Bartolomeu Anania - Din ultima pastorală: un text despre starea lucrurilor

 

Un text scris acum 15 ani, care surprinde cu o claritate remarcabilă realitățile și frământările lumii pe care o trăim astăzi. O adevărată mărturie de luciditate, discernământ și înțelegere a timpului. Textul îi aparține Mitropolitului  Bartolomeu Anania.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Trăim realitatea unor vremuri, în care şi la noi în ţară, la fel ca peste tot în lume, Crăciunul se arată foarte devreme, scăldat într-o uriaşă risipă de lumini şi culori. Ai crede că toate jocurile de artificii ale lumii, ţâşnite-n văzduh şi sparte în milioane de jerbe sclipitoare, s-au aninat în copaci, pe balcoane, pe stâlpi, prin grădini, pe acoperişurile clădirilor, în ghirlande de văpăi sărbătoreşti. Fireşte, întâia şi marea bucurie e a copiilor.

Moş Crăciun, pe cât de bătrân, pe atât de ispititor, surâde din desagă şi făgăduieşte la nesfârşit. Părinţii i se supun cu mare lepădare de sine şi-i mută sacul sub crengile bradului festiv, coalizaţi într-o universală şi superbă amăgire a vârstei de cristal.

În nici o altă sărbătoare, tradiţia nu e atât de strâns îngemănată cu izvorul ei religios. Mai înaintea icoanei rituale şi a slujbei liturgice, colinda cântă la fereastră şi-L vesteşte pe Dumnezeu-Pruncul. În credinţă şi datină, copiii sunt înaintemergătorii preoţilor şi, poate, cei mai autentici ambasadori ai veşnicului Betleem, purtătorii adevăratei tradiţii a colindelor, care ne oferă o tainică înţelegere a sufletului acestei superbe sărbători.

Cei vechi ai noştri aveau o mai dreaptă înţelegere a Crăciunului decât o avem noi, mulţi din cei de azi. Copleşiţi de atâta simţ al istoriei, suntem tot mai aplecaţi să observăm pe un Iisus al ei, care s-a născut cândva cu aproape două mii de ani în urmă, o dată pentru totdeauna, a cărui întrupare o celebrăm printr-o amintire liturgică şi, eventual, printr-un ospăţ la care El nu a fost poftit.

Sărbătorile de iarnă sunt o superbă celebrare a purităţii.

Naşterea Domnului din Preacurata Fecioară, prospeţimea Anului Nou, apele sfinţite ale Bobotezei, îngerescul chip al Sfântului Ioan, colindele, datinile, bradul de Crăciun, toate sunt menite să ne sustragă mizeriilor endemice şi să ne aducă aminte că, cel puţin două săptămâni din an, putem fi mai buni la inimă, mai frumoşi în gândire şi mai curaţi la suflet.

Din păcate, există printre noi destui „creştini” care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într-un revelion perpetuu, fără sfârşit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici. Nimic alarmant, dacă o astfel de petrecere în lanţ nu s-ar contura ca mod de viaţă al multora din tinerii noştri de azi, fără nici o apărare legiuită într-un mediu din ce în ce mai agresiv şi mai dizolvant.

Pornind de la premiza că planeta noastră este opera lui Dumnezeu, sunt un partizan al mişcărilor ecologiste, care nu-şi propun altceva decât refacerea şi menţinerea pământului în toată puritatea, frumuseţea şi rodnicia lui. Nu am auzit însă de un ecologism spiritual, de un curent împotriva poluării sufletelor tinere, sistematic agresate de libertinajul mediatic care le inculcă gustul pentru vulgaritate, pornografie, violenţă şi desfrâu.

Or, gustul viciat devine mentalitate, iar mentalitatea deviată răstoarnă valorile, consfinţind anormalitatea drept normalitate, în interiorul unei libertăţi prost înţelese şi rău folosite. Aceasta, însă, nu exclude neputinţa de a înţelege libertatea în sensul ei profund şi adevărat. Cum am înţeles-o noi?

