Faceți căutări pe acest blog

Se afișează postările cu eticheta Dialoguri liturgice. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dialoguri liturgice. Afișați toate postările

luni, 4 mai 2015

Întrebarea 78 I se îngăduie predicatorului mirean să se urce și să propovăduiască din tronul arhieresc sau să stea doar pe prima treaptă a acestuia, și aceasta cu pogorământ?

 



Întrebarea 78

I se îngăduie predicatorului mirean să se urce și să propovăduiască din tronul arhieresc sau să stea doar pe prima treaptă a acestuia, și aceasta cu pogorământ?

Înainte să răspundem la această întrebare a preacucernicului preot, este nevoie să clarificăm anumite lucruri.

Tronul canonic al episcopului nu este cel care, se găsește în partea dreaptă a bisericii, ci cel care se înalță în fundul absidei sfântului Altar, exact în spatele Sfintei Mese. Adică este „scaunul cel de sus”, tronul central, care după ermineuții bizantini ai sfintei Liturghii, preînchipuie tronul slavei Domnului sau pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care, prin nașterea mai presus de fire, s-a făcut tronul Împăratului slavei.

În bisericile vechi, mai ales în catedralele mitropolitane, exista și mai există încă acest tron. În acesta urcă arhiereul după Vohodul Mic al Sfintei Liturghii și aici rămâne și astăzi în timpul cântării „Sfinte Dumnezeule…”. În aceasta este interzisă urcarea nu doare a preoților slujitori, ci și a arhiereului din altă eparhie, când slujește episcopul locului în biserica eparhiei lui.

În mod special, el este legat și de întronizarea, după tradiție, a noilor arhierei, care, împreună cu celelalte prerogative pe care le au în eparhia lor, au și „înscăunarea în tronul cel sfânt”. Cu mult mai mult este interzisă urcarea pe tron a oricărui mirean.

Celălalt tron care se află în partea centrală a  bisericii este mult mai nou și a fost pus acolo după înălțarea catapetesmei, pentru ca arhiereul să se urce la adunările liturgice, astfel încât să fie văzut de popor.

În izvoare este numit „strana arhiereului” sau „stana stăpânului”. După o altă versiune era tronul împăratului bizantin, pe care într-un mod oarecare îl moștenea arhiereul eparhiot după căderea împărăției, chiar dacă este știut că și înainte de cucerire aveau un asemenea tron, în naos, și arhiereii.

La mănăstiri, îl folosește egumenul la marile sărbători și, când este prezent suveranul, îi cedează acestuia locul de cinste. În Bisericile slave nu există un asemenea gen de tron arhieresc. Prin ceea ce am scris, nu vrem să subestimăm sfințenia lui. Acesta este tronul episcopului și chiar în lipsa lui este tămâiat de preot și diacon, înaintea lui înclinându-se slujitorii, la vremea potrivită.

Deoarece acum predicatorul, cleric sau mirean, învață poporul în timpul Sfintei Liturghii sau în timpul altor slujbe cu permisiunea și la porunca episcopului, nu este păcat dacă folosește și strana arhierească pentru rostirea predicii sfinte.

De altfel, în multe bisericii, scaunul arhieresc este doar semnul locului sfânt, căci din pricina poziției lui și a înălțimii, poate să fie folosit ca scaun. Este de la sine înțeles că predicatorul se va urca și va sta în acesta cu evlavia și reținea cuvenită. Dacă va sta pe trepte sau va păși pe pardoseala tronului, depinde de înălțimea scaunului arhieresc și de înălțimea treptelor, care de multe ori sunt mai puțin practice, încât vorbitorului să simtă confort elementar în starea și în mișcările lui. Această chestiune, însă, este pe planul doi. Esențialul este să se audă cuvântul lui Dumnezeu cât mai des cu putință și să se folosească drept amvon și strana arhiereului, lucru care, de altfel s-a impus aproape peste tot[1].



[1] Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice. Răspunsuri la problemele liturgice, vol. I, traducere Preot Victor Manolache, ed. Bizantină, București, f.a., pp. 145-146.

Le este îngăduit predicatorilor mireni să îmbrace rasă când vorbesc în biserică și după aceea s-o scoată?

 



Le este îngăduit predicatorilor mireni

să îmbrace rasă când vorbesc în biserică și după aceea s-o scoată?

Predicatorului mirean care propovăduiește cuvântul lui Dumnezeu în biserică socotesc nu numai că i se îngăduie, dar i se impune să poarte rasa în timpul predicii dumnezeiești.

Dacă se înveșmântează cu haina aceasta psalții și paraclisierii, care săvârșesc în biserică lucrări mai mici, cu mult mai mult cel care, împreună cu preotul liturghisitor, împlinește slujirea sfântă în adunarea creștină, adică vestirea voii lui Dumnezeu, această demnitate profetică a Domnului.

Astfel, înfățișarea lui devine serioasă, plină de respect și potrivită cu înalta lucrare pe care o săvârșește. Înveșmântarea vorbitorului cu haina sfântă, arată în mod expresiv că predicatorul nu vorbește de la sine, nici nu-și propovăduiește învățăturile proprii, ci este organul Bisericii, care, la porunca și cu voia episcopului, învață poporul și tâlcuiește cuvântul lui Dumnezeu, slujind astfel, după apostolul Pavel, Evanghelia lui Dumnezeu (Romani 15, 16)[1].



[1] Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice. Răspunsuri la problemele liturgice, vol. I, traducere Preot Victor Manolache, ed. Bizantină, București, f.a., p. 144.

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Printfriendly

Totalul afișărilor de pagină