Hrab Alexandru: Dumitru Stăniloae - Rugăciunile pentru alții și so...

Hrab Alexandru: Dumitru Stăniloae - Rugăciunile pentru alții și so...: Pr. Prof. Dumitru Stăniloae RUGĂCIUNILE PENTRU ALȚII ȘI SOBORNICITATEA BISERICII RUGĂCIUNILE PENTRU VII Sobornicitatea e opusul singurătăț...

Rugăciune de seară inspirată din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare

 

Pornind de la frumusețea rugăciunilor din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, am alcătuit, cu ajutorul inteligenței artificiale, o variantă adaptată pentru rugăciunea personală de seară. Am evitat intenționat formulele care aparțin slujirii preoțești și Sfintei Euharistii. Textul nu are caracter liturgic oficial, ci este doar o meditație și o rugăciune personală.

 

Rugăciune de seară inspirată din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare

 

Stăpâne, Doamne Dumnezeule, Părinte atotțiitorule, Cel ce ești mai presus de orice cuvânt și de orice înțelegere, Îți mulțumesc că m-ai adus până la sfârșitul acestei zile și că nu m-ai părăsit, cu toate greșelile și nevrednicia mea.

Tu ești Dumnezeul cel veșnic, fără de început, nevăzut, necuprins, neschimbat, Părintele Domnului nostru Iisus Hristos, Care este chipul bunătății Tale și pecetea cea vie a slavei Tale. Prin El ne-ai descoperit adevărul, ne-ai dăruit nădejdea vieții veșnice și ne-ai chemat din întuneric la lumina cunoașterii Tale.

Tu ai făcut cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele. Tu ai întemeiat lumea cu înțelepciune, ai împodobit făptura și ai rânduit vremurile și anii. Tu ai zidit pe om după chipul și asemănarea Ta și l-ai așezat în mijlocul creației, ca să Te cunoască, să Te iubească și să-Ți mulțumească.

Dar omul s-a depărtat de Tine prin neascultare, iar eu, urmând slăbiciunii sale, m-am abătut de multe ori de la voia Ta. Cu toate acestea, Tu nu Te-ai întors pentru totdeauna de la făptura Ta și nu ai uitat lucrul mâinilor Tale.

Din neam în neam ai trimis proroci, ai săvârșit minuni prin sfinții Tăi și ai vestit mântuirea ce avea să vină. Iar la plinirea vremii, L-ai trimis în lume pe Unul-Născut Fiul Tău, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a întrupat din Sfânta Fecioară Maria și S-a făcut om pentru mântuirea noastră.

El a viețuit între oameni, a vindecat bolile, a mângâiat pe cei întristați, a primit pe cei păcătoși, a binevestit săracilor și a deschis calea împărăției Tale. S-a dat pe Sine pentru viața lumii, a primit Crucea, a coborât până la moarte și a înviat a treia zi, zdrobind puterea iadului.

S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Ta, iarăși urmând să vină cu slavă, ca să judece lumea cu dreptate și să răsplătească fiecăruia după faptele sale.

Pentru toate acestea, Îți mulțumesc, Dumnezeul meu, deși nu știu să-Ți mulțumesc așa cum se cuvine. Îți mulțumesc pentru binefacerile pe care le cunosc și pentru cele pe care nu le cunosc, pentru cele arătate și pentru cele ascunse, pentru darurile primite și pentru primejdiile de care m-ai păzit fără ca eu să-mi dau seama.

Iartă-mi, Doamne, toate câte am greșit în această zi: cu gândul, cu vorba, cu fapta, cu nepăsarea, cu judecarea aproapelui, cu mânia, cu mândria, cu iubirea de sine și cu lipsa mea de recunoștință.

Iartă-mă pentru binele pe care puteam să-l fac și nu l-am făcut, pentru cuvintele bune pe care puteam să le rostesc și le-am păstrat, pentru omul pe care puteam să-l ajut și l-am trecut cu vederea.

Curățește inima mea de toată întinăciunea. Îndreaptă gândurile mele, păzește mintea mea, liniștește tulburarea sufletului meu și dă-mi pocăință adevărată, fără deznădejde și fără îndreptățire de sine.

Pomenește, Doamne, Sfânta Ta Biserică și păzește-o în pace, în adevăr și în unitatea credinței. Întărește pe episcopi, pe preoți, pe diaconi, pe monahi și pe toți cei care Îți slujesc cu sinceritate.

Pomenește țara noastră, conducătorii ei și pe toți cei cărora li s-a încredințat răspunderea pentru viața celorlalți. Dă-le înțelepciune, dreptate și milă, ca să putem duce viață pașnică și cinstită.

Pomenește, Doamne, pe cei bolnavi, pe cei singuri, pe cei săraci, pe văduve și pe orfani, pe cei aflați în călătorie, în spitale, în închisori, în războaie sau în orice fel de primejdie. Mângâie pe cei întristați, întărește pe cei slabi și ridică pe cei căzuți.

Pomenește pe cei ce mă iubesc și pe cei pe care îi iubesc. Pomenește și pe cei care nu mă iubesc, pe cei care m-au rănit și pe cei pe care eu i-am rănit. Stinge vrajba dintre noi și nu îngădui ca răul să prindă rădăcini în inimile noastre.

Pomenește pe binefăcătorii mei, pe dascălii mei, pe cei care m-au povățuit spre bine și pe toți cei care mi-au cerut să mă rog pentru ei. Răsplătește-le lor cu darurile Tale cele bogate.

Pomenește, Doamne, și pe cei adormiți din neamul meu, pe părinții, rudeniile, prietenii și cunoscuții mei care au plecat din această viață. Odihnește-i în loc luminat, în loc de verdeață și în loc de pace, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin.

Iar pe mine, păcătosul, nu mă lăsa pradă nepăsării și împietririi inimii. Învață-mă să cunosc cât de scurtă este viața aceasta și să folosesc timpul care mi-a mai rămas spre pocăință, spre iubirea aproapelui și spre împlinirea poruncilor Tale.

Dă-mi să primesc cele ce se întâmplă cu credință și cu nădejde. Ferește-mă de gândul că sunt părăsit, căci Tu ești aproape de cei care Te cheamă cu inimă smerită.

În noaptea aceasta, păzește-mă de toată lucrarea vrăjmașului, de frică, de tulburare, de vise rele și de orice întunecare a minții. Dăruiește trupului meu odihnă, iar sufletului meu trezvie și pace.

Trimite îngerul Tău cel păzitor să mă acopere și să mă îndrume. Iar dacă somnul acestei nopți va fi ultimul meu somn pe pământ, nu mă lăsa nepregătit, ci primește-mă în mila Ta și mă învrednicește de răspuns bun înaintea judecății Tale.

Dacă îmi vei dărui să văd lumina unei noi zile, ajută-mă să mă ridic cu mulțumire și să încep toate lucrurile mele cu gândul la Tine. Pune strajă gurii mele, curăție ochilor mei, smerenie minții mele și dragoste inimii mele.

Dă-mi să nu trec nepăsător pe lângă suferința aproapelui, să nu răspund răului cu rău și să nu caut numai folosul meu. Învață-mă să fiu blând fără slăbiciune, drept fără cruzime, hotărât fără mândrie și milostiv fără fățărnicie.

Tu cunoști, Doamne, nevoile fiecăruia dintre noi. Tu cunoști numele, viața, durerea și dorința fiecărui om. Revarsă peste lume mila Ta și dă fiecăruia ceea ce este de folos pentru mântuire.

Pe cei buni păstrează-i în bunătate. Pe cei rătăciți întoarce-i. Pe cei slabi întărește-i. Pe cei împietriți trezește-i. Pe cei care fac răul oprește-i, iar pe cei nedreptățiți apără-i.

Adu-Ți aminte, Doamne, de întreaga făptură și nu ne răsplăti după păcatele noastre. Nu pentru dreptatea noastră cerem mila Ta, căci nu avem cu ce să ne lăudăm, ci pentru bunătatea și iubirea Ta de oameni.

Dă-ne să avem o singură inimă în căutarea binelui și să slăvim numele Tău cel sfânt, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

Amin.

Rugăciune pentru cei bolnavi Adaptare inspirată din rugăciunea a șasea a Tainei Sfântului Maslu

 

Rugăciune pentru cei bolnavi

Adaptare inspirată din rugăciunea a șasea a Tainei Sfântului Maslu

 

Doamne Dumnezeul nostru, Bunule și Iubitorule de oameni, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, Cel ce porți fără durere neputințele noastre și prin a Cărui rană toți ne-am vindecat; Păstorule cel bun, Care ai venit în căutarea oii celei pierdute; Cel ce dai mângâiere celor slabi la suflet și viață celor zdrobiți; Cel ce ai tămăduit pe femeia care era în curgerea sângelui de doisprezece ani; Cel ce pe fiica cananeiencei ai izbăvit-o de demonul cel cumplit; Cel ce ai iertat datoria celor doi datornici și ai dăruit iertare femeii celei păcătoase; Cel ce ai dăruit vindecare slăbănogului împreună cu iertarea păcatelor lui; Cel ce cu cuvântul ai îndreptat pe vameșul și ai primit pe tâlharul prin mărturisirea lui cea de pe urmă; Cel ce ai ridicat păcatele lumii și pe Cruce le-ai pironit;

Ție mă rog și cu smerenie cad înaintea Ta: în bunătatea Ta, Însuți slăbește, lasă și iartă, Dumnezeule, fărădelegile și păcatele robului Tău (roabei Tale) (N): greșelile lui (ei) cele de voie și cele fără de voie, cele cu știință și cele cu neștiință, cele prin călcarea poruncilor și prin neascultare, cele din timpul nopții și cele din timpul zilei.

Și dacă a greșit prin cuvânt, prin faptă, prin gând, cu ochii, cu auzul, cu mirosul, cu pipăitul, cu gustul sau prin orice poftă trupească ori sufletească, ori în orice chip s-a depărtat de voia și de sfințenia Ta, ca un Dumnezeu bun și iubitor de oameni, Care nu ții minte răul, iartă-l (iart-o).

Nu-l (Nu o) lăsa să cadă în viață întinată și nici să alerge pe căile pierzării, ci întărește-l (întărește-o) în credință, în nădejde și în dragoste.

Treci cu vederea, ca un Dumnezeu milostiv, toate păcatele lui (ei). Izbăvește-l (Izbăvește-o) de chinul cel veșnic și dăruiește-i pocăință, pace și mângâiere.

