profund emoționantă pentru noi toți.

Veți participa la fiecare slujbă ținută de Părintele Petrescu, vă veți împărtăși de Sfintele Taine ale Bisericii noastre, vă veți cumineca și voi, așa cum ați văzut că a făcut-o preotul, cu Sfintele Taine, cu Trupul și Sângele Domnului.

„Și vreau să vă fac o încredințare: nu ne auziți acum pe noi, oamenii, dar în cer pururea veți auzi glasul îngerilor, care cântă și laudă pe Dumnezeu, și veți cânta și veți lăuda împreună cu ei.” Dumnezeu să binecuvânteze acest început de slujire al Părintelui Petrescu! Dumnezeu să-i binecuvânteze pe cei care ne-au ajutat și ne-au sprijinit să facem acest început! Și Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi, pe toți, cu al Său dar și cu a Sa iubire de oameni! Amin!

 

Predică la Duminica a șaptea după Paști - IPS Bartolomeu Anania

 

Predică la Duminica a șaptea după Paști

IPS Bartolomeu Anania

Acum câteva zile am sărbătorit Înălțarea Domnului, iar duminica viitoare vom sărbători Pogorârea Duhului Sfânt, sărbătoare care în limba română se mai cheamă și Rusalii. Între aceste două mari sărbători, Biserica a așezat duminica de astăzi, care este închinată Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic. E bine să vă spun la început că sinoadele ecumenice, în total în număr de șapte, au fost soboarele la care au participat toți episcopii și apropiații lor colaboratori din toată creștinătatea primului mileniu. Așadar, este vorba de un sobor al Bisericii universale. Iar aceste sinoade s-au adunat numai în cazuri de foarte mare trebuință pentru viața și buna-orânduire a Bisericii lui Hristos.

Se știe că creștinii au trăit primele trei sute de ani sub prigoana împăraților romani. S-au rugat pe sub pământ, prin catacombe și prin peșteri, pe furiș, în casele lor. Atunci a dat Biserica foarte, foarte numeroși martiri. Odată cu venirea la cârma Imperiului a împăratului Constantin cel Mare, pe care noi îl cinstim ca sfânt, împreună cu maica sa, Elena, acesta, prin Edictul de la Milan, din anul 313, a dat libertate creștinilor să se roage la lumina zilei, în văzul și auzul tuturor, fără niciun fel de stingherire din partea autorităților. Și, într-adevăr, așa a fost; creștinii au ieșit la suprafață, au început să-și construiască biserici și să se roage public.

Dar, diavolul lucrează: dacă a încetat persecuția din exterior, a început persecuția din interior și s-au ivit ereziile, adică abaterile de la dreapta credință, care la urmă se constituiau în secte, care atacau adevărurile fundamentale de credință ale creștinătății.

Așa s-a ivit, la începutul secolului al IV-lea, un preot din cetatea Alexandriei –  care era, de altfel, foarte talentat – care a început să învețe că Iisus Hristos nu este de o ființă și egal cu Tatăl, că nu este fără de început, că a fost un timp în care El nu exista și că Tatăl L-a creat în timp, ca pe o făptură. Aceasta atingea teribil credința deoființimii Persoanelor Sfintei Treimi și, deci, a deoființimii Fiului cu Tatăl. S-a iscat mare tulburare în toată creștinătatea și, atunci, înțeleptul împărat Constantin cel Mare a convocat Primul Sinod Ecumenic, care a avut loc în cetatea Niceii, nu prea departe de Constantinopol, pe țărmul asiatic al Constantinopolului, în anul 325. A fost deschis chiar de împăratul Constantin, care, spre a sublinia unitatea creștinilor din Imperiu, de Răsărit și cel de Apus, și-a ținut cuvântarea în ambele limbi – în latină și în greacă, tocmai ca să demonstreze că, deși sunt două limbi diferite și două zone diferite ale continentului european, cu toate acestea, Biserica este, și trebuie să rămână, una. A fost semnalul pe care marele Constantin l-a dat pentru menținerea unității Bisericii și, de aceea, a și convocat Sinodul, pentru ca toți episcopii din lume să hotărască care este dreapta credință și toți să se orienteze după această formulă.

