Recenzie Pr. Conf. Univ. dr. Constantin Necula - De ce ești trist...

Recenzia se găsește și aici: https://www.academia.edu/34127174/Recenzie_Pr._Conf._Univ._dr._Constantin_Necula_-_De_ce_e%C8%99ti_trist..

Recenzie Pr. Conf. Univ. dr. Constantin Necula - De ce ești trist... by Alexandru Hrab on Scribd

Întrebarea 78 I se îngăduie predicatorului mirean să se urce și să propovăduiască din tronul arhieresc sau să stea doar pe prima treaptă a acestuia, și aceasta cu pogorământ?

 

Întrebarea 78

I se îngăduie predicatorului mirean să se urce și să propovăduiască din tronul arhieresc sau să stea doar pe prima treaptă a acestuia, și aceasta cu pogorământ?

Înainte să răspundem la această întrebare a preacucernicului preot, este nevoie să clarificăm anumite lucruri.

Tronul canonic al episcopului nu este cel care, se găsește în partea dreaptă a bisericii, ci cel care se înalță în fundul absidei sfântului Altar, exact în spatele Sfintei Mese. Adică este „scaunul cel de sus”, tronul central, care după ermineuții bizantini ai sfintei Liturghii, preînchipuie tronul slavei Domnului sau pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care, prin nașterea mai presus de fire, s-a făcut tronul Împăratului slavei.

În bisericile vechi, mai ales în catedralele mitropolitane, exista și mai există încă acest tron. În acesta urcă arhiereul după Vohodul Mic al Sfintei Liturghii și aici rămâne și astăzi în timpul cântării „Sfinte Dumnezeule…”. În aceasta este interzisă urcarea nu doare a preoților slujitori, ci și a arhiereului din altă eparhie, când slujește episcopul locului în biserica eparhiei lui.

În mod special, el este legat și de întronizarea, după tradiție, a noilor arhierei, care, împreună cu celelalte prerogative pe care le au în eparhia lor, au și „înscăunarea în tronul cel sfânt”. Cu mult mai mult este interzisă urcarea pe tron a oricărui mirean.

Celălalt tron care se află în partea centrală a  bisericii este mult mai nou și a fost pus acolo după înălțarea catapetesmei, pentru ca arhiereul să se urce la adunările liturgice, astfel încât să fie văzut de popor.

În izvoare este numit „strana arhiereului” sau „stana stăpânului”. După o altă versiune era tronul împăratului bizantin, pe care într-un mod oarecare îl moștenea arhiereul eparhiot după căderea împărăției, chiar dacă este știut că și înainte de cucerire aveau un asemenea tron, în naos, și arhiereii.

La mănăstiri, îl folosește egumenul la marile sărbători și, când este prezent suveranul, îi cedează acestuia locul de cinste. În Bisericile slave nu există un asemenea gen de tron arhieresc. Prin ceea ce am scris, nu vrem să subestimăm sfințenia lui. Acesta este tronul episcopului și chiar în lipsa lui este tămâiat de preot și diacon, înaintea lui înclinându-se slujitorii, la vremea potrivită.

Deoarece acum predicatorul, cleric sau mirean, învață poporul în timpul Sfintei Liturghii sau în timpul altor slujbe cu permisiunea și la porunca episcopului, nu este păcat dacă folosește și strana arhierească pentru rostirea predicii sfinte.

De altfel, în multe bisericii, scaunul arhieresc este doar semnul locului sfânt, căci din pricina poziției lui și a înălțimii, poate să fie folosit ca scaun. Este de la sine înțeles că predicatorul se va urca și va sta în acesta cu evlavia și reținea cuvenită. Dacă va sta pe trepte sau va păși pe pardoseala tronului, depinde de înălțimea scaunului arhieresc și de înălțimea treptelor, care de multe ori sunt mai puțin practice, încât vorbitorului să simtă confort elementar în starea și în mișcările lui. Această chestiune, însă, este pe planul doi. Esențialul este să se audă cuvântul lui Dumnezeu cât mai des cu putință și să se folosească drept amvon și strana arhiereului, lucru care, de altfel s-a impus aproape peste tot[1].