Umple gura lui (ei) de lauda Ta. Deschide buzele lui (ei) spre slăvirea numelui Tău. Întinde mâinile lui (ei) spre lucrarea poruncilor Tale. Îndreptează pașii lui (ei) pe calea Evangheliei Tale și întărește toate mădularele, sufletul, mintea și inima lui (ei) cu harul Tău cel dumnezeiesc.

Adu-Ți aminte, Doamne, de rugăciunea regelui Iezechia, pe care ai ascultat-o în ceasul întristării și al apropierii morții. Ascultă și acum rugăciunea mea pentru robul Tău (roaba Ta) (N) și fă cu el (ea) ceea ce este de folos pentru mântuire și pentru viață.

Tu, Doamne Iisuse Hristoase, ne-ai poruncit să iertăm de șaptezeci de ori câte șapte celor ce greșesc și Te bucuri de întoarcerea celor rătăciți. Arată și acum mila Ta peste robul Tău (roaba Ta), ridică-l (ridic-o) din boală dacă aceasta este voia Ta, întărește-l (întărește-o) în încercare și dăruiește-i sănătate sufletească și trupească, spre slava numelui Tău.

Că precum este slava Ta, așa este și mila Ta, iar eu Îți înalț slavă și mulțumire, împreună Tatălui Celui fără de început și Preasfântului, Bunului și de-viață-făcătorului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

Amin.

 

Acatistul Sfinților Români

 

Acatistul Sfinților Români

 

Condacul 1

Pe vasele Sfântului Duh şi făcliile strălucitoare ale Bisericii lui Hristos, pe Sfinţii români aleşi de Dumnezeu, cei care au luminat pământul ţării noastre şi poporul binecredincios cu lumina întreit strălucitoare a Preasfintei Treimi, să-i lăudăm noi, fii neamului românesc, cei ce cu credinţă şi cu dragoste săvârşim pomenirea lor, zicând: Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Icosul 1

Veniţi credincioşilor să prăznuim duhovniceşte pomenirea Sfinţilor români şi să cântăm laude celor aleşi de Dumnezeu, stâlpi neclintiţi ai Bisericii strămoşeşti: pe Apostolii lui Hristos, Andrei cel întâi chemat şi Filip, cei ce au semănat cuvântul Evangheliei în pământul străbun al ţării noastre, pe toţi mucenicii neamului, pe ierarhi şi învăţători, pe cuvioşi şi cuvioase, pe pustnicii rugători şi pe toţi drepţii din toate veacurile cu cinste fericindu-i, într-un glas să-i lăudăm, cântând:
Bucuraţi-vă, cei aleşi şi trimişi de Hristos să înţelepţiţi neamul nostru;
Bucuraţi-vă, odrasle sfinte, ieşite din viţa strămoşilor noştri;
Bucuraţi-vă, stele răsărite în zorii naşterii poporului român;
Bucuraţi-vă, slujitori credincioşi care aţi împlinit voia Domnului;
Bucuraţi-vă, icoane vii prin care românii văd faţa lui Hristos;
Bucuraţi-vă, flori care transmiteţi mireasma Duhului Sfânt;
Bucuraţi-vă, raze luminoase aprinse din Soarele Hristos;
Bucuraţi-vă, propovăduitori ai credinţei adevărate şi risipitori ai păgânătăţii;
Bucuraţi-vă, apărători neînfricaţi ai Bisericii lui Hristos;
Bucuraţi-vă, stâlpi neclintiţi ai adevărului şi ai dreptăţii;
Bucuraţi-vă, pietre vii pe care s-a clădit Biserica neamului nostru;
Bucuraţi-vă, potire în care se păstrează apa vieţii-cuvântul Evangheliei;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Condacul al 2-lea

Dacă a fost semănat cuvântul Evangheliei lui Hristos de către Sfinţii Apostoli Andrei şi Filip în pământul neamului nostru şi udat de apa vieţii, a răsărit în sufletele multora şi a rodit însutit. Pământul Dobrogei a fost străbătut de propovăduitorii credinţei creştine, iar apostolii trimişi să lumineze cunoştinţa străbunilor noştri au mulţumit lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Întrarmaţi fiind cu puterea lui Hristos, primii creştini de pe pământul ţării noastre au înfruntat dintru început prigonirile şi ispitirile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, dar nu s-au lepădat de credinţa adevărată primită de la Apostoli, ci au devenit mărturie vie pentru cei ce au urmat după ei. Pentru aceasta să fericim pe mărturisitorii dreptei credinţe din toate timpurile de pe plaiurile locuite de români, zicând:
Bucuraţi-vă, sfinţi dobrogeni şi daco-români, pârga protomartirilor neamului românesc;
Bucuraţi-vă, părinte Epitect şi monahule Astion, mărturisitori în Halmyris;
Bucuraţi-vă, Zotic, Atal, Camasis şi Filip de la Niculiţel, podoaba Dobrogei;
Bucuraţi-vă, Emilian, Dasie, Nicandru şi Marcian mărturisitori ai dreptei credinţe;
Bucuraţi-vă, Iuliu Veteranul, Pasicrat, Valentin şi Isihie de la Durostorum;
Bucuraţi-vă, Chiril, Chindeu şi Tasie de la Cernavodă;
Bucuraţi-vă, Macrobie, Gordie, Helie, Lucian şi Velerian de la Tomis;
Bucuraţi-vă, Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat de la Sirmium;
Bucuraţi-vă, Sfinţi diaconi Donat, Silvan şi Ermil, slujitori jertfelnici;
Bucuraţi-vă, Sfinţiţi mucenici Montanus din Singidunum şi Romul cu credinciosul Venust din Cibales;
Bucuraţi-vă, mucenici mărturisitori Maxim, Cvintilian şi Dadas din Ozovia;
Bucuraţi-vă, Stratonic, Hermes şi Lup cei ce aţi cunoscut pe Hristos prin jertfa Mucenicilor;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Condacul al 3-lea

Binecuvântat fie Dumnezeu Care, la vreme potrivită, a trimis poporului său bine-credincios bărbaţi înţelepţi şi sfinţi voievozi, apărători de ţară şi ctitori de lăcaşuri sfinte, apărători ai dreptei credinţe şi ai neamului nostru, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Pe bine-credincioşii voievozi şi pe bărbaţii cucernici ai neamului care s-au străduit să apere dreapta credinţă şi pământul străbun, să-i pomenim după vrednicie; aceştia, în vremuri de restrişte, au apărat ţara şi neamul nostru, Biserica şi credinţa strămoşească ortodoxă, iar acum, în ceruri, sunt rugători şi mijlocitori pentru sufletele noastre. Pentru aceasta să le înălţăm imn de laudă, zicând:
Bucuraţi-vă, sfinţi voievozi, apărători ai pământului străbun;
Bucuraţi-vă, mucenici şi mărturisitori ai dreptei credinţe;
Bucuraţi-vă, apărători de ţară şi ctitori de lăcaşuri sfinte;
Bucuraţi-vă, întemeietori ai ţărilor româneşti ca o triadă sfântă;
Bucuraţi-vă, Sfinţi Voievozi Constantin cu fiii, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi sfetnicul Ianache, martiri pentru credinţa ortodoxă;
Bucuraţi-vă, Sfinte Ştefan cel Mare al Moldovei cu oştenii eroi şi bine-credinciosul Neagoe al Ţării Româneşti;
Bucuraţi-vă, Ioan cel Nou, Serghie şi Vah, Ioan Valahul şi Oprea din Sălişte, smeriţi mucenici şi mărturisitori ai dreptei credinţe;
Bucuraţi-vă, Ioan din Galeş şi Moise din Sibiel, martiri ardeleni pentru dreapta credinţă;
Bucuraţi-vă, mărtirisitori năsăudeni Atanasie din Bichigiu, Vasile din Telciu, Vasile din Mocod şi Grigorie din Zagra;
Bucuraţi-vă, cei ce aţi mărturisit dreapta credinţă la arătare şi în temniţă;
Bucuraţi-vă, slujitori ai semenilor şi apărători ai lui Hristos;
Bucuraţi-vă, cei ce aţi luptat pentru libertatea şi identitatea noastră;
Bucuraţi-vă Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre! 

Condacul al 4-lea

Dumnezeu a ocrotit în toate veacurile pe fiii poporului nostru, deşi au fost rânduiţi în calea multor primejdii; având atâţia sfinţi martiri, ierarhi, cuvioşi rugători şi trăitori ai dreptei credinţe, Apostolul ne spune că suntem preoţie sfântă şi neam ales al lui Dumnezeu, iar sfinţii din neamul nostru se roagă în ceruri, cântând neîncetat: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Veniţi credincioşilor să lăudăm soborul sfinţilor ierarhi români, care de la Hristos, prin Sfinţii Apostoli Andrei şi Filip au primit harul de a propovădui Evanghelia, de a sfinţi viaţa credincioşilor şi de a-i povăţui pe calea mântuirii, botezându-i în numele Sfintei Treimi şi îndemnând pe fiecare să păstreze toate sfintele predanii şi tradiţii primite prin viu grai; pentru aceasta să cântăm:
Bucuraţi-vă, sfinţilor ierarhi, purtători ai harului lui Hristos din neam în neam;
Bucuraţi-vă, luminători ai credincioşilor cu sfintele învăţături;
Bucuraţi-vă, apărători ai dreptei credinţe în vremea prigonirilor;
Bucuraţi-vă, sfinţi ierarhi Bretanion, Teotim şi Efrem, episcopii Tomisului;
Bucuraţi-vă, Irineu de Sirmium şi Niceta de Remesiana cu ceilalţi ierarhi daco-romani;
Bucuraţi-vă, sfinţi păstori Iachint de Vicina, Antim Ivireanul şi Grigorie Dascălul, mitropoliţii Ţării Româneşti;
Bucuraţi-vă, ierarhi cărturari Varlaam, Dosoftei şi Teodosie de la Brazi, mitropoliţii Moldovei;
Bucuraţi-vă, sfinţi ierarhi misionari Nifon şi Atanasie Patelarie, patriarhii Constantinopolului;
Bucuraţi-vă, Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului, Ghelasie de la Râmeţ şi Petru, mitropolitul Kievului, păstori luminători;
Bucuraţi-vă, apărători ai românilor Ilie Ioreste, Sava Brancovici, Simeon Ştefan şi Andrei Şaguna, mitropoliţii Transilvaniei;
Bucuraţi-vă, Leontie de la Rădăuţi, Ioan de la Râşca şi Secu şi Pahomie de la Gledin, episcopii Romanului şi Calinic de la Cernica;
Bucuraţi-vă, aleşi ai Prea Sfintei Treimi şi sfinţitori ai vieţii noastre;
Bucuraţi-vă Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre! 