La acest Sinod au participat 318 episcopi, precum și colaboratorii lor cei mai apropiați. Știm că a participat, printre alții, Sfântul Nicolae și, de asemenea, a participat patriarhul Alexandriei, care l-a luat cu sine și pe tânărul, dar învățatul, diacon Atanasie, cel care va deveni el însuși mai târziu patriarh al Alexandriei și care a avut o contribuție esențială în lucrările Sinodului, care au durat câteva luni. Ei bine, toată problema era, repet, ca să restabilească învățătura. Și, atunci, după îndelungate discuții și rugăciuni către Duhul Sfânt, care să-i asiste și să le lumineze mintea, au formulat primele opt particule din cele douăsprezece ale Simbolului de Credință, pe care noi îl numim Crez și pe care noi îl rostim în biserică la fiecare Litughie. Celelalte patru articole au fost formulate mai târziu, la Al Doilea Sinod Ecumenic, care s-a ținut la Constantinopol în anul 381, la diferență de aproape șaizeci de ani.

Primele opt articole care au fost formulate de către Sinodul I Ecumenic se referă la Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul. Celelalte patru se referă la Dumnezeu-Duhul Sfânt, la Biserică, la învierea morților și la Împărăția ce va să vină, Împărăția de veci. Acestea toate la un loc alcătuiesc Simbolul niceo-constantinopolitan și rămâne temelia credinței noastre, spusă în rezumat. Și e bine să rețineți că noi, ortodocșii, suntem singura Biserică din lume care păstrăm acest Simbol niceo-constantinopolitan în toată litera și tot spiritul său, așa cum a fost formulat de către Sfinții Părinți în cele două sinoade ecumenice, fără niciun adaos și fără nicio știrbire. Aceasta se cheamă dreapta credință. Pentru că, pe lângă dreapta credință, există și o credință strâmbă. Pe lângă bine-credincios, există și rău-credincios, care mărturisește doar o parte din adevărul Evangheliei, dar nu și pe cealaltă parte. Or, a nu spune întregul adevăr înseamnă, de fapt, a spune o minciună. Adevărul este unul singur și este integral; nu poate fi fărâmițat.

Totuși, de ce a fost nevoie ca ei să se adune și să formuleze Simbolul de Credință? Iubiții mei, principalul nostru izvor de credință este Sfânta Scriptură, atât Vechiul, cât și Noul Testament, și avem credința pe care ne-a insuflat-o și Sf. Ap. Petru că toată Scriptura este sub insuflarea Duhului Sfânt. Să nu creadă cineva că profeții Vechiului Testament sau evangheliștii Noului Testament au primit vreun dicteu automat, că au stat așa la o masă, cum stau spiritiștii și ascultă mesaje gata dictate de sus, pe care ei doar le consemnează în scris. Nu! Duhul Sfânt le-a insuflat adevărul, iar textul a fost scris de fiecare, potrivit temperamentului său, culturii sale, limbii sale și calităților sale de scriitor. Fiecare evanghelist sau fiecare autor sacru și-a păstrat propria personalitate, pentru că Duhul Sfânt nu stâlcește și nu distruge personalitatea și libertatea omului. El doar îl asistă, iluminându-l ce trebuie și cum trebuie să scrie, dar, mai cu seamă, ce trebuie să scrie. Moise, de pildă, este primul autor vechi-testamentar, dar el, în cartea lui, istorisește evenimente care s-au petrecut cu mult înaintea lui. Facerea lumii, de pildă, Căderea omului, Izgonirea din Rai, Potopul lui Noe au fost evenimente care s-au petrecut cu mult înainte de Moise, el care, de altfel, era un om foarte învățat – fusese cultivat lacurtea faraonului din Egipt, ca un adevărat prinț – pe acestea le-a cules din tradiția poporului, adică din predanie.