Libertatea de a nu mai respecta regulile de circulaţie rutieră, libertatea de a devasta adăposturile din staţiile de autobuz, libertatea de a fi dezmăţaţi, libertatea televiziunii de a afişa neruşinarea, libertatea presei de a cultiva limbajul mitocănesc, calomnia şi asasinatul moral, libertatea copilului de a-şi sfida părinţii, libertatea mamei de a-şi ucide pruncul nenăscut, libertatea legii de a consfinţi anormalul drept normal, libertatea sindicalistului de a impune legea ciomagului, libertatea patronului de a-şi ascunde veniturile, libertatea frontierelor de a înstrăina bunuri culturale şi de a asigura invaziile nocive de tot felul, libertatea insului de a crede că poate oricând să facă ce vrea…

Nu este liber cel care poate să facă şi să spună ce vrea, ci este liber cel care spune şi face ceea ce trebuie şi ceea ce este cuviincios.

Avem o lege pentru protecţia copilului, dar ea nu se resimte şi pe micul ecran, şi cu atât mai puţin în şcolile publice unde funcţionează, obligatoriu, aşa-zisele programe de sănătate care-i învaţă pe copii cum să îmbătrânească vertiginos prin depravare planificată. Avem o lege antidrog, dar nu şi una antidezmăţ. Avem o lege anticorupţie, dar nu şi una antiseducţie.

Avertismentul antialcoolic devine timid şi neputincios în vecinătatea imediată a beţivului proclamat erou. Ora de religie nu poate face mare lucru dacă eforturile Bisericii nu sunt sprijinite de instituţiile statului, de societatea civilă şi, nu în ultimul rând, de presă.

Ne interesează copiii străzii, dar nu avem dreptul să-i uităm pe copiii maidanului moral. Astăzi suntem într-o febrilă căutare de soluţii împotriva crizei şi a sărăciei, dar nu vom face nimic fără remediile spirituale împotriva acestei crime lente şi bine studiate care distruge conştiinţa tinerilor.

Zadarnic curăţim pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu oameni deformaţi şi mutilaţi sufleteşte.

Vă rog, părinţilor, ocrotiţi-vă copiii! E vorba de viitorul nostru ca neam, popor şi patrie.

Un gând bun, şi copiii noştri vor primi cel mai frumos cadou de Sfintele Sărbători.

La mulţi ani!

Ultima Pastorală scrisă de ÎPS Bartolomeu Anania (2010)

Sursa: Facebook

 

Predică la Duminica a șasea după Paști - IPS Bartolomeu Anania

 

Predică la Duminica a șasea după Paști

IPS Bartolomeu Anania

 

Iubiții mei, toată această întâmplare extraordinară, și pe care o povestește minunat Sfântul Evanghelist Ioan, a pornit de la o întrebare: „Cine a păcătuit, el sau părinții lui, de s-a născut orb?”, pornindu-se de la premisa că orice suferință are drept cauză o greșeală sau un păcat, ceea ce este adevărat, dar numai în parte, pentru că există suferință și suferință, pricină și pricină. În Apostolul de astăzi se vorbește de faptul că Sf. Ap. Petru, împreună cu colegul său Sila, au fost închiși și au petrecut o vreme în temniță. Ei bine, dar aceea nu era o temniță pentru prizonierii de conștiință, cum erau ei; era o închisoare pentru cei de drept comun, pentru borfași, pentru criminali, pentru răufăcători. Ei au stat împreună și au suferit împreună cu aceia în aceeași temniță, dar ei sufereau pentru că Îl iubeau pe Hristos și Îl mărturiseau, în timp ce ceilalți sufereau pentru că urau oamenii și îi jefuiau sau îi ucideau.

Să admitem că într-un salon de spital, pe două paturi alăturate stau doi combatanți în război, unul are o rană în umăr și se vede foarte bine că glonțul i-a intrat prin față, deci era în toiul luptei, cu fața către inamic și glonțul venise de la inamic, iar altul, tot la umăr avea rana, dar, evident, glonțul venise din spate, ceea ce înseamnă că era un dezertor care fusese împușcat în timp ce încerca să fugă – așadar, pe același pat de spital și cu aceeași rană, prin două cauze diferite: unul era trădător, iar altul erou. E bine, deci, să discernem între una și alta. Este foarte adevărat, însă, că foarte multe necazuri vin din cauza noastră, dar, ceea ce e mai grav, e din cauza înaintașilor noștri – părinți, bunici sau străbunici. Există boli ereditare care se transmit la generații întregi, încât nu se mai ține minte în familia respectivă dacă vreun înaintaș – un strămoș – a avut, și care a fost cel care a avut, acea boală. 