Condacul al 5-lea

Să lăudăm după cuviinţă ceata cuvioşilor părinţi din neamul românesc;  aceştia, ascultând cuvântul Evangheliei, au părăsit cele vremelnice şi au urmat lui Hristos, luând crucea pe umerii lor; apoi, nevoindu-se, în felurite chipuri prin mănăstiri sau locuri tăinuite de oameni, au sfinţit tot pământul românesc, dând laudă lui Dumnezeu şi cântând: Aliluia !

Icosul al 5-lea

Voind Bunul Dumnezeu să semene de timpuriu cuvântul Evangheliei lui Hristos în pământul românesc, a rânduit mulţime de sfinţi cuvioşi în toate veacurile; drept aceea, pe plaiurile româneşti au trăit călugări îmbunătăţiţi şi lucrători ai virtuţilor, învăţându-ne dreapta credinţă şi luminându-ne calea vieţii acesteia, întunecată de ispite şi încercări, pentru a nu rătăci în pustiul păcatelor şi al eresurilor pierzătoare de suflet. Pentru aceasta cu bucurie le cântăm:
Bucuraţi-vă, cuvioşi părinţi, care aţi părăsit cele lumeşti pentru a urma lui Hristos;
Bucuraţi-vă, cei ce aţi pustnicit în peşteri şi în crăpăturile pământului;
Bucuraţi-vă, Ioan Casian, Gherman şi Dionisie Smeritul cei din Dobrogea;
Bucuraţi-vă, Nicodim de la Tismana şi Daniil de la Voroneţ cu toţi sihaştrii;
Bucuraţi-vă, Dimitrie cel Nou şi Gheorghe de la Cernica şi Căldăruşani, ocrotitorii  Bucureştilor;
Bucuraţi-vă, Grigorie Decapolitul, Nicodim de la Tismana şi Daniil Sihastrul, sfinţiţi slujitori ai Domnului;
Bucuraţi-vă, Paisie şi Ioan de la Neamţ şi  Onufrie de la Vorona, monahi cărturari;
Bucuraţi-vă, Ioan de la Prislop, Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi cu Iosif şi Chiriac de la Bisericani, monahi nevoitori;
Bucuraţi-vă, Rafael şi Partenie de la Agapia, Chiriac de la Tazlău şi Iosif de la Văratec, povăţuitori ai călugărilor;
Bucuraţi-vă, Visarion Sarai, Sofronie de la Alba-Iulia şi Antonie de la Iezerul-Vâlcii, propovăduitori ai dreptei credinţe;
Bucuraţi-vă, Vasile de la Poiana Mărului, Antipa de la Calapodeşti, Ioanichie de la Muscel şi Irodion de la Lainici, ostenitori ai rugăciunii;
Bucuraţi-vă, Cuvioşi nevoitori, care aţi făcut din rugăciune scară către cer;
Bucuraţi-vă, cei ce purtaţi în sfintele voastre moaşte har dumnezeiesc;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre! 

Condacul al 6-lea

Privind icoana Preasfintei Fecioare, multe fiice ale neamului nostru au ales cu înţelepciune să urmeze lui Hristos; având sufletul ca o candelă au ţinut lumina credinţei aprinsă în inima lor şi a poporului în care s-au născut. Aşteptând în rugăciune şi răbdare venirea Mirelui, au turnat în vasele sufletelor lor untdelemnul faptelor bune şi unindu-l cu lacrimile pocăinţei, au cântat: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Cine va putea ferici după cuviinţă pe fiicele neamului românesc, care au lepădat dulceţile înşelătoare ale lumii acesteia, retrăgându-se în mănăstiri sau în pustietăţi, unde s-au rugat neîncetat, împlinind voia lui Dumnezeu. Cinstim sfânta îndrăzneală a sfintelor fecioare chemate să slujească lui Hristos, cântând unele ca acestea:
Bucuraţi-vă, sfinte cuvioase maici, care aţi împlinit asemănarea cu Dumnezeu;
Bucuraţi-vă, fecioare, care aţi păzit curăţia şi aţi urmat lui Hristos;
Bucuraţi-vă, sfinte cuvioase, logodite cu Mirele Hristos pentru veşnicie;
Bucuraţi-vă, mărturisitoare ale dreptei credinţei în părţile locuite de români;
Bucuraţi-vă, Muceniţă Anastasia de la Sirmium şi Maxima, preoteasa mărturisitoare din Singidunum;
Bucuraţi-vă, Sfinte muceniţe: Filoteea de la Argeş şi Tatiana de la Craiova;
Bucuraţi-vă, Cuvioasă Parascheva, ocrotitoarea Moldovei şi Muceniţă Chiriachi, mult nevoitoare;
Bucuraţi-vă, Cuvioase rugătoare, Teodora şi Mavra, nevoitoare în Carpaţi;
Bucuraţi-vă, stele înţelegătoare care străluciţi în pământul ţării noastre, grădina Maicii Domnului;
Bucuraţi-vă, mieluşele cuvântătoare, rugătoare pentru neamul românesc;
Bucuraţi-vă, cuvioase nevoitoare, ocrotite sub omoforul Maicii Domnului;
Bucuraţi-vă, sfinţi şi sfinte, care aţi iubit cu toată fiinţa pe Hristos;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Condacul al 7-lea

În sufletele voastre, Sfinţilor români, s-a împlinit în chip minunat voia lui Dumnezeu; fiind plăcuţi Preasfintei Treimi şi avându-vă pe voi rugători pentru noi, se încununează cu slavă tot poporul român. Mintea noastră nu poate să cuprindă mulţimea faptelor bune, care au împodobit viaţa voastră; de aceea, minunându-ne de felul vieţuirii voastre, cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Simţind ajutorul Sfântului Duh prin mijlocirea sfinţilor români, săvârşim cu bucurie pomenirea lor; cinstim mulţimea mucenicilor şi a ierarhilor, a cuvioşilor şi drepţilor, a bine-credincioşilor voievozi şi oşteni, şi a tuturor celor care nu le cunoaştem numele, nici locul unde şi-au săvârşit viaţa. Însă, ştiind că în puterea Duhului Sfânt au fost şi alţi propovăduitori ai Ortodoxiei şi trăitori adevăraţi ai poruncilor lui Hristos, să zicem pentru cei necunoscuţi de noi, unele ca acestea:
Bucuraţi-vă, cei ce aţi înmulţit talanţii dăruiţi vouă de Dumnezeu;
Bucuraţi-vă, păstrători ai sfintelor predanii şi ai obiceiurilor strămoşeşti;
Bucuraţi-vă, fii ai neamului nostru ale căror nume s-au scris în Cartea vieţii;
Bucuraţi-vă, mame cucernice ale sfinţilor părinţi din poporul român;
Bucuraţi-vă, fii ai Bisericii, ştiuţi şi neştiuţi, care aţi păzit haina botezului nepătată;
Bucuraţi-vă, tineri cu dreaptă vieţuire, care nu v-aţi întinat sufletele cu plăceri deşarte;
Bucuraţi-vă, eroi ai credinţei şi apărători ai pământului străbun;
Bucuraţi-vă, bătrâni înţelepţi şi trăitori ai Evangheliei;
Bucuraţi-vă, părinţi bine-credincioşi, care aţi durat fiinţa neamului;
Bucuraţi-vă, preoţi cucernici, vrednici slujitori ai Bisericii lui Hristos;
Bucuraţi-vă, doctori fără plată, care aţi avut conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în lucrarea voastră;
Bucuraţi-vă, pelerini evlavioşi, doritori să vă adăpaţi la izvoarele credinţei;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Condacul al 8-lea

Toate le dă Duhul Sfânt: din pescari face apostoli şi din păgâni mucenici, pe necărturari îi face înţelepţi şi toată rânduiala Bisericii o plineşte. Aceste fapte minunate le-a lucrat Dumnezeu dintru început în poporul român; a ales vase preacinstite şi a turnat în ele din puterea Sa dumnezeiască să lumineze pe pământ şi să laude în cer Preasfânta Treime, cântând: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Când s-a semănat cuvântul lui Hristos în glia strămoşească, s-a schimbat firea oamenilor, iar propovăduitorii au început să vorbească fiind întăriţi de Duhul Sfânt. De atunci, din neam în neam, s-a revărsat harul lui Dumnezeu peste fiii acestui pământ şi a aprins de dragoste şi credinţă pe cei ce au purtat făclia cu lumină întreit strălucitoare a Preasfintei Treimi. Astăzi mulţumim lui Dumnezeu şi lăudăm pe sfinţii români, purtătorii de lumina învăţăturii dumnezeieşti, cântând:
Bucuraţi-vă, bărbaţi şi femei de toată vârsta, care aţi ascultat chemarea lui Dumnezeu;
Bucuraţi-vă, viţe ale credinţei drept-slăvitoare altoite în Buciumul-Hristos;
Bucuraţi-vă, cei ce aţi primit de la Dumnezeu daruri duhovniceşti;
Bucuraţi-vă, cei ce aţi dorit să fiţi prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu;
Bucuraţi-vă, oameni care aţi înduhovnicit firea slăbănogită de păcat;
Bucuraţi-vă, cei ce nu v-aţi lipit inima de lucruri trecătoare;
Bucuraţi-vă, sfinţi români, purtători ai dragostei lui Dumnezeu;
Bucuraţi-vă, cei ce aţi rămas sub pronia divină;
Bucuraţi-vă, slujitori şi apărători ai Bisericii strămoşeşti;
Bucuraţi-vă, cei ce în tot pământul românesc se cinstesc numele voastre;
Bucuraţi-vă, cei ce ocrotiţi glia străbună cu sfintele voastre moaşte;
Bucuraţi-vă, cei ce ajutaţi neamul nostru prin rugăciunile voastre;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Condacul al 9-lea

Sfinţilor români, acum sălăşluiţi în cămările cereşti pregătite de Mântuitorul, potrivit vieţuirii voastre pe care aţi avut-o pe pământul românesc. În ceruri vă veseliţi de lumina neînserată şi de comuniunea sfinţilor, rugându-vă pentru sufletele noastre şi cântând lui Dumnezeu, împreună cu îngerii: Aliluia!

