Sfântul
Alexandru, Patriarhul Constantinopolului – 30 august
Când sfântul Mitrofan, întâiul
patriarh al Constantinopolului, s-a apropiat de sfârșitul său cel pământesc, și
a venit la el să-l cerceteze însuși marele împărat Constantin, întrebându-l pe
cine va binecuvânta să primească scaunul patriarhiei după plecarea sa, sfântul
Mitrofan a răspuns:
-
Domnul mi-a descoperit că după mine va lau
scaunul patriarhiei Alexandru, cel
împreună cu mine slujitor, vrednic de alegere și de
darul sfântului Duh…
Alexandru
era protopop și în vremea soborului de la Niceea a fost trimis de sfântul
Mitrofan să-i țină locul, el fiind pe pat de suferință. Și acolo, sfântul
Alexandru a apărat cu mare putere dreapta credință împotriva rău-credinciosului
Arie.
Ducându-se
sfântul Mitrofan la Domnul, Alexandru a fost pus ca patriarh în locul lui.
Luând
cârja, a început grea luptă împotriva tuturor ereticilor, nu numai a celor
arieni, ci și a altora, mulți fiind pe vremea aceea. Ci și cu filosofii păgâni
ducea luptă.
Unul
din aceștia a mers la împăratul ținându-l de rău că a lăsat vechea credință
idolească, i-a cerut să aducă în fața sa pe patriarhul Alexandru și să-i facă
întrebare despre credință.
Alexandru,
arhiereul lui Dumnezeu, cu toate că, neînvățând filosofia elinească, însă fiind
plin de Duhul Sfânt, nu ns-a lepădat de întrebare.
Venind în fața împăratului mulți
filosofi și voind toți să facă întrebări episcopului creștinesc, sfântul i-a
rugat să aleagă pe unul din ei mai înțelept și bun cuvântător să întrebe și
ceilalți să asculte.
Și atunci s-a petrecut o minune a lui
Dumnezeu, căci voind să înceapă a pune întrebări acel filosof, sfântul
Alexandru, având în duh o descoperire minunată, a zis asupra acelui filosof:
„În numele Domnului Iisus Hristos, poruncă îți dau să taci!...”.
Și glasul filosofului a amuțit. Voind
din nou a vorbi, el n-a mai putut.
Toți cei de față s-au spăimântat, iar
unii din ei au crezut Domnului Hristos, trecând de partea patriarhului
Alexandru.
Alții au fugit, cuprinși de grea
rușinare.
Filosoful cel amuțit, văzând aceasta,
și credința creștinească arătându-i-se dreaptă și tare, a căzut la picioarele
arhiereului și dat prin semne dorința de a i se întoarce glasul, primind
învățătura creștinească.
Atunci, sfântul Alexandru i-a zis:
„În numele Domnului nostru Iisus Hristos, vorbește!...”.
Și filosoful a dat glas mare zicând:
„Slăvit să fie Dumnezeul creștinilor, Domnul Iisus Hristos, căruia și eu mă
închin de aici înainte!...”.
Și, pe urmă, s-a botezat cu ceilalți
prieteni ai săi, care crezuseră și ei.
S-a făcut atunci mare bucurie
împăratului și tuturor credincioșilor, iar Dumnezeu era preamărit de toți.
Trecând câțiva ani de la soborul cel
dintâi a-toată lumea, iată că venind Arie de la Constantinopole, izbutit a
amăgi cu vicleșug pe drept-credinciosul împărat Constantin.
Iată cum s-a petrecut aceasta…
Înfățișându-se înaintea împăratului,
arie a fost întrebat de el:
-
Crezi precum s-a statornicit în soborul
cel de la Niceea?
Ereticul, având la sân hârtia
ereticeștii lui credințe, a răspuns, lovindu-se cu mâna în
piept:
-
Așa cred… - ca și cum, pe față, s-ar fi
învoit cu credința întărită la Niceea, iar în
ascuns cu gândul zicea: „Așa cred, precum am scris cu
mâna mea și cum am în sânul meu…”.