Un mare dramaturg, Ibsen, are o piesă de teatru intitulată Strigoii, în care este vorba de o asemenea nefericire a unei mame al cărei băiat care crescuse mare se dovedește că, totuși, e infirm, inapt pentru viață, numai din cauză că tatăl său avusese purtări proaste. Și cazurile sunt multe, nu numai în piesa lui Ibsen, în care fie din cauza tatălui, în special, fie din cauza mamei, copilul se naște handicapat, alienat mintal sau diform – în special alcoolismul și desfrâul. Așa încât, firește, sunt cazuri în care o suferință nu este meritată de cel care suferă; el suferă din cauza înaintașilor săi, dar este nevinovat. 

Dar, dragii mei, de data aceasta avem de-a face cu o altfel de întrebare. Nu se spune: „Oare de ce suferă – pentru că L-a iubit pe Dumnezeu, sau și-a iubit patria, sau pentru că a trădat-o, ori și-a urât aproapele?” Întrebarea se pune: „Cine a păcătuit, el sau părinții lui, de s-a născut orb?” Dacă ar fi vorba de părinții lui, am înțelege, cazurile sunt foarte numeroase, așa cum am spus, dar dacă este vorba de el, că s-a născut orb datorită faptului că el ar fi păcătuit, aceasta presupune credința într-o viață anterioară, ceea ce e contrar învățăturii Bisericii. Trebuie să vă spun, iubiții mei, că întrebarea a fost pusă de ucenici, iar Iisus a infirmat. Ucenicii, ca și poporenii, erau și ei contaminați de anumite credințe păgâne deșarte. Să nu uităm că egiptenii credeau în metempsihoză, adică în migrația sufletelor care se încorporau în animale și în păsări. Iar, mai târziu, cunoaștem cuvântul karma sau reîncarnarea sufletelor, migrația unui suflet care se încarnează într-o ființă omenească nouă. Există și astăzi asemenea credințe deșarte, sunt practicate de către anumite grupuri și le cunoaștem [...]. Existau, deci, și în vremea lui Iisus, în popor. Iar ucenicii nu făceau altceva decât să exprime o asemenea idee cu care fuseseră și ei contaminați.

Dar nu era singura dată. Hai să vă duc într-un alt moment. Se găsea Iisus împreună cu apostolii Săi și le pune o întrebare: „Cine zic oamenii că sunt eu?”, iar ei au răspuns: „Păi unii cred că ești Moise, alții cred că ești Ilie sau un altul dintre profeți.” „Dar voi cine credeți că sunt?” Iar Petru, ca mai bătrân, răspunde, în numele tuturor: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”; mărturisește adevărul. Așadar, exista credința reîncarnării. Mulți văzuseră în Ioan Botezătorul – personalitate puternică, copleșitoare, o reincarnare a lui Ilie, a profetului năpraznic al Vechiului Testament. Iar alții credeau că Iisus ar fi o reîncarnare a lui Moise sau a lui Ilie. Mai mult decât atât, regele Irod, văzând minunile și puterea lui Iisus, s-a spăimântat, crezând că în El s-a reîncarnat Ioan Botezătorul, pe care el îl ucisese în temniță și că venise să îi ceară socoteală. Dar, la această problemă, Iisus răspunde prin minunea Schimbării la Față, când, strălucind în lumină, li se arată la trei dintre apostoli avându-i de-a dreapta și de-a stânga pe Moise și pe Ilie, voind prin aceasta să arate două lucruri: întâi, că El este altă Persoană decât Moise sau decât Ilie, că sunt, deci, persoane diferite, și, pe de altă parte, că El este mai mare decât Moise și decât Ilie.