Icosul al 9–lea

 Veniţi toţi fiii neamului să ne bucurăm duhovniceşte la pomenirea din fiecare an a sfinţilor români, odrăsliţi din poporul nostru binecuvântat. Iată, după prăznuirea tuturor sfinţilor în lumina Cinzecimii, a fost rânduită şi ziua prăznuirii lor, prin care se revărsă nouă daruri duhovniceşti. Pentru aceasta, cu inimă curată şi cuget luminat, zicem:
Bucuraţi-vă, sfinţilor apostoli, Andrei cel întâi chemat şi Filip, botezătorii neamului românesc;
Bucuraţi-vă, mulţimea mucenicilor jertfiţi pentru Hristos în toate ţinuturile româneşti;
Bucuraţi-vă, ierarhi preasfinţiţi, luminători ai lumii şi dascăli ai teologiei româneşti;
Bucuraţi-vă, mulţimea cuvioşilor şi cuvioaselor, care aţi luat crucea şi aţi urmat lui Hristos;
Bucuraţi-vă, sfinţi tămăduitori şi ajutători ai neamului nostru în vreme de prigoană;
Bucuraţi-vă, părinţi drept-măritori şi cunoscători ai tainelor lui Dumnezeu;
Bucuraţi-vă, voievozi şi dregători cucernici, ctitori de lăcaşuri sfinte;
Bucuraţi-vă, drepţilor, plăcuţi lui Dumnezeu, odrăsliţi din poporul român;
Bucuraţi-vă, eroi ai credinţei şi făcători de pace pe pământ;
Bucuraţi-vă, sfinţi români, slujitori ai Bisericii, mama neamului românesc;
Bucuraţi-vă, cei ce aţi fost ocrotiţi de Născătoarea de Dumnezeu;
Bucuraţi-vă, cei ce vedeţi pururea faţa lui Hristos, Mântuitorul nostru;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Condacul al 10-lea

Sfinţi români, sălăşluiţi acum în lumina pururea fiitoare care străluceşte ca una singură din trei Ipostasuri ale Preasfintei Treimi. Împreună cu Preacurata Maică a lui Dumnezeu, cu sfinţii neamurilor drept-slăvitoare şi cu sfinţii îngeri cântaţi lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 10–lea

Bucurându-vă de strălucirea mai presus de minte şi umplându-vă de dumnezeiasca veselie, sfinţilor români v-aţi îndumnezeit şi v-aţi umplut de har prin unirea cu Hristos. În ceruri vă împărtăşiţi de dumnezeiasca desfătare şi Dumnezeu v-a preamărit, minunaţilor; rugaţi-vă pentru noi, cei ce vă lăudăm, zicând:
Bucuraţi-vă, sfinţi care priviţi pururea faţa lui Hristos;
Bucuraţi-vă, cete ale sfinţeniei, purtătoare de harul Duhului Sfânt;
Bucuraţi-vă, albine gânditoare care adunaţi dulceaţa tămăduirilor;
Bucuraţi-vă, stâlpi neclintiţi ai Bisericii;
Bucuraţi-vă, făclii aprinse din focul dumnezeirii;
Bucuraţi-vă, râuri purtătoare de har revărsate pe pământul în care aţi crescut;
Bucuraţi-vă, candele aprinse din lumina lui Hristos;
Bucuraţi-vă, punţi gânditoare peste prăpastia ispitelor;
Bucuraţi-vă, izvoare prin care ne vine de la Hristos apa vindecărilor;
Bucuraţi-vă, munţi şi dealuri duhovniceşti de care vorbeşte Psalmistul;
Bucuraţi-vă, stânci neclintite ale credinţei în faţa furtunilor;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre! 

Condacul al 11-lea

Fericim ceata Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre drept-măritoare, pe dascălii teologiei româneşti, cei ce ne-au lăsat învăţături să mergem pe calea sfântă a mântuirii. Drept aceea, cu cântări să-i lăudăm pe cei care în ceruri se roagă pentru sufletele noastre şi cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Cine va putea număra mulţimea binefacerilor şi a minunilor pe care le-aţi săvârşit pentru fii Bisericii noastre, sfinţilor români? Sfintele voastre moaşte, purtătoare de har dumnezeiesc, străjuiesc hotarele ţării noastre, iar rugăciunile voastre ne ocrotesc de rătăcire şi ne acoperă de primejdii. Ca mulţumită pentru darurile voastre, primiţi de la noi, nevrednicii, această smerită laudă:
Bucuraţi-vă, sfinţi români, prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu;
Bucuraţi-vă, cetăţeni ai raiului şi slujitori ai Cuvântului vieţii;
Bucuraţi-vă, icoane ale dreptei credinţe;
Bucuraţi-vă, podoabe ale Bisericii drept-măritoare;
Bucuraţi-vă, lucrători ai talanţilor daţi de Hristos;
Bucuraţi-vă, tămăduitori ai bolnavilor;
Bucuraţi-vă, sfinţitori ai sufletelor noastre;
Bucuraţi-vă, îndreptători ai credinţei şi chipuri ale blândeţii;
Bucuraţi-vă, învăţători ai înfrânării de la cele nefolositoare;
Bucuraţi-vă, ocrotitori ai celor nevoiaşi;
Bucuraţi-vă, sprijinitori ai celor neputincioşi;
Bucuraţi-vă, părinţi duhovniceşti şi învăţători ai noştri;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre! 

Condacul al 12-lea

Din stricăciunea de demult, din prăpastia păcatelor şi a fărădelegilor, vrând Hristos să ne îndrepteze, ne-a rânduit nouă pilde de îndreptare şi pocăinţă pe sfinţii cei de un neam cu noi. Aceştia ne-au învăţat să urmăm cu toată fiinţa pe Hristos şi să zicem aşa: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Izbăviţi-ne pe noi, sfinţilor, de boli, de ciumă şi de primejdii; izbăviţi-ne pe noi de foc, de grindină şi de războiul dintre noi, dăruind pace sufletelor noastre. Păziţi sfintele biserici în care lăudăm pe Dumnezeu şi vă cinstim pe voi, Sfinţi români; ocrotiţi ţara noastră de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, ajutându-ne să ne mântuim, iar în ziua Dreptei judecăţi a lui Hristos mijlociţi să primim binecuvântarea Părintelui ceresc şi, mulţumind, să strigăm:
Bucuraţi-vă, alăute duhovniceşti şi lăcaşuri ale Duhului Sfânt;
Bucuraţi-vă, făclii purtătoare de lumină necreată;
Bucuraţi-vă, comori nepreţuite ale neamului românesc;
Bucuraţi-vă, risipitori ai întunericului diavolesc;
Bucuraţi-vă, purtători de grijă pentru credincioşii români;
Bucuraţi-vă, trepte de urcuş spre grădina raiului;
Bucuraţi-vă, aducători de belşug în pământul strămoşesc;
Bucuraţi-vă, străjeri ai hotarelor patriei noastre;
Bucuraţi-vă, mărgăritare nepreţuite ale Bisericii Ortodoxe;
Bucuraţi-vă, cei încoronaţi de Hristos în ceruri;
Bucuraţi-vă, rugători pentru noi în ziua judecăţii;
Bucuraţi-vă, mijlocitori pentru mântuirea noastră;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Condacul al 13-lea

O, prealăudaţi purtători de Dumnezeu, Sfinţi români, cei ce aţi primit cununile neveștejite ale măririi şi v-aţi învrednicit de mângâierea raiului, ascultaţi rugăciunile noastre din inimi curate şi smerite; fiţi mijlocitori pentru noi către Înduratul Dumnezeu şi rugaţi-vă să ne izbăvească de osânda veşnică; să primim iertare de păcate şi, împreună cu voi, să vieţuim acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără sfârşit ca să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori)

Apoi se zice Icosul 1 și Condacul 1

Icosul 1

Veniţi credincioşilor să prăznuim duhovniceşte pomenirea Sfinţilor români şi să cântăm laude celor aleşi de Dumnezeu, stâlpi neclintiţi ai Bisericii strămoşeşti: pe Apostolii lui Hristos, Andrei cel întâi chemat şi Filip, cei ce au semănat cuvântul Evangheliei în pământul străbun al ţării noastre, pe toţi mucenicii neamului, pe ierarhi şi învăţători, pe cuvioşi şi cuvioase, pe pustnicii rugători şi pe toţi drepţii din toate veacurile cu cinste fericindu-i, într-un glas să-i lăudăm, cântând:
Bucuraţi-vă, cei aleşi şi trimişi de Hristos să înţelepţiţi neamul nostru;
Bucuraţi-vă, odrasle sfinte, ieşite din viţa strămoşilor noştri;
Bucuraţi-vă, stele răsărite în zorii naşterii poporului român;
Bucuraţi-vă, slujitori credincioşi care aţi împlinit voia Domnului;
Bucuraţi-vă, icoane vii prin care românii văd faţa lui Hristos;
Bucuraţi-vă, flori care transmiteţi mireasma Duhului Sfânt;
Bucuraţi-vă, raze luminoase aprinse din Soarele Hristos;
Bucuraţi-vă, propovăduitori ai credinţei adevărate şi risipitori ai păgânătăţii;
Bucuraţi-vă, apărători neînfricaţi ai Bisericii lui Hristos;
Bucuraţi-vă, stâlpi neclintiţi ai adevărului şi ai dreptăţii;
Bucuraţi-vă, pietre vii pe care s-a clădit Biserica neamului nostru;
Bucuraţi-vă, potire în care se păstrează apa vieţii-cuvântul Evangheliei;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Condacul 1

Pe vasele Sfântului Duh şi făcliile strălucitoare ale Bisericii lui Hristos, pe Sfinţii români aleşi de Dumnezeu, cei care au luminat pământul ţării noastre şi poporul binecredincios cu lumina întreit strălucitoare a Preasfintei Treimi, să-i lăudăm noi, fii neamului românesc, cei ce cu credinţă şi cu dragoste săvârşim pomenirea lor, zicând: Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Rugăciune

Sfinţilor români, plăcuţi ai lui Dumnezeu, podoaba neamului nostru şi rodirea lui cea mai de preţ: mucenici, care v-aţi dat viaţa pentru Stăpânul Hristos; ierarhi, care ne-aţi păstorit cu sfinţenie; cuvioşi, care v-aţi nevoit ca nişte îngeri în trup; mărturisitori, care aţi mărturisit dreapta credinţă; voievozi, care aţi apărat Biserica şi neamul, toţi acum staţi înaintea Tronului Preasfintei Treimi; rugaţi-vă să fim iertaţi  de păcate şi să ne întoarcem la lucrarea faptelor bune.