Știți că copilul are o memorie foarte bună și ține minte foarte, foarte repede ceea ce aude și transmite și altor copii. Așa și cu omenirea: la început avea o memorie mai bună, pentru că nu era atât de încărcată ca în vremea noastră, cu acest bombardament al informațiilor, care, practic, ne sustrage de la meditație și de la a cumpăni un adevăr. Prea repede suntem victimele acestui asalt al știrilor/informațiilor – unele adevărate, altele neadevărate [...]. Omul vechi avea timp să gândească. Și pentru aceasta memoria lui era proaspătă și înregistra fidel evenimentele care erau raportate la Dumnezeu. Și acestea erau predate cu sfințenie din gură în gură și din generație în generație. Unele consemnau în scris, în documente, și așa le-a găsit Moise – pe de o parte, documentele scrise pe care le-a colecționat și pe care le-a confruntat  și pe care le-a redactat, iar, pe de altă parte, predania populară din gura semenilor săi. Așa a alcătuit cele cinci cărți ale lui, care sunt și primele cinci cărți ale Bibliei. 

Să trecem la Noul Testament. Numai doi din cei patru evangheliști au fost ucenici ai Domnului și au auzit cuvintele din gura Lui: Matei și Ioan. Marcu le-a auzit de la alții, iar, mai cu seamă, Luca le-a cercetat în unele documente care începuseră să fie scrise de unii creștini, iar pe altele le-a auzit chiar din gura Maicii Domnului, pe care a cunoscut-o personal și care i-a istorisit lui, lui Luca, prin pana căruia avem evenimente care nu se puteau ști altfel, cum ar fi, de pildă, Buna Vestire. Așa, deci, textul scris a fost precedat de o tradiție orală, prin viu grai, și după aceea, prin această tradiție orală, au fost consemnate în scris, iar Duhul Sfânt a lucrat și într-o parte, și în alta. De aceea, greșesc cei care au susținut, în special protestanții și neoprotestanții de astăzi, că nu trebuie să credem decât Scriptura și nimic altceva – sola Scriptura – numai Scriptura, nimic altceva. Pentru că, înainte de Scriptură, a existat tradiția orală. Pe aceasta mulți nu o știu, sau nu vor să o știe. Dar, iubiții mei, și Scriptura își are părțile ei mai limpezi și părțile ei mai obscure. Însuși Sf. Ap. Petru mărturisește, în una din epistolele sale, că scrierile lui Pavel, care era foarte învățat – Petru fusese un biet pescar, dar Pavel fusese la nivel universitar, că unele ruguri ale lui Pavel, spune Petru, sunt mai greu de înțeles. Așa este. Repet, fiecare scriitor a scris în stilul său propriu.

Iată că după Înălțarea la Cer a Domnului, Apostolul Filip se găsea la o margine de drum. Și iată că pe acel drum trecea o caretă și în ea era un nobil de la curtea reginei din Etiopia, care venise și el să se închine la templul din Ierusalim, pentru că auzise că evreii au o religie foarte înaltă și foarte bogată. Era  ceea ce se cheamă un prozelit, un candidat la convertirea spre religia iudaismului. Și citea cu voce tare – în Antichitate se foloseau lecturile cu voce tare – și avea cartea deschisă, Cartea Profetului Isaia, și citea cu voce tare un text. Știm care era acest text – era o profeție cu substrat mesianic și, într-adevăr, mai greu de descifrat. Și, trecând prin dreptul lui Filip, acesta îl întreabă: „Înțelegi tu, oare, ce citești?” Iar călătorul îi răspunde: „Cum aș putea să înțeleg dacă nu mă va călăuzi cineva?”. Era o invitație la dialog. Filip s-a urcat lângă el în caretă, a luat textul și l-a explicat cuvânt cu cuvânt și virgulă cu virgulă și l-a luminat.

