Tineretul
și viața[1]
Sfintele Evanghelii ne vorbesc în mai
multe rânduri despre întâlniri ale Mântuitorului Hristos cu tinerii. Un astfel
de tânăr i S-a adresat odată întrebându-L: „Învățătorule bun, ce să fac să
moștenesc viața veșnică?” (Marcu 10, 17; Luca 18, 18; cf. Matei 19, 16).
Întâmplarea aceasta și întrebarea tânărului ne apar ca fiind caracteristice
vârstei și deosebit de semnificative. Într-adevăr, nu este altă vârstă în care
întrebările să bântuie cu atâta insistența și în care dorința de viață veșnică
să fie atât de puternică.
E vorba, înainte de toate, de
întrebările ce și le pun tinerii. De fapt, întrebările apar încă de la cei mici
și cine nu știe câte întrebări, unele din cele mai neașteptate, pun copiii.
Dacă la ei avem de-a face cu aceea curiozitate firească intrării în viață, al
tineri întrebările pornesc dintr-o necesitate profundă de a cunoaște, de a
lămuri numeroasele taine ce ne înconjoară. „ne-ai făcut pentru Tine, Doamne,
spunea demult Fericitul Augustin (354-430), și neliniști este sufletul nostru
până nu-și va găsi odihna întru Tine”. Neliniștea cauzată de necunoscutul
dimprejur duce la întrebări, destule din ele chiar dramatice. Așa s-a întâmplat
cu tânărul care L-a întâlnit pe Hristos. El îndrăznește și întreabă. Nu
cunoaște ocoluri, nici fraze emfatice, nici pauze afectate. Însetează după o
certitudine de care să-și lege faptele tinereții și pune o întrebare care
cuprinde întrebările la al căror răspuns obosesc toți înțelepții și stau
zadarnic în rafturi cărțile bibliotecilor cu aproximativele lor răspunsuri. Cu
adevărat tinerețea este vârsta în care se pun simultan marile probleme ale
vieții, vârsta când sunt căutați învățătorii capabili să dea răspunsurile
așteptate. Acum pot apărea îndoielile, negațiile, refuzurile, dar și acceptul
facil al unor soluții aproximative, nu o dată greșite.
În al doilea rând, e vorba, în
întâmplarea cu tânărul din Evanghelie, de obiectivul întrebării sale și anume
dobândirea „vieții”. Ce viață? Oare nu o avea, nu a găsit-o în traiul său
îndestulat („căci avea multe avuții” – Matei 19, 22; Marcu 10, 22; Luca 18,
23)? Plin de viață, tânărul se simțea totuși lipsit de viață. Nu toată viața
este viață. Cea strânsă în vremelnic,
undă de zădărnicie în alergarea spre moarte, cea care cadențează cu
sfârșiturile, cu gust de râncezeală, aceasta nu-l putea mulțumii. Era tânăr,
voia o viață superioară, care să nu-i târască zilele și tremurările pe ulițe,
în bălăriile cu reptile și în vorbele goale ale pretinșilor înțelepți; el voia
viața veșnică, împinsă dincolo de orice zăgaz, spărgând orice orizont și
batjocorind orice amenințare a dintelui vremii.
În plus, tânărul din Evanghelie n-a
întrebat simplu ce este viața veșnică și cum o poate dobândi ci, foarte
important, ce să fac? Nu ce să cuget
sau ce să simt ci, încă o dată, ce să fac,
căci fapte este împlinirea ideii și a inimii, este vădirea unei metafizice,
traducerea unei convingeri.
Viața spre care aspira tânărul din
Evanghelie, spre care se cuvine să aspire și azi tineretul, nu este viața să-i
zicem biologică, viața care e prăvălire și îndobitocire, ci viața autentică,
viața care e înălțare și umanizare.
„Am venit ca lumea viață să aibă și
din belșug să aibă” (Ioan 10, 10). Aceste cuvinte se adresează mai ales
tinerilor. Iar plenitudinea vieții se obține prin contactul pur cu însăși viața
care e Dumnezeu și în al doilea rând, printr-o trăire spirituală autentică.
Prima cale este înălțarea senină spre crestele unde odihnește Dumnezeu, a doua
este chemarea dramatică, dar plină de încredere, căreia Dumnezeu îi miruie
fruntea cu bucuria biruinței.
Iată câteva învățăminte ce se
desprind din întâlnirea tânărului bogat cu Iisus Domnul. Tinerețea este vremea
ispitelor care trebuie înfrânate; e vremea în care impulsurile firii trebuie
supuse imperativelor morale. Când glasurile de sirenă îl trag până aproape de
marginea prăpastiei, tânărul strigă din adâncuri către Dumnezeu și El îl smulge
din vârtejul prăbușirii. Când puterile sunt slabe, cheamă binecuvântarea lui
Dumnezeu și El îl întărește; „Prin ce își va îndreptat tânărul calea sa,
întreabă Psalmistul? Prin păzirea cuvintelor Tale” (Psalmul 118, 90).
Potrivirea vieții după cuvântul lui
Dumnezeu înseamnă rotunjirea personalității după chipul cel plin de lumină a
lui Iisus. Personalitatea nu e un fruct care vine de la sine; ea angajează
toate forțele tinereții. Ea nu e rezultatul indiferenței și delăsării, ci al
unui efort conștient, dârz și fără răgaz. În acest efort, sprijinul cel mai
puternic este comuniunea cu Dumnezeu în Hristos și în sfinții Lui. Dacă e
adevărată maxima: „Spune-mi cu vine te însoțești, ca să-ți spun cine ești”,
tânărul care se însoțește cu Dumnezeu și cu sfinții Lui devine asemenea lor, se
simte pătruns de bunătatea, sfințea, iubirea lui Hristos și plăsmuit după asemănarea
Lui. Fie ca toți tinerii să urmeze lui Hristos și astfel să cunoască și să
dobândească viața veșnică[2].