Credem şi mărturisim că voi, Sfinţilor români, care aţi odrăslit din neamul nostru, sau aţi venit pe plaiurile ţării noastre pentru a ne lumina viaţa şi a întări credinţa cu moaştele voastre, împreună cu Sfinţii Apostoli Andrei şi Filip, care ne-au vestit nouă cuvântul Evangheliei Domnului, vă rugaţi pentru noi cu dragoste şi sunteţi ajutători şi buni mijlocitori ai noştri înaintea lui Dumnezeu. Luaţi întărire de nădejde şi împreună rugătoare pe Maica Domnului, la toate greutăţile şi încercările care se abat asupra noastră; nu cerem să fim păziţi de cele îngăduite spre pocăinţă şi spre întoarcere la Dumnezeu, ci păziţi-ne de răutatea şi invidia vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Izbăviţi-ne cu rugăciunile şi mijlocirile voastre de venirea altor neamuri asupra noastră şi de războiul dintre noi, de secetă şi de cutremur, de potop şi de foc, de boală şi de orice necaz care strică aşezarea noastră sufletească.

Iată, Îl mâhnim pe milostivul Dumnezeu cu nenumărate păcate: cu uciderea de prunci, cu desfrânarea ruşinoasă, cu furturi şi viclenii, cu minciuni şi orice faptă rea. Ne-am îndepărtat de Dumnezeu şi de Biserica Sa, de aceea vă rugăm să cereţi pentru noi iertare de păcate, vreme de pocăinţă şi râvnă pentru orice faptă bună. Să ne abateţi de la răutăţi şi să ne întoarceţi la dragoste de Dumnezeu, de Sfânta Sa Maică şi de Biserica Ortodoxă strămoşească. Să nu fie hulit Dumnezeu printre neamuri din pricina noastră, ci mai ales să se slăvească Preasfânt numele Său prin vieţuirea şi faptele noastre aşa cum voi, Sfinţilor români, aţi slăvit pe Dumnezeu prin vieţuirea şi faptele bune săvârşite în viaţa pământească.

Astfel, ridicându-ne la cinstea dintâi, să vă aducem mulţumiri şi laude vouă, iubiţii noştri Sfinţi români, slăvind pe Dumnezeu cel Unul în Treime, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

Rugăciune grabnic folositoare către Sfântul Efrem cel Nou

 

Rugăciune grabnic folositoare către Sfântul Efrem cel Nou

 

 

Sfinte Mare Mucenice Efrem, ascultă rugăciunea mea, a păcătosului, şi vino în ajutorul meu. Am aflat de minunile tale, am aflat de darurile pe care le-ai primit de la Dumnezeu pentru jertfelnicia ta. Şi, văzând cum atâta mulţime de oameni a fost ajutată de tine, îndrăznesc să nădăjduiesc şi eu, ştiind că nu vei trece cu vederea cererea mea. De nenumărate ori te-ai arătat în vedenii şi vise, spunând celor credincioşi că vor primi cele cerute în rugăciune. Eu nu sunt vrednic de o astfel de mângâiere, pentru că păcatele mele sunt multe şi credinţa mea este puţină, dar cred că iubirea ta covârşeşte răutăţile mele şi nădăjduiesc, prin mijlocirea ta, să pun început bun mântuirii mele. 

Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, Sfinte, să caut cele de folos mântuirii. Trupul meu este slăbănogit de păcate şi sufletul meu este moleşit din pricina patimilor. Iubitor de păcate sunt şi la faptele cele bune mă lenevesc. Cere-I lui Dumnezeu să îmi sporească credinţa, să-mi înmoaie inima cea învârtoşată, să îmi dăruiască smerenie, răbdare şi râvnă în războiul duhovnicesc. Sfinte Efrem, învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert. 

Sfârşitul tău mucenicesc mă îndeamnă să lepăd desfătările trecătoare ale acestei lumi. Chinurile pe care le-ai suferit mă îndeamnă să ridic şi eu crucea ascultării de Dumnezeu. Învaţă-mă, sfinte, să trăiesc nu după voia mea, ci după voia dumnezeiască, să nu caut cele ale mele şi să mă izbăvesc de patimile şi de păcatele care mă apasă. Alungă de la mine toate ispita diavolească. Prea mult am păcătuit, prea mult am izgonit de la mine harul dumnezeiesc. Acum a sosit ceasul mântuirii mele, sfinte. Domnul bate la uşa inimii mele şi vreau să Îi deschid. Ajută-mă, sfinte, că sunt neputincios!

Roagă-te pentru mine până la ultima suflare a vieţii mele. Roagă-te, Sfinte Efrem, pentru tot poporul creştinesc, pentru toţii ierarhii, preoţii, monahii şi credincioşii. Roagă-te pentru părintele meu duhovnicesc şi pentru toate rudeniile mele după trup şi după duh. Roagă-te, sfinte, pentru robii lui Dumnezeu (numele), pentru toţi cei care mi-au cerut să mă rog pentru dânşii, pentru toţi cei care se roagă ori se ostenesc pentru mine, pentru toţi cei care mi-au făcut vreun bine ori vreodată m-au ajutat, ştiuţi şi neştiuţi.

Ajută, Sfinte Efrem, pe cei care zac în patimi, robiţi de nepocăinţă şi trândăvie, pe cei ce sunt în necazuri şi în ispite. Alină-le suferinţa sufletească şi trupescă şi-i ocroteşte pe cei ce sunt în închisori, în spitale, azile sau orfelinate şi pe toţi cei care sunt singuri, bolnavi şi neputincioşi.

Înmulţeşte rugăciunile pe care le faci pentru noi, Sfinte, ca şi noi să cădem la rugăciune, mulţumindu-ţi din prea plinul inimii. Ca împreună cu tine să Îl slăvim pe Dumnezeul cel în Treime lăudat, în vecii vecilor. Amin.

 

Sursa: https://doxologia.ro/rugaciune-grabnic-folositoare-catre-sfantul-efrem-cel-nou?fbclid=IwY2xjawKZqi9leHRuA2FlbQIxMQBicmlkETA3MU00RHpudVAxVVZIa3d3AR4-817y7vW0LPkQQvBWFBM_zuWHLzCTfJhfBXsjtBzwhkmZDxNI18_3rNFe4g_aem_9Spsh_JSwduq9X9iWWE0aA

Dumitru Stăniloae - Rugăciunile pentru alții și sobornicitatea Bisericii

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae

RUGĂCIUNILE PENTRU ALȚII ȘI SOBORNICITATEA BISERICII

RUGĂCIUNILE PENTRU VII

Sobornicitatea e opusul singurătății; e unirea interioară a membrilor Bisericii într-un întreg, ceea ce are ca urmare că în întreg se reflectă calitățile și viața tuturor și fiecare reflectă calitățile și viața întregului. Sobornicitatea își are o analogie în raportul dintre organismul în a cărui unitate se armonizează totalitatea celulelor componente cu viața lor și dintre celulele care reflectă fiecare în parte calitățile specifice ale organismului ca întreg. Fiecare parte componentă se explică și există prin întreg și întregul se susține prin legătura tainică ce le unește pe toate. Legătura aceasta este mai mult decât un asentiment al părților; totuși întregul nu e în afara părților sau fără părți.

Sobornicitatea nu se manifestă numai în susținerea comună a credinței, a cultului și a organizării Bisericii, ci susține și reprezintă însăși viața Bisericii și a fiecărui membru al ei. Ea e opera iubirii neîntrerupte ce domnește în Biserică și al cărui izvor ultim este Hristos cu Duhul Sfânt care radiază din El.

Iar iubirea are forme de dialog, de comunicare între persoane. Sobornicitatea se manifestă deci ca o comunicare între persoane. Chiar când o persoană e singură în aparență, ea este într-o comunicare cu altele, prin răspunderea ce-o trăiește pentru acelea, prin preocuparea de ele, prin voința de a le ajuta într-un fel sau altul. Iar acelea se folosesc de preocuparea respectivei persoane de ele, chiar dacă nu au o cunoștință despre aceasta.

În comunicarea aceasta un rol important îl are rugăciunea fiecărei persoane pentru celelalte. Persoana care se roagă este în dialog, în comunicare cu cea pentru care se roagă, este în exercițiul unei răspunderi pentru aceea. Când două persoane se roagă una pentru alta, amândouă se află în exercițiul răspunderii uneia pentru alta. Iar răspunderea e o formă a iubirii între persoanele care au lipsă una de alta. Când numai una din persoane se roagă pentru alta, ultima nu se află în acest exercițiu al răspunderii și nu sesizează în mod conștient exercițiul răspunderii celeilalte pentru ea. Dar până la urmă are un folos din rugăciunea celei dintâi. În orice caz, nu există rugăciune fără răspundere, iar în răspundere o persoană experiază legătura în care se află cu cealaltă, legătură care nu depinde nici de voința sa, nici de voința celeilalte, ci de structura dialogică imprimată în fiecare persoană, iar în Biserică și de Duhul lui Hristos care întărește această legătură dialogică între persoane.

Dar nu numai în rugăciune vine la expresie legătura dialogică între persoane, sau răspunderea uneia pentru alta, ci și în fapta uneia în favoarea celeilalte. Oamenii în starea lor naturală simt și ei că prin faptele lor de întrajutorare împlinesc obligațiile unor răspunderi ale unuia pentru altul, răspunderi mai presus de voia lor. Dar membrii Bisericii știu că răspunderea aceasta este pusă asupra lor de Dumnezeu și că de ea se achită nu numai prin fapte, ci și prin rugăciune; ei mai știu că fără exercițiul acestei răspunderi se prăbușesc într-un fel de existență golită de conținut și de putere, într-o existență a coșmarului, a neputinței. În acest fel de existență de umbră chinuită cade nu numai cel neajutat de celălalt, dar și cel ce nu ajută. Căci cel ce nu rămâne în legătura dialogului cu celălalt, prin răspunsul la apelul lui, cade el însuși în golul singurătății, adică al unei existențe fantasmagorice, de coșmar.

Din viața Sfântului Pahomie se spune că odată el a visat că membrii uneia din mănăstirile meșteșugite și conduse de el se aflau într-o peșteră, legați între ei într-un șir, prin faptul că fiecare ținea de mână pe altul și tot șirul, având în frunte pe stareț, înainta spre o deschizătură în care se vedea lumina de afară. Alți oameni alergau continuu de colo până colo, prin întunericul peșterii, ascultând când de un glas, când de altul, care striga: «aici e lumina!». Alte șiruri mai mici se învârteau continuu în jurul unei coloane, fără să înainteze spre lumina de afară.