Așadar, ne întoarcem la întrebarea stupidă, într-un fel, pentru noi, pentru credința noastră, a apostolilor:  „Cine a păcătuit, el sau părinții lui?” Și spune: „Nu, nici el.” Nu putea să păcătuiască pentru că nu exista. Acesta este adevărul. Dar nici părinții lui nu sunt vinovați, ci există o a treia rațiune pentru care poate exista suferință în afară de iubire și în afară de păcat: voia lui Dumnezeu, prin care El dorește să arate ceva. De îndată ce ne asumăm această credință, nu-L mai osândim pe Dumnezeu atunci când cădem victime unei suferințe fără să-i putem găsi explicația nici în noi înșine și nici în altcineva, nici în păcatul nostru sau al părinților, nici în virtutea noastră sau a părinților. Aceasta este, ca și suferința din iubire, o suferință asumată și, oricât ar fi de grea, se îndură mai ușor, sufletește vorbind. Suferința asumată este suferința mântuitoare. Suferința asumată este aceea a lui Iisus Hristos, Care din iubire pentru oameni a înțeles să se jertfească și să moară pe cruce, pentru ca să răscumpere prin iubire greșeala făcută de Adam prin păcat. Aceasta este legea: o greșeală făcută prin păcat poate fi răscumpărată printr-o suferință născută din iubire. 

Iubiții mei, omul acela fusese – repet – orb din naștere. Nu-I ceruse lui Iisus să-l vindece, pentru că era de neimaginat că poate cineva să facă așa ceva. Amintiți-vă că au mai fost orbi – și-l pomenesc pe Bartimeu, de lângă Ierihon, care, știind că trece Iisus pe lângă el, îi cere milă. Iisus îl întreabă: „Ce vrei să-ți fac?” „Doamne, să-mi recapăt vederea!” „Recapătă-ți vederea!” Și s-au deschis ochii, dar el fusese cândva văzător și acum era nevăzător, pe cătă vreme cestălalt nici nu se gândește să-Iceară lui Iisus să-l vindece, pentru că era de neimaginat așa ceva. De aceea și controversa cărturarilor de mai târziu. Pentru că Iisus, prin aceasta, Își arăta practic Dumnezeirea, în care ei, adversarii Săi, refuzau cu îndărătnicie să creadă. De aceea L-au și ucis. De aceea, când Iisus se zbătea pe cruce, ei Îl batjocoreau și-I spuneau: „Dacă ești Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce, ca să credem în Tine!”

Iubiții mei, totuși, fostul orb nu L-a cunoscut pe Iisus doar în clipa în care L-a văzut, adică la sfârșitul episodului istorisit de Evanghelistul Ioan. El Îl cunoscuse lăuntric mai dinainte, din clipa în care și-a dat seama era obiectul unei minuni extraordinare și din clipa în care și-a dat seama că el trebuie neapărat să se gândească la Dumnezeu prin minunea care se făcuse asupra lui. De atunci au început să i se deschidă ochii sufletului și cu acești ochi ai sufletului Îl mărturisea pe Iisus în fața fariseilor și în fața îndărătniciei lor. Cărturarii și fariseii au mers până acolo încât au negat identitatea orbului, că nu este el, ci că este altul. Și, pentru ca să se convingă că a fost el, i-au adus pe părinții lui -  „Este acesta fiul vostru?” Iar ei, înspăimântați – că le era frică: „Da, știm că e fiul nostru, știm că s-a născut orb și vedem că acum el are ochii deschiși, dar cine l-a vindecat și cum l-a vindecat nu știm să spunem. Să spună el, că e un bărbat în vârstă.” Și s-au eschivat. Dar el, bărbatul în vârstă, continua să-L mărturisească: „Eu nu știu dacă e păcătos sau nu, ceea ce știu este că El mi-a deschis mie ochii.” Cărturarii l-au obligat să mai spună de două-trei ori împrejurarea în care a fost vindecat, cum se face la un interogatoriu la poliție când ți se fură – aceeași întrebare de o sută de ori, că poate cumva te încurci și te prind cu o mică minciună. Iar el mărturisea o dată, de două ori, de trei ori cum s-a întâmplat, pentru ca la urmă, și trebuie să-l bănuim surâzând, să spună: „De ce mă întrebați atâta? Nu cumva vreți și voi să vă faceți ucenicii Lui?” S-au supărat: „Tu ești ucenicul Lui! Noi suntem ucenicii lui Moise! Noi nu știm de unde vine.” Și iar trebuie să-l bănuim pe orb surâzând sarcastic: „Păi aici e minunea, că voi nu știți de unde vine, dar El mi-a deschis mie ochii.” Așa se termină conversația, cu biruința adevărului asupra minciunii. 