---

[1] Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice. Răspunsuri la problemele liturgice, vol. I, traducere Preot Victor Manolache, ed. Bizantină, București, f.a., pp. 145-146.

Le este îngăduit predicatorilor mireni să îmbrace rasă când vorbesc în biserică și după aceea s-o scoată?

 

Le este îngăduit predicatorilor mireni

să îmbrace rasă când vorbesc în biserică și după aceea s-o scoată?

Predicatorului mirean care propovăduiește cuvântul lui Dumnezeu în biserică socotesc nu numai că i se îngăduie, dar i se impune să poarte rasa în timpul predicii dumnezeiești.

Dacă se înveșmântează cu haina aceasta psalții și paraclisierii, care săvârșesc în biserică lucrări mai mici, cu mult mai mult cel care, împreună cu preotul liturghisitor, împlinește slujirea sfântă în adunarea creștină, adică vestirea voii lui Dumnezeu, această demnitate profetică a Domnului.

Astfel, înfățișarea lui devine serioasă, plină de respect și potrivită cu înalta lucrare pe care o săvârșește. Înveșmântarea vorbitorului cu haina sfântă, arată în mod expresiv că predicatorul nu vorbește de la sine, nici nu-și propovăduiește învățăturile proprii, ci este organul Bisericii, care, la porunca și cu voia episcopului, învață poporul și tâlcuiește cuvântul lui Dumnezeu, slujind astfel, după apostolul Pavel, Evanghelia lui Dumnezeu (Romani 15, 16)[1].

---

[1] Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice. Răspunsuri la problemele liturgice, vol. I, traducere Preot Victor Manolache, ed. Bizantină, București, f.a., p. 144.

O carte/un Roman al Preotului

O carte/un Roman al Preotului

Hrab Alexandru

Mă întreb oare ce m-a apucat să scriu despre o carte, despre un roman? Sincer nici eu nu știu! Ceea ce știu este că această operă merită citită de toată lumea. Oare de ce? Pentru că prezintă destinul unui preot într-un sat, un sat……Oare ce mai are specific această carte? Nu știu!

A da, știu! Participând la una din orele Modului Psihopedagogic, cineva din sală a făcut un comentariu răutăcios la adresa Bisericii și mai ales la adresa Preoților. Oare toți Preoții sunt la fel? Oare avem noi dreptul să judecăm? Oare uităm noi că din Biserică facem parte toți, atât Ierarhii, Preoții, cât și noi mirenii?

Cartea domnului Dumitru Beleneș, „Lucrătorii viei”, editată la editura Oastea Domnului în Sibiu, în anul 2011 ne pune în față modelul unui Preot, dar ce fel de preot ne spune Părintele Lector Universitar Dr. Constantin Necula de la Facultatea de Teologie „Sfântul Andrei Șaguna”- Sibiu: „Cartea pe care o țineți în mână este una din cele mai frumoase declarații de dragoste făcute de un mirean Preoției. Povestea unui tânăr seminarist (care va ajunge în chip real, istoric, episcop), care pleacă pe drumul lung al Emausului slujirii sale dimpreună cu Dumnezeu și forța pe care o inimă curată o pună în slujba Acestuia. Însoțit de mireasa, preotul Ioan Mirea (în realitate, cel ce va ajunge, cum spuneam, Episcopul Iosif Gafton) caută să biruiască, după porunca Mântuitorului, lumea.

Icoană de preț a jertfei preoțești, acum, când preoții ortodocși trăiesc cu drama vulnerabilității tensionată în toată fibra slujirii lor, paginile cărții constituie exemple de teologie practică, de cateheză și omilie în situații de risc maxim și, nu în ultimul rând, pagini dătătoare de nădejde. După ce citești cartea, gândești: <<Deci se poate!”

Fie cartea aceasta în mâna preoților mângâiere, în a preoteselor îndemn, și în cea a credincioșilor din parohii unitate de măsură a lucrării întru Hristos, în ogorul lui Dumnezeu, în binecuvântata Vie a Împărăției.

Celui care ne-a dăruit-o, Dumitru Beleneș, smerit condeier, să-i rânduie Hristos bucurie în Cerurile către care atât de mult a râvnit”.