Imaginea se potrivește legăturii sobornicești dintre membrii Bisericii în general. Ei se susțin unii pe alții, având în frunte pe preoții și ierarhii Bisericii, toți împreună înaintând spre lumina împărăției veșnice, având încă de pe pământ o oarecare arvună a ei. Îndată ce unul se rupe din lanț și rămâne de unul singur, sau se încadrează într-un grup mic ce se mișcă în jurul vreunei căpetenii de caracter personal, rătăcește într-un întuneric fără ieșire, într-o neînțelegere a sensului existenței și al scopului ei.

Cine susține pe alții, se susține pe sine prin cei pe care-i susține; cine dă putere, primește putere. Sfântul Ioan Damaschin spune: «Precum cel ce voiește să ungă cu mir sau cu alt untdelemn pe un bolnav se împărtășește întâi el de ungere și apoi unge pe cel bolnav, tot așa cel ce lucrează pentru mântuirea aproapelui, întâi se folosește pe sine și apoi pe aproapele».

Se poate spune că fapta prin care cineva ajută și susține pe alții e prilejul sau mijlocul prin care Dumnezeu îl susține și-l ajută pe el însuși; e efortul care, mobilizând energiile cuiva, e semnul prezenței energiei divine, comunicată spre folosul celui ce face acest efort și spre al celui în favoarea căruia îl face. Cine vrea să facă efortul în folosul său exclusiv e victima unui scurtcircuit spiritual; cel ce nu vrea să lumineze pe alții, nu se luminează nici pe sine. Mai precis, cine nu primește lumina și energia lui Dumnezeu, ca să o transmită mai departe, nu o primește nici pentru sine, căci acela, opunându-se pornirii de propagare generoasă a iubirii lui Dumnezeu, se opune efectului ei chiar în persoana proprie. Nevrând să se facă mediu de propagare generoasă a acestei iubiri, neîncălzindu-se el însuși de pornirea generoasă a iubirii divine, nu numai că nu o transmite mai departe, dar nu-i dă putința să-și producă efectul deplin nici în sine însuși.

Iar dispoziția lui de a primi și de a transmite cu generozitate ajutorul divin se arată în rugăciunea și fapta lui pentru alții. De aceea spune Sfântul Ioan Damaschin: «Căci Domnul cel de oameni iubitor voiește să I se ceară și să împartă cele cerute spre mântuirea făpturilor Sale și mai ales atunci se înduplecă cu totul, nu când cineva luptă numai pentru sufletul său, ci când face aceasta pentru aproapele». Sau tot Sfântul Ioan Damaschin spune: «Cine împarte și dă, se bucură și se înveselește mai mult decât cel ce primește, și-și procură cea mai mare mântuire».

Răspunderea față de aproapele, hrănită de răspunderea față de Dumnezeu, e motorul care dă forță rugăciunii și faptei pentru alții. Căci ea ține ființa omului legată dialogic simultan de Dumnezeu și de semenii proprii. Apelul ce-l face un credincios către altul: «Roagă-te pentru mine, frate (sau părinte)!» e manifestarea conștiinței lui că depinde simultan de Dumnezeu și de aproapele. Dar e și un apel la răspunderea aceluia în fața lui Dumnezeu, însă la o răspundere în care se include răspunderea pentru semenii lui și în speță pentru cel ce face apel la el. Prin acest apel trezește răspunderea îndoită a aceluia: față de Dumnezeu și față de cel care face apelul; îl trezește pe acela la conștiința legăturii dialogice în care se află cu Dumnezeu și cu aproapele care face apelul. În acest sens, chiar cel ce face apelul pentru cineva îi dă prilejul aceluia să se trezească. Dialogul constă din apelul unuia și din răspunsul oarecum necesar al celuilalt. Apelului trebuie să-i urmeze răspunsul. Dar apelul: «Roagă-te pentru mine, frate (sau părinte)!» pornește din conștiința răspunsului ce trebuie să-l dea celălalt, simultan, lui Dumnezeu și celui ce face apelul.

Dar orice credincios nu apelează numai la rugăciunea celuilalt, ci se roagă el însuși pentru acela. Se angajează el însuși să se roage, când apelează la rugăciunea celuilalt; sau cel la care se face apelul pentru rugăciune adresează și el, la rândul său, un apel celui dintâi să se roage pentru el lui Dumnezeu.

Astfel amândoi se simt răspunzători simultan în fața lui Dumnezeu unul pentru altul. Amândoi sunt legați de Dumnezeu și unul de altul prin răspunsul ce trebuie să-l dea fiecare lui Dumnezeu pentru celălalt. Apelul reciproc la rugăciune trezește legătura lor dialogică cu Dumnezeu și întreolaltă, ca ființe răspunzătoare față de Dumnezeu și întreolaltă. Legătura între credincioși este o legătură în Dumnezeu și invers: legătura unui credincios cu Dumnezeu este o legătură cu ceilalți. Cine nu se simte legat de altul pierde legătura și cu Dumnezeu. Cine se roagă lui Dumnezeu pentru altul îl are pe celălalt nu numai în gând, ci e într-o legătură dialogică cu acela, prin răspunsul ce i-l dă împlinind apelul lui de a se ruga pentru el lui Dumnezeu. Pe cât de reală este legătura lui dialogică cu Dumnezeu în rugăciune, pe atât de reală este legătura lui cu semenul pentru care se roagă. Această legătură reală a lui cu Dumnezeu, în care este inclus și semenul pentru care se roagă, explică puterea divină care curge atât pentru cel care se roagă cât și peste cel pentru care acela se roagă.

Dar credincioșii sunt legați între ei și cu Dumnezeu, nu numai ca niște perechi izolate de alți credincioși. O pereche izolată este expusă și ea unui scurtcircuit al iubirii și al comunicării. Doi sau mai mulți oameni care se iubesc exclusiv între ei, fiind indiferenți sau dușmănoși față de alții, nu și-au sensibilizat în întregime ființa, pentru a o face un bun transmițător al iubirii divine și simultan un focar de iradiere a iubirii proprii, în toate direcțiile. Au rămas în ea zone, aspecte și realități de întuneric și de duritate, care nu pot să nu se repercuteze și asupra relației cu persoanele pe care le iubesc. Ei trăiesc într-un orizont îngust, înconjurat de întuneric. Numai un al treilea deschide lanțul comunicării și al luminii la nesfârșit. Cel ce beneficiază de răspunderea altuia pentru sine trebuie să-și trăiască în acel moment propria răspundere pentru un al treilea; și cel ce-și trăiește propria răspundere pentru cineva e trezit la aceasta de experiența răspunderii altuia pentru sine.

Pe lângă aceea, fiecare e fericit să experieze răspunderea cât mai multora pentru sine și trebuie să tindă a se simți răspunzător pentru cât mai mulți oameni și a-și exercita efectiv această răspundere.

Astfel o mare mulțime de oameni sunt prinși în țesătura dialogică între ei înșiși și între ei și Dumnezeu. Fiecare include în legătura sa dialogică cu Dumnezeu legătura sa dialogică cu toți pentru care se simte răspunzător în fața lui Dumnezeu sau întreaga Biserică. În acestea constă sobornicitatea Bisericii.

POMENIREA CELOR MORȚI

Dar credincioșii continuă să se simtă răspunzători și pentru credincioșii trecuți din viața aceasta. Ei nu-i pot șterge nici pe aceia din inima și din pomelnicul lor, ci îi trec numai din rândul celor vii în rândul celor decedați. Iar în această răspundere a lor pentru aceia se reflectă voia lui Dumnezeu care în generozitatea Sa voiește să-și reverse iubirea Sa și peste cei decedați în credință. În general, Dumnezeu voiește «ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului... Căci S-a dat pe Sine răscumpărare pentru toți» (I Tim. II, 4, 6). «Precum a pătimit El toate pentru om, așa le-a și gătit toate pentru el, spune Sfântul Ioan Damaschin. Căci cine, pregătind ospăț și chemând pe prieteni, nu voiește ca să vină toți și să se sature toți din bunătățile lui? Căci de ce a mai pregătit ospățul, dacă nu ca să primească la el pe prietenii săi?»

Dar în scopul acesta Dumnezeu voiește să-i asocieze pe toți în pornirea Sa generoasă către toți, pentru ca toți să se bucure simultan de generozitatea divină și de generozitatea cât mai multor oameni, sau prin generozitatea cât mai multor oameni. De aceea Dumnezeu nu uită nici pe cei adormiți și-i face și pe cei vii să nu-i uite pe aceia.

Desigur în acești «toți» nu se pot cuprinde real decât cei ce au răspuns, măcar într-o măsură cât de mică la apelul lui Dumnezeu, cât au fost în viață. Sfântul Ioan Damaschin zice că pentru toți cei ce și-au agonisit puțin aluat al virtuților, dar n-au apucat să facă cu ajutorul lor din toată ființa lor pâine, «Domnul va trezi după moarte pe apropiații și pe prietenii lor, cărora le îndreaptă gândurile și le mișcă sufletele spre folosul și ajutorul acelora. Iar aceștia mișcați de sus și prin atingerea Stăpânului de inimile lor vor completa lipsurile celor decedați». Dar celui care a plecat din viața aceasta cu un cuget întru totul trupesc nu-i va întinde după moarte nimeni o mână de ajutor, «pentru că nici Dumnezeu nu-l are pe acesta în amintire».

Lucrul trebuie înțeles astfel: Cei ce au decedat în credință au acceptat să intre în dialogul viu și de viață făcător cu Dumnezeu înainte de moarte, chiar dacă nu s-au angajat deplin în el, chiar dacă n-au răspuns cu toată ființa apelului lui Dumnezeu. Ca atare ei au decedat în legătura dialogică cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu-i mai lasă pe aceștia din legătura cu El, după ce ei nu mai pot face nimic pentru a progresa în această legătură. Ei rămân «în amintirea lui Dumnezeu». Dar cine rămâne în amintirea lui Dumnezeu rămâne în preocuparea Lui. Iar cel ce rămâne în preocuparea lui Dumnezeu rămâne în legătură cu Dumnezeu. Și acela nu moare sufletește de tot; rămâne și el viu sufletește în oarecare măsură, prin preocuparea lui Dumnezeu de el. Căci preocuparea lui Dumnezeu de el înseamnă îndreptarea gândului lui Dumnezeu spre el, ceea ce e totuna cu îndreptarea cuvântului de viață dătător al lui Dumnezeu spre el. Iar cuvântul lui Dumnezeu îl ține pe cel căruia i se adresează viu, prin răsunetul apelului lui Dumnezeu în conștiința lui, prin necesitatea de a răspunde trăită de acela în ființa lui.