Iubiții mei, în clipa în care orbul L-a văzut, realmente, pe Iisus cu ochii fizici, nu era pentru prima dată; Îl văzuse mai dinainte cu ochii sufletului. Aceasta este important. Oare nu avem și printre noi atâția oameni care pretind că văd, dar în realitate sunt orbi?! Se petrecea și atunci – nu le-a spus Iisus cărturarilor și fariseilor: „Orbi ce sunteți! Vedeți și, în același timp, nu vedeți.” Pentru că adevărul se descoperă pe dinlăuntru. Iar puterea omului este puterea lăuntrică, interioară. Cu această putere a lucrat Duhul Sfânt mai târziu asupra isihaștilor, asupra acelor călugări care au descoperit rugăciunea lui iisus și pe care o rosteau printr-un exercițiu spiritual extraordinar, așa încât ajungeau, în cele din urmă, să vadă Lumina cea necreată a lui Dumnezeu. Dumnezeu, ca esență este inaccesibil, dar se poate manifesta printr-o Lumină necreată, care izvorăște din El și care este, sau poate fi, accesibilă omului înduhovnicit, ridicat pe o foarte înaltă treaptă a trăirii spirituale. Ei bine, această Lumină pătrunde până în zilele noastre, pentru că până mai deunăzi am avut călugări luminați și avem și astăzi încă supraviețuitori care cultivă această rugăciune a minții și care sunt isihaști prin viețuirea lor, nemărturisită, de cele mai multe ori, pentru că smerenia se ferește să destăinuie sfințenia. Un sfânt care-și arată sfințenia nu e ste sfânt. Un înger care-și arată rănile nu este un înger. Îngerul are doar aripi, nu și răni. El și le ascunde cu aripile și pentru aceasta se menține în stare îngerească. 

De aceea, iubiții mei, Lumina lui Hristos o avem prin învățătura Lui și prin trăirea creștină. El este Cel Care a strigat: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce crede în mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea viață veșnică. Iar viața veșnică aceasta este, să Te cunoască pe Tine, Părinte, ei, oamenii, ca singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” El este Lumina lumii, pentru că El luminează tuturor. Important este ca noi să fim accesibili, să primim această Lumină. Soarele poate lumina oricât de puternic dar dacă tu îți pui ochelarii de fum, nu beneficiezi de lumina lui. Dacă pui obloane la ferești dimineața, soarele nu-ți pătrunde în casă. E nevoie neapărată de această conlucrare dintre Dumezeu și om, care se cheamă în limbaj teologic sinergie, împreună-lucrare. Omul nu se mântuiește prin sine însuși, dar nici Dumnezeu nu-l mântuiește împotriva propriei sale voințe, pentru că Dumnezeu respectă libertatea omului. Dimineața, există în grădină un boboc de floare, deasupra, în văzduh, este roua care stă să cadă. Dacă bobocul nu se va deschide și nu va deveni cupă ca să primească roua, aceasta nu-l va roura. Este important ca el, bobocul de floare, să devină cupă, pentru ca să beneficieze de prospețimea dimineții prin rouă.

Așa este și cu sufletul omenesc: trebuie neapărat să se deschidă către Lumină pentru ca să primească Lumina. E lumină și lumină, dar e vorba doar de Lumina adevărului, prin Iisus Hristos. Și bomba atomică produce lumină, dar să ne păzească Dumnezeu de o astfel de lumină, pe câtă vreme lumina soarelui este acea care simbolizează, întruchipează fizic, Lumina care ne vine de la Dumnezeu. Și să vă mai spun un lucru: e frumos răsăritul de soare, cu lumina lui, a zorilor, a soarelui care strălucește și care se împuternicește cu fiecare secundă, dar mie mi-e mai dragă lumina apusului. Și știți de ce? Pentru că lumina apusului este aceea a speranței. Și cred că-i mai bine omul să trăiască cu speranța decât cu certitudinile. Certitudinile se pot schimba, se pot stinge. Devin incertitudini sau decepții, dezamăgiri, pe câtă vreme speranța rămâne constantă, pentru că ea este o putere care nu te părăsește niciodată. Orice apus de soare este promisiunea răsăritului. De aceea, cel care a tradus pentru prima dată textul grecesc al unei cântări pe care o auziți sau o cântați la fiecare Vecernie – a tradus cu „Lumină lină” - a fost un om genial. În alte limbi străine nu există echivalent; această lumină lină, care este lumina apusului de soare, molcomă, îmbietoare, liniștitoare, odihnitoare după o zi de muncă și care îți oferă certitudinea că soarele care apune acum va răsări mâine – certitudinea că tu, cel care mori astăzi, vei învia mâine.