De asemenea despre această carte, găsim o mică recenzie și pe site-ul: http://proortodoxia.wikiforum.ro/t338-dumitru-belene-lucratorii-viei:

„Un roman creștin superb, scris cu toată dăruirea de Dumitru Beleneș și publicat cu binecuvantarea PS Galaction al Alexandriei si Teleormanului in anul 2001. Romanul este dedicate de autor părintelui Ioan Gafton, eroul romanului, care va deveni mai târziu ( in 1977) PS Iosif Gafton. Cartea este semnata si de Pr. Lect. Univ. Dr. C-tin Necula de la Facultatea de Teologie din Sibiu, care descrie acest roman ca fiind <<una din cele mai frumoase declarații de dragoste făcute de un mirean preoției>>. Opera redă în mod strălucit, cu intense note artistice, descriptive, naturale dar și încărcate adesea de mult umor, primii opt ani din viața pastoral misionara a unui tânăr preot (Ioan Mirea, alias Ioan Gafton ) însoțit de jertfelnica lui soție, preoteasa Paula Mirea (in realitate Valeria). Preotul Mirea, tânăr absolvent de Teologie în capitală, își încredințează viața total în mâinile lui Dumnezeu îndreptându-și pașii în ascultarea preoțească spre una dintre cele mei denigrate si nedorite parohii (Teslari, în realitate satul Rotari, com. Ceptura, jud. Prahova), un loc teribil de părăsit de tot ceea ce însemna moralitate, frică de Dumnezeu, credință și spirit creștin. Activitatea de debut a preotului Ioan Mirea, alături de iubita lui soție, e marcată de evenimente și situații care reflectă în mod surprinzător de frumos rolul preotului într-o comunitate, chemarea misionara a acestuia, virtuțile, emoțiile, bucuriile, întristările, surprizele, neajunsurile, mulțumirile și multe alte aspecte ale slujirii preoțești. Mai presus de orice uimește modul în care acest simplu și totodată înțelept preot educa o comunitate de oameni, transformându-i radical în cursul celor opt ani de slujire și înfruntând cu demnitate gândirea stalinistă - cu note de raționalism deistic - a vremurilor anilor 1930. Romanul emoționează cu fiecare pagina citită, transmite cititorului fiorul evenimentelor ce se petrec, este un izvor viu de alese experiențe, gânduri sublime, fapte vrednice, sfaturi și vorbe înțelepte. Pentru orice slujitor al sfântului altar, pentru orice tânăr absolvent de studii teologice, pentru orice creștin, cartea lui Dumitru Beleneș se va înscrie, cu siguranță, în topul celor mai sensibile opere despre experiență creștină si preoțească, deopotrivă”.

Carte aceasta este un bun manual, o bună învățătură de credință, care vine să arate tuturor că avem preoți cu har, că avem preoți buni, că avem preoți cu dragoste, doar noi să avem ochii pentru ei și să nu ne mai aplecăm urechea spre bârfele auzite din alte locuri.

Sperăm ca cele două descrieri ale ei, v-au făcut curioși să puneți mâna pe această operă pentru a o lectura. Cu siguranță nu o să regretați!

Însă pentru a vă convinge prezentăm aici două mici fragmente din această operă:

„Fericirea este ceva mai presus de fizic și nu poate cădea sub simțurile noastre. Alergăm după un lucru oarecare cu speranța că, atingându-l, vom fi fericiți, dar constatăm după ce ne-am atins ținta că mai fericiți eram în timpul alergăturii, fiindcă acțiunea umple golul ce există în viața noastră terestră și care este un dezastru pentru noi. Am putea ilustra golul acesta cu spațiul lugubru dintr-o încăpere sinistră, din care, pe măsură ce este umplut cu un lucru oarecare, groaza de acolo dispare. Chiar și durerea în lipsa unui bun este un bun care umple teribil acest gol.”

„Oamenii se cunosc atât de puțin pe ei înșiși, încât se înșală și în dorințe. Suspină după fericire și o caut pune nu poate fin găsită. Doresc o viață lungă, deși bocesc în continuu că traiul de pe pământ este un chin și împlinirea atâtor dorințe o socotesc fericire la care nu ajung niciodată, ci numai o confundă cu mulțumirea, pentru ca fericirea nici nu există pe pământ, decât dorul după ea”.