Dar dacă credinciosul care se roagă lui Dumnezeu pentru un semen al său realizează un dialog atât cu Dumnezeu cât și cu acel semen al său, Dumnezeu realizând un dialog cu un ins în viață, sau menținându-l cu unul decedat, include, de asemenea, în dialogul acesta și pe anumiți semeni ai insului respectiv. Dumnezeu nu se adresează niciodată unui om în izolare, pentru că nu-l vede izolat. Dumnezeu vede pe fiecare om în legăturile lui ființiale cu semenii săi și îndreaptă preocuparea sa spre el pentru ca cuvântul Său să se răspândească prin acela și la alții, pentru a trezi și pe aceia la un răspuns, fie pentru că aceia au lipsă să fie ajutați, prin cel căruia Dumnezeu îi vorbește, fie pentru că are lipsă cel de care Dumnezeu se ocupă direct de ajutorul celorlalți. Astfel, dacă credinciosul în rugăciunea sa pentru alții realizează un dialog îndreptat și spre Dumnezeu și spre om, aceasta se datorește faptului că Dumnezeu Însuși îl suscită la acest dialog; se datorește faptului că Dumnezeu Însuși, cerându-i rugăciunea pentru altul, se arată preocupat și de acela, ba mai mult, a și început să lucreze la ajutorarea spirituală a acelora, incluzând în dialogul Său cu cel căruia îi cere rugăciunea și pe cel pentru care o cere, sau în preocuparea Sa îndreptată spre cel care are lipsă de rugăciune și pe cel căruia îi cere rugăciune.

Dacă ne rugăm și noi ca Dumnezeu «să pomenească» pe cei adormiți, aceasta nu înseamnă că noi avem inițiativa în pomenirea acelora, ci că Dumnezeu are lipsă și de răspunsul nostru și de răspunsul celor decedați, înviorat de răspunsul nostru, la preocuparea lui Dumnezeu de ei, pentru ca această preocupare a Lui să dureze veșnic și să fie cât mai eficientă. Iar răspunsul nostru e dat prin rugăciunea noastră către Dumnezeu, ca Dumnezeu să-i pomenească pe cei de care El se preocupă. Numai așa pomenirea lui Dumnezeu îi ține pe aceia vii în veci, pentru că numai așa se menține dialogul adevărat între El și ei, răspunzând și aceia o dată cu noi, sau în urma răspunsului nostru, la preocuparea lui Dumnezeu de ei. Dumnezeu îi uită dacă ei îl uită, ceea ce înseamnă că uităm noi înșine să ne rugăm pentru ei și să înviorăm prin aceasta răspunsul lor la preocuparea lui Dumnezeu de ei.

În orice caz, pomenirea lui Dumnezeu are puterea să țină vii spiritual în vecii vecilor pe cei ce răspund acestei pomeniri. Noi nu avem puterea aceasta, pentru că cu cât clipa despărțirii celor decedați de noi lunecă mai mult în trecut, amintirea lor slăbește în noi și cu aceasta și puterea noastră de a-i ține în legătură cu noi și deci vii. Numai pentru și prin Dumnezeu ei rămân mereu prezenți și deci vii, pentru că pentru El nu există trecut. Amintirea noastră n-are puterea să învingă trecutul și deci să mențină legătura cu cei adormiți, cum are Dumnezeu. Noi numai rămânând în legătură dialogică cu Dumnezeu rămânem și în legătură dialogică neslăbită cu ei. Numai conștiința răspunderii noastre pentru ei în fața lui Dumnezeu ne ține trează amintirea lor. Numai dacă Dumnezeu ne trimite în suflet preocuparea Sa de ei, adică numai dacă El nu uită să-și amintească de ei, făcându-ne să o simțim aceasta și noi în conștiința noastră, putem păstra și noi vie amintirea lor. Rugându-ne lui Dumnezeu ca să-și amintească de cei adormiți, ne ajutăm și nouă ca să păstrăm cât mai mult și mai neștearsă amintirea lor.

Cine își amintește de cineva îl ajută să rămână viu. Cu atât mai mult îl ajută amintirea lui Dumnezeu. Pentru cel lovit de amnezie totală sau parțială, toate persoanele sau anumite persoane se scufundă în neant. Aceasta înseamnă că persoana lovită de amnezie nu le mai dă nici un ajutor să existe; persoanele uitate pierd un sprijin, pierd un rost al existenței lor, o semnificație a acestei existențe. Și dacă toate persoanele umane ar fi lovite de amnezie în legătură cu o anumită persoană, aceea și-ar pierde orice rost, orice semnificație, orice interes al existenței ei. Ea s-ar scufunda spiritual într-un fel de pustiu chinuitor. Iar odată moartă trupește, ar intra definitiv în această pustietate chinuitoare și fără sens. Acest efect îl are cu atât mai mult uitarea lui Dumnezeu pentru un om care nu răspunde preocupării lui Dumnezeu de el. La această voluntară amnezie divină se adaugă amnezia voluntară a persoanelor umane care n-au primit niciodată un răspuns pozitiv de la persoana respectivă. Persoana respectivă, căzând din dialogul cu Dumnezeu și cu semenii, a căzut din realitate în golul fantasmagoric, fără conținut și fără sens, care constituie un chin negrăit.

Când cerem lui Dumnezeu «veșnică pomenire» pentru cineva, cerem să fie pomenit de Dumnezeu și în prezent, cum va fi pomenit în eternitate, deci să-l țină neîncetat viu. Dacă am cere ca Dumnezeu să-l pomenească numai de la judecata din urmă mai departe, ar însemna că Dumnezeu îl are uitat pentru o vreme, iar după aceea iarăși își va aduce aminte de el. Noi nu cerem lui Dumnezeu nici să-și aducă aminte câteodată de acela, ci să-l aibă neîntrerupt în amintire, în vecii vecilor (αἰωνία ἡ μνήμη).

Dar dialogul nostru cu Dumnezeu pentru semenul nostru decedat, deci și cu el, se susține nu numai prin pomenirea în rugăciuni, ci și prin pomenirea cu faptele, în special cu faptele de milostenie. Prin acestea intercalăm și pe alți oameni în acest dialog. Adică îl pomenim în relație cu alții și-i facem și pe aceia să-l pomenească. Iar această pomenire a celui decedat de către noi, care săvârșim fapte de milostenie în numele lui, și de cei care beneficiază de aceste fapte, e un dialog nu numai între noi și aceia, ci și un răspuns dat apelului celui decedat și lui Dumnezeu pentru el. Această lărgire a dialogului se realizează de altfel și prin rugăciuni. Călugării în mănăstire se scoală cu ore înainte de începerea Sfintei Liturghii și pomenesc zeci de mii de credincioși adormiți, pentru care li s-a cerut să facă aceasta, «pentru că fiecare din cei adormiți așteaptă o ușurare prin această pomenire». Iar rudele celui adormit dau câte o haină pentru cel adormit, pentru că acela e gol și așteaptă haina aceasta. Nu numai rudele pomenesc pe cel adormit, ci cer aceasta și preoților și celor cărora le dau pentru el vreun lucru, pentru ca să fie atrași cât mai mulți în acest dialog cu cel adormit și cu Dumnezeu pentru el. Toți aceștia vorbesc între ei despre cel adormit și cu el și cu Dumnezeu. Sobornicitatea Bisericii nu se limitează numai la relațiile între cei vii, ci și la cele între ei și cei adormiți.

Avându-i pe cei adormiți în legătură dialogică cu noi, când cerem altora să-i pomenească și când săvârșim fapte de milostenie pentru ei, ei înșiși cer prin noi într-un anumit fel această pomenire și ne presează la săvârșirea acestor fapte. Nu numai noi săvârșim fapte pe care nu le-au avut ei timp, sau nu au fost în dispoziția de a le împlini cât au trăit pe pământ, ci oarecum ei înșiși participă la săvârșirea lor prin noi, prin presiunea ce-o exercită așteptarea sau apelul lor asupra noastră. Sfântul Ioan Damaschin spune că Dumnezeu «le socotește ca fapte ale lor». Iar întrucât toate faptele bune se săvârșesc din îndemnul lui Dumnezeu, căruia îi răspundem prin ele, faptele pentru cei adormiți sunt săvârșite și ele și de Dumnezeu, întrucât noi le săvârșim răspunzând apelului lui Dumnezeu de a le săvârși. Iar prin aceste fapte îi atragem și pe cei către care le săvârșim să intre pentru cei adormiți în dialogul rugăciunii cu Dumnezeu, pentru a completa ce n-au făcut aceia cât au trăit.

De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește de un testament pe care-l lasă cel ce moare nu numai rudelor, ci și săracilor și lui Dumnezeu însuși, ca să facă aceștia ceea ce n-a apucat el să facă: «Scrie în testamentul tău ca moștenitor, pe lângă copii și meșteșugari, și pe Stăpânul. Să aibă deci hârtia numele Stăpânului, să nu fie lipsită de pomenirea săracului».

Dumnezeu așteaptă de la toți oamenii să facă bine, pentru ca toți să devină buni, împlinindu-și această datorie față de Dumnezeu și toți să se facă buni prin binele ce li se face. Dacă unii au lipsit de la această datorie, binele pe care nu l-au făcut ei trebuie să-l facă pentru ei alții, pentru ca să nu rămână nici un bine voit de Dumnezeu nefăcut în lume și pentru ca omenirea în general să progreseze spre stadiul de bunătate urmărit de El. Dacă mulți oameni n-au putut deveni buni, pentru că n-au fost mișcați la aceasta de cei ce trebuiau să le facă bine, ei trebuie să fie mișcați spre bunătate de alții și în numele celor ce au neglijat această datorie a lor.

Dialogul desăvârșitor trebuie să cuprindă deplin pe toți cei credincioși, pe toți membrii Bisericii, pe toți cei ce sunt într-o oarecare măsură în Hristos, deci și pe cei decedați.