De aceea, știm că nu este suficient să citești tu singur Sfânta Scriptură, așa cum fac mulți pretinși creștini, ci ai nevoie de un îndrumător. Fără aceasta, poți greși și te poți rătăci, sau, pur și simplu, te poți descuraja. De aceea a fost nevoie ca să vină Duhul Sfânt și să ilumineze pe Sfinții Părinți de la sinoadele ecumenice și pe alții care nu au participat la sinoadele ecumenice, dar care au lăsat scrieri sfinte, prin sfințenia lor, pentru ca să ne ajute pe noi să tâlcuim și să înțelegem corect Sfânta Scriptură. Acești Sfinți Părinți, care, iluminați de Duhul Sfânt, ne transmit învățăturile corecte despre Sfânta Scriptură, alcătuiesc la un loc Sfânta Tradiție; nu tradiția în sine, care aparține fiecărui popor – tradiția înseamnă limba, obiceiurile, datinile, cultura, în general – ci este Sfânta Tradiție, pentru că ea s-a alcătuit prin asistența directă a Duhului Sfânt către Sfinții Părinți ai Bisericii. Iar această Sfântă Tradiție a început nu cu cei de la Sinodul I Ecumenic, pentru că înainte de ei au fost și părinții apostolici, au fost și părinții intermediari, dar toți la un loc, cel puțin până la Sinodul al VII-lea Ecumenic, care a avut loc în anul 787 după Hristos, au alcătuit Sfânta Tradiție. Așadar, sărbătoarea de astăzi este o sărbătoare a Sfintei Tradiții.

În textul evanghelic care vi s-a citit și pe care l-ați ascultat este vorba de rugăciunea pe care Domnul I-a adresat-o Tatălui Său în prezența ucenicilor Săi la Cina cea de Taină înainte de a merge în grădina Ghetsimani, unde avea să fie arestat. În această rugăciune pe care ați ascultat-o, I se adresează: „Părinte, preamărește-Mă, pentru ca și Eu să Te preamăresc. Tu Mi-ai dat stăpânire peste tot trupul, pentru ca Eu să le dau viață veșnică. Iar Viața Veșnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.” […] Domnul Însuși definește Viața Veșnică, în ce constă: ca ei, ucenicii și creștinii, în general, „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat”, pentru că existau în Antichitate și zeii păgâni, care erau venerați drept dumnezei, dar care nu erau, în realitate, dumnezei; erau doar chipuri cioplite. Și mai târziu, și astăzi avem dumnezei falși. […]

Singurul Dumnezeu adevărat este Dumnezeul pe care ni-L descoperă Sfânta Scriptură și pe care ni-L atestă Sfinții Părinți. De aceea, când se vorbește de Iisus Hristos, este definit „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, „Lumină din Lumină”; aprinzi o lumânare din altă lumânare – ai două lumini, dar prima din care ai luat pe a doua nu scade, rămâne întreagă, cum a fost înainte. Așa și Iisus Hristos, fiind a doua Persoană a Sfintei Treimi, este desprins din Tatăl, născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, este egal cu Tatăl, așa cum este lumina din lumină, El este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu Adevărat. 

Așadar, iubiții mei, una din grijile noastre spre a moșteni viața de veci este să-L cunoaștem pe Dumnezeul Cel adevărat, Făcătorul Cerului și al Pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute. Cu aceasta n-am terminat, trebuie să-L descoperim și să-L cunoaștem pe Fiul Său, pe Iisus Hristos, pe Care El, Tatăl, L-a trimis la noi, spre mântuirea noastră. Cunoscându-L pe Fiul, Îl cunoaștem și pe Tatăl, dar Fiul nu I se substituie. În textul pe care vi l-am citat nu se spune: „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, prin Iisus Hristos”, ci „și pe Iisus Hristos”. […] Dar ce este Iisus Hristos decât Persoana a doua a Sfintei Treimi, întrupat în ființă omenească. El, însă, fiind Fiul lui Dumnezeu, este chipul văzut al Tatălui Celui nevăzut. Tatăl niciodată nu va putea fi contemplat față către față, pentru că nici nu are chip, pe câtă vreme Iisus Hristos, ca om, a luat chip. Aceasta justifică și icoana, reprezentarea a ceea ce oamenii au văzut și văd, simbolul care ne deschide fereastra spre nevăzut, spre Taină, spre cer. […]