De aceea, aș încheia cu textul acestei cântări de la Vecernie, care întotdeauna mă emoționează, mai cu seamă când este cântată de voci frumoase, așa cum se petrece la mănăstiri: Lumină lină, a sfintei slave, a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, a Sântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, ajungând noi în  apusul soarelui și văzând lumina cea de seară. Lăudăm pre Tatăl, pe Fiul și pe Sfantul Duh, Dumnezeu. Vrednic ești în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viață, pentru aceasta lumea Te mărește!. (Bartolomeu Anania, 2005, Cluj-Napoca)

Sursa: https://www.activenews.ro/cultura/IPS-Bartolomeu-Anania-despre-ce-nu-s-a-intamplat-cu-orbii-din-Romania-Tocmai-in-aceasta-sta-minunea-ca-voi-nu-stiti-de-unde-este-iar-El-mi-a-deschis-ochii-Duminica-a-6-a-dupa-Pasti-156258

 

Ideile principale:

·         Întrebarea „Cine a păcătuit, el sau părinții lui, de s-a născut orb?” pornește de la ideea greșită că orice suferință are la bază un păcat.

·         Suferința poate avea cauze multiple: personale, moștenite (părinți, strămoși) sau poate fi o manifestare a voii lui Dumnezeu, independent de păcat.

·         Exemplul orbului din naștere arată că suferința sa nu avea cauză păcătoasă, ci avea rolul de a arăta slava lui Dumnezeu.

·         Ideea că omul a păcătuit înainte de naștere implică o credință în reîncarnare, străină de învățătura creștină.

·         Ucenicii, influențați de credințe păgâne (ex: metempsihoza egipteană, karma), exprimă o astfel de concepție, dar Iisus o respinge ferm.

·         Nu orice suferință este o pedeapsă; există suferință din iubire (ca a lui Hristos) și suferință îngăduită de Dumnezeu cu scop duhovnicesc.

·         Suferința asumată (ca jertfă din iubire sau încredere în Dumnezeu) este mântuitoare.

·         Orbul din naștere nu L-a cerut pe Iisus să-l vindece, fiindcă nu-și imagina posibilitatea vindecării.

·         A fost vindecat pentru a se arăta dumnezeirea lui Iisus și pentru a fi prilej de mărturisire a credinței în fața fariseilor.

·         Orbul L-a văzut întâi cu „ochii sufletului” (credința) și abia apoi cu ochii fizici – dovadă că adevărata vedere este cea lăuntrică.

·         Deși fizic văzători, fariseii erau orbi spiritual pentru că refuzau adevărul.

·         Iisus le spune direct că sunt orbi – văd, dar nu înțeleg.

·         Iisus este „Lumina lumii”; El luminează sufletul omului cu adevărul.

·         Lumina aceasta poate fi primită doar dacă omul se deschide – este nevoie de sinergie (conlucrare între om și Dumnezeu).

·         Așa cum floarea trebuie să se deschidă pentru a primi roua dimineții, sufletul trebuie să se deschidă către Dumnezeu.

·         Lumina apusului simbolizează speranța – o forță mai valoroasă decât certitudinile.

·         Speranța nu înșală, nu se destramă, ci promite mereu un nou început – un nou răsărit.

 

IPS Bartolomeu Anania - Cuvânt la Nașterea Domnului

 

IPS Bartolomeu Anania - Predică Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain)

IPS Bartolomeu Anania: Nașterea Domnului- Conferință, Iași, 2002 -

Teatru Radiofonic - Valeriu Anania - Colinde, Colinde (1993)