Prin faptele de milostenie câștigă nu numai cei adormiți, ci și cei ce le fac pentru ei și cei cărora li se fac. Ele se fac «pentru ca și cei decedați să se folosească de bunătatea lui Dumnezeu și iubirea de frați să crească și nădejdea în înviere să sporească și rugăciunea către Dumnezeu să se întărească și contribuțiile pentru locașurile lui Dumnezeu să se înmulțească printr-o mai mare căldură și facerea de bine către cei săraci să se extindă».

De aceea Dumnezeu nu uită de nici o faptă bună făcută celorlalți. «Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrul vostru și dragostea voastră pe care ați arătat-o pentru numele Lui, slujind altădată și slujind și astăzi sfinților» (Evr. VI, 10). Dumnezeu nu uită nici o faptă bună făcută altora pentru că toate se înscriu într-o linie de progres al omenirii spre un stadiu superior de bunătate. Nu uită, pentru că prin toate credincioșii răspund lui Dumnezeu pentru darurile ce le-au primit, răspunzându-i în primul rând Lui prin însușirea și înmulțirea bunătății Lui arătată lor prin darurile ce li le-a dat. Iar neuitând, întoarce darurile Sale iarăși însutit înmulțite celor ce-i întorc darurile acordate prin transmiterea lor către alții. Cine, făcând ceva pentru alții nu se simte prins într-un vânt înnaripat al întrecerii în dăruire și bunătate cu aceia!

Dumnezeu e însetat să vadă darurile Sale transmise de la om la om, spune Sfântul Ioan Damaschin, adică să vadă bunătatea Sa înmulțindu-se între oameni prin aderența lor la ea și prin străduința lor: «Căci după aceasta însetează, aceasta o voiește și o cere și o dorește Domnul, cel mai presus de bunătate, ca nu cumva să rămână cineva lipsit de darurile sale dumnezeiești». Sau: «Căci aceasta mulțumește și bucură pe milostivul Dumnezeu, ca să se grăbească fiecare spre ajutorarea aproapelui. Aceasta o voiește și o dorește Milostivul, ca toți să facem bine unii altora, cât și după moarte». Voiește să fim într-un dialog al faptelor între noi și prin aceasta să răspundem Lui unul pentru altul. Nu e vorba deci de o înmulțire a binelui într-un mod abstract, ci de o înmulțire a dragostei între persoanele concrete. Cei ce fac bine în viața aceasta nu vor vedea binele făcut de ei ca o entitate abstractă, ci în recunoștința cu care ei vor fi întâmpinați de cei cărora le-au făcut binele. Cu recunoștința aceasta ei vor întâmpina și pe cei decedați cei cărora li s-a făcut bine în numele lor. De asemenea, cei ce au făcut fapte rele nu le vor vedea printr-o contemplare abstractă, ci în mustrarea cu care îi vor întâmpina cei cărora ei le-au făcut. Căci pe toți îi vom vedea și-i vom recunoaște la judecata din urmă, cu urmele faptelor noastre în ei și cu răspunsul lor de recunoștință sau de mustrare la faptele noastre. Faptele noastre ni se vor face vădite din ei. Îi vom vedea și îi vom recunoaște chiar pe cei asupra cărora s-au repercutat indirect faptele noastre bune sau rele. «Să nu socotească cineva că nu va recunoaște niciunul pe niciunul la acea înfricoșată judecată și adunare. Fiecare va recunoaște pe aproapele lui, nu după chipul trupului, ci după privirea pătrunzătoare a sufletului». Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: «Nu vom cunoaște numai pe cunoscuți acolo, ci vom privi și pe cei care n-au ajuns niciodată la vederea noastră». Sfântul Vasile cel Mare zice și el: «Stând de jur împrejurul tău, cei nedreptățiți de tine vor striga către tine, căci oriunde ți-ai întoarce ochii vei vedea chipurile faptelor tale rele. Aici orfanii, dincolo văduvele, acolo săracii doborâți de tine, slujitorii pe care i-ai azvârlit, vecinii pe care i-ai supărat».

Din toate părțile toți îi vor scoate celui ce a făcut rele la suprafața conștiinței toate relele făcute, toate refuzurile de dialoguri frățești și motivele pentru care de acum va fi lăsat într-o însingurare înspăimântătoare și definitivă. Apoi va urma însăși această părăsire totală și definitivă de către toți; tăcerea și singurătatea eternă îl vor înconjura; va urma ieșirea lui din orice dialog pentru totdeauna. Nu va mai putea apela la nimeni, nu va mai avea ocazie să răspundă nimănui. Nici o urmă de comuniune nu va mai fi posibilă cu nimeni. Se va cufunda «în întunericul cel mai dinafară».

Până s-a mișcat între oamenii care nu-l cunoșteau, a mai putut înjgheba câte un dialog cu cineva, pentru că nu i se cunoștea de toți mârșăvia. Acum cade în singurătatea părăsirii și uitării de către toți, în extrema opusă a sobornicității. În aceasta constă iadul. Până sunt oameni pe pământ e un târg unde își poate procura fiecare mântuirea, unul dând, altul primind în vederea ei, rugăciuni și fapte bune, deci prin apeluri și răspunsuri, într-un vast și multiplu dialog purtat între mulți oameni și între ei și Dumnezeu, dând și primind nu numai oamenii între ei, ci și Dumnezeu. «Terminându-se târgul, nu mai este negustorie de bunuri. Căci unde mai sunt atunci săracii? Unde liturghisitorii? Unde psalmodiile? Unde facerile de bine? Pentru că înainte de ceasul acela ne putem ajuta unul pe altul și putem oferii iubitorului de suflet Dumnezeu manifestările iubirii de frați. Căci primește completările lipsurilor făcute celor ce au plecat pe neașteptate și nepregătiți și le socotește ca fapte ale lor».

Lumea ne e dată în faza de construcție morală și spirituală, cât suntem pe pământ, pentru ca să participăm toți la această construire. Cine a plecat de aici nu mai poate participa la construirea ei decât prin meșterii și lucrătorii de pe pământ. Iar după judecata din urmă, nu mai poate participa nici unul. Căci totul e terminat. Nu mai avem inegalități de nivelat, nedreptăți de îndreptat, frățietate de realizat. Acolo ne bucurăm de fericirea perfectei comuniuni. Dar se bucură numai cei ce au participat direct sau indirect în lucrările de pe șantier.

Cel mai mare ajutor le vine însă celor adormiți de la pomenirea lor în legătură cu jertfa lui Hristos la Sfânta Liturghie. «Tălmăcitorii și martorii oculari ai Cuvântului, ucenicii și Apostolii Mântuitorului care au cucerit pământul de jur împrejur au rânduit să se facă în legătură cu înfricoșatele, preacuratele și de viață făcătoarele Taine, pomenirea credincioșilor adormiți».

Sfântul Chiril al Alexandriei a evidențiat pe larg faptul că noi nu putem intra la Tatăl decât în stare de jertfă curată, dar noi nu ne putem transforma în starea de jertfă curată decât având în noi pe Hristos, singura jertfă curată sau asumându-ne Hristos cel jertfit în Sine. Pe lângă aceea, la liturghie toată comunitatea sau toată Biserica se aduce pe sine în Hristos jertfă curată Tatălui, toată se predă Tatălui, răspunzând desăvârșit la apelul Lui la iubire și împlinind scopul dialogului cu Tatăl.

Căci ea își însușește răspunsul lui Hristos, adică predarea Lui, sau Hristos unește răspunsul, adică predarea ei cu răspunsul sau predarea Sa. Dar comunitatea unită cu Hristos are legați de ea în dialogul amintirii și pe cei adormiți ai ei; și-L roagă și prin cuvinte pe Hristos, în dialogul ei cu El, să-i primească și pe ei, prin amintire, în legătură cu El și să-i ofere Tatălui sau să-i unească cu Tatăl prin dialogul predării Sale Tatălui.

Dacă tot dialogul nostru cu Tatăl, sau tot răspunsul nostru bine primit la apelul Tatălui, în dialogul cu Tatăl, sau toată predarea noastră Tatălui, prin rugăciune și fapte de autodepășire, primește puterea numai din puterea jertfei sau a predării desăvârșite a lui Hristos, evident că și atragerea celor adormiți ai noștri în acest act de predare Tatălui se datorește tot lui Hristos. Căci dacă El s-a adus jertfă pentru toți, ca toți să poată fi aduși jertfă în El, puterea jertfei Lui nu se oprește la cei aflători încă în viața terestră, ci se întinde la toți cei ce au sfârșit viața prin credință, în dialog cu El și cu cei credincioși; se întinde atât prin ea însăși cât și prin ceilalți credincioși. Hristos cu jertfa Lui, ce se oferă neîncetat pentru toți, ținându-i pe toți în legătură cu Sine în dialogul aducerii la Tatăl cu Sine, e izvorul sobornicității Bisericii.

 

Note și referințe bibliografice (din textul original):

* Comentariu pe marginea scrierii Sfântului Ioan Damaschin, De iis qui in fide dormierunt, P.G., XCV, 247–278.

1. Sf. Chiril din Alexandria, Dialogi de S. Trinitate, 1, P.G., LXXV, 696 D–697 A: «Prefacerea naturii noastre divizate și egoiste în natura Bisericii, adică reunirea persoanei noastre umane cu Hristos și cu semenul nostru în natura cea una a Bisericii devine unul din temeiurile pentru rugăciunea noastră pentru toți oamenii și în special pentru decedați, a credinței noastre în valoarea rugăciunilor sfinților și a botezului copiilor pentru credința părinților spirituali (a nașilor)».

2. Sfântul Ioan Damaschin, De iis qui in fide dormierunt, P.G., XCV, 269 D.

3. Ibidem, col. 252 C.

4. Ibidem, col. 268 A.

5. Ibidem.

6. Ibidem, col. 261 C. (În text din P.G., «ἐν τῷ μέτρῳ αὐτοῦ». Dar cred că e o transcriere greșită a lui «ἐν μνήμῃ αὐτοῦ»).

7. Ibidem, col. 253 C.

8. Ibidem, col. 269 (Citat de Sfântul Ioan Damaschin).

9. Ibidem, col. 269.

10. Ibidem, col. 263 D.

11. Ibidem, col. 361 C.

12. Ibidem, col. 276 A.

13. Ibidem, col. 276 B.

14. Ibidem, col. 276 C.

15. Ibidem, col. 254 C.

16. Ibidem, col. 219 C.

Dumitru Staniloae Rugaciunile Pentru Altii Si Sobornicitatea Bisericii by Hrab Alexandru on Scribd