Și dacă îi cunoaștem pe Aceștia Doi [pe Dumnezeu-Tatăl și pe Dumnezeu-Fiul], prin insuflarea și ajutorul Duhului Sfânt, care întotdeauna ne asistă, avem calea deschisă către Viața Veșnică, către Împărăția Cerurilor, o Împărăție pe care o pregustăm încă de aici, de pe pământ, prin participarea noastră la Sfânta Liturghie și prin Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului din Sfânta Euharistie. […] Noi începem să trăim lumina Împărăției Cerurilor, în dimensiunea ei liturgică, încă din viața aceasta. Cu atât mai multe șanse avem să-L cunoaștem pe Dumnezeul Cel adevărat și pe Iisus Hristos pe Care El L-a trimis și Care, prin puterea Sa și prin asistența Duhului Sfânt […], ne călăuzește spre mântuirea noastră. Amin.

 

Sursa: https://www.activenews.ro/cultura/Rugaciunea-lui-Iisus.-Duminica-a-saptea-dupa-Inviere-a-Sfintilor-Parinti-de-la-Niceea.-IPS-Bartolomeu-Anania-Diavolul-lucreaza-dupa-persecutia-din-exterior-a-inceput-persecutia-din-interior-si-s-au-ivit-ereziile-adica-abaterile-de-la-dreapta-credin-156377

 

Idei:

·         Între Înălțarea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile) se află o duminică dedicată Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic.

·         Sinoadele ecumenice (în număr de șapte) au fost adunări ale episcopilor din toată creștinătatea, convocate pentru rezolvarea marilor probleme de credință.

·         Convocat de împăratul Constantin cel Mare pentru a combate ereziile, mai ales erezia lui Arie, care nega dumnezeirea Fiului.

·         A participat un număr de 318 episcopi, printre care Sf. Nicolae, Atanasie cel Mare și patriarhul Alexandriei.

·         Sinodul a formulat primele 8 articole ale Simbolului de Credință (Crezul), restul fiind adăugate la al Doilea Sinod Ecumenic (381).

·         Crezul rezultat este fundamentul credinței creștine și exprimă dreapta credință despre Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul.

·         Scriptura a fost precedată de o tradiție orală sfântă (predania).

·         Duhul Sfânt a inspirat scriitorii, respectând însă personalitatea și stilul fiecăruia.

·         Sfânta Tradiție este formată din scrierile Sfinților Părinți, interpretările lor și viața Bisericii, fiind complementară Scripturii.

·         Protestanții greșesc când susțin doar „sola Scriptura” (numai Scriptura), ignorând tradiția.

·         Biblia nu poate fi înțeleasă corect fără îndrumare (exemplu: Filip și famenul etiopian).

·         Sfinții Părinți și Sinoadele, iluminați de Duhul Sfânt, au formulat învățătura dreaptă.

·         Ortodocșii păstrează Simbolul niceo-constantinopolitan în forma sa originală, fără modificări.

·         Viața veșnică constă în cunoașterea „singurului Dumnezeu adevărat” și a lui Iisus Hristos, Fiul Său.

·         Iisus Hristos este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, „Lumină din Lumină”, egal cu Tatăl.

·         Icoana este justificată prin faptul că Iisus, ca om, a luat chip și poate fi reprezentat vizibil.

·         Cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu și a Fiului Său este esențială pentru mântuire.

·         Credința completă presupune adevăr integral, nu fragmente – orice abatere duce la rătăcire.

 

IPS Bartolomeu Anania - Cuvânt la Nașterea Domnului

 

IPS Bartolomeu Anania - Predică Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain)

IPS Bartolomeu Anania: Nașterea Domnului- Conferință, Iași, 2002 -

Teatru Radiofonic - Valeriu Anania - Colinde, Colinde (1993)