Jurându-se
astfel înaintea împăratului și împăratul neștiind un vicleșug ca acesta, a
crezut înșelătoarelor lui vorbe și l-a trimis la preasfințitul Alexandru ca
să-l primească întru împărtășirea bisericească, ca pe un drept-credincios.
Dar
sfântul Alexandru nu vroia să-l primească și fiind atunci sâmbătă spre
duminică, în care arie cerea să fie primit la împărtășire, sfântul Alexandru a
căzut în rugăciune înaintea prestolului și a început a se ruga cu lacrimi,
cerând lui Dumnezeu ca să-i ia sufletul din trup ca să nu mai vadă ziua când
arie avea să se apropie și să ia sfânta împărtășanie, sau să se milostivească
spre Biserica sa, pierzând pe Arie de pe pământul celor vii,
Stând necurmat în rugăciune, iată că
s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie venind din palatul
împărătesc la biserică, cu multă mândrie, înconjurat de mulți curteni și de
numeroși ostași împărătești.
Dar iată că Arie, apropiindu-se a
intra, o frică mare a căzut asupra lui, cugetând la ticăloasa înșelare ce
făcuse împăratului. Și dintr-o dată, mare rău i s-a făcut în trup, simțind
nevoia a merge să se deșarte. Căută pentru aceasta un loc ascuns. Intrând
într-un loc ce slujea la aceasta, o cumplită durere îi izbi măruntaiele, iar
mațele au început a ieși din el. și așa a murit acolo, primind pedeapsa pentru
toată înșelăciunea lui.
Îndată s-a făcut mare înștiințare
peste tot despre această cumplită moarte a ereticului arie. Ereticii s-au
rușinat. Preasfințitul patriarh aflând despre aceasta a dat mulțumire lui
Dumnezeu, cel ce s-a milostivit spre Biserica lui scăpând-o de acest lup
cumplit. Iar marele împărat Constantin s-a întărit mai desăvârșit în dreapta
credință ținând până la sfârșitul zilelor sale învățăturile statornicite la
Niceea.
Și așa, rugăciunea cea dreaptă a lui
Alexandru, ca o armă ascuțită, a ucis pe vrăjmașul Domnului.
Despre aceasta aflând și sfântul
Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, mult a lăudat-o zicând: „Adevărat zic vouă
care sunteți ucenici ai prea-alesului Alexandru, marele ajutător și
propovăduitor al Treimii, care cu cuvântul și cu lucrul a gonit rătăcirea cea
arienească, aduceți-vă aminte de rugăciunile lui, cele la fel cu ale
apostolilor prin care a pierdut pe încăpătorul și povățuitorul necurățeniei,
care a pierdut multe suflete.
Și așa, păstorind mulți ani Biserica
lui Hristos, sfântul Alexandru a ajuns la adânci bătrânețe, iar când a fost
aproape de sfârșit, oile cele cuvântătoare înconjurat-au patul păstorului lor
și-l întrebau: ”Părinte, cui ne lași pe noi, fiii tăi? Pe cine vei pune în
locul tău, care mergând pe urmele tale să îndrumeze bine Biserica?” Iar el,
arătând spre doi bărbați ce stăteau de față acolo, spre preotul Pavel și spre
diaconul Machedonie, a zis:
„ – De vreți să aveți păstor
bun-învățător și strălucit prin fapte bune, alegeți-l pe Pavel, iar de voiți
să-l aveți numai frumos la chip și cu podoaba din afară cinstit, atunci
alegeți-vă pe Machedonie…”
După care și-a încredințat duhul în
mâinile Domnului având de la nașterea sa nouăzeci și opt de ani.
Și în locu-i ales a fost patriarh
Pavel, cel de dânsul vorbit, care a dus cu cinste mai departe buna lucrare a
lui Alexandru, apărând cu tăria Biserica lui Hristos împotriva
rău-credincioșilor[1].
[1] Viețile Sfinților, prelucrate de Al. Lascarov-Moldovanu, vol. V,
ed. Artemis, București, f.a., pp. 212-215.
