MAICA DOMNULUI CA MIJLOCITOARE - Pr. Prof. D. Stăniloae

 

MAICA DOMNULUI CA MIJLOCITOARE

Pr. Prof. D. Stăniloae

Notă editorială. Studiul a fost publicat inițial în revista „Ortodoxia”, anul IV, nr. 1 (ianuarie–martie 1952), pp. 79–129. Pentru prezenta versiune destinată publicării online, ortografia a fost actualizată la normele actuale, fără schimbarea conținutului teologic ori a formulărilor autorului. Notele bibliografice au fost grupate la sfârșitul textului.

* * *

În anul 1952, în revista Ortodoxia, Părintele (Sfântul) Dumitru Stăniloae publica un amplu studiu intitulat „Maica Domnului ca mijlocitoare”. Textul, întins pe aproximativ cincizeci de pagini, poate părea astăzi dificil prin limbajul teologic, prin numeroasele citate patristice și prin polemica teologică a epocii. Problema pe care o discută este însă una cât se poate de actuală: ce înseamnă, în Ortodoxie, că Maica Domnului este mijlocitoare și cum trebuie înțeles acest lucru fără a micșora rolul unic al lui Hristos?

De la început, Părintele (Sfântul) Stăniloae precizează un lucru esențial: mijlocirea Maicii Domnului nu întrerupe contactul direct al omului cu Hristos. Aceasta este cheia întregului studiu. Hristos rămâne izvorul mântuirii, al harului și al îndumnezeirii omului. Maica Domnului nu este așezată între Hristos și om ca un obstacol și nici ca o putere autonomă, paralelă cu Dumnezeu. Dimpotrivă, tocmai pentru că este unită cu Hristos mai mult decât orice altă făptură, rolul ei trebuie înțeles în Hristos și prin Hristos. Mai mult decât o simplă rugăciune de mijlocire

Una dintre ideile cele mai interesante ale studiului este critica unei concepții în care Maica Domnului ar fi doar o persoană aflată în cer care Îl roagă pe Dumnezeu să ne ajute, rămânând însă oarecum exterioară lucrării harului. Pentru Sfântul Stăniloae, o asemenea explicație este insuficientă. În spiritualitatea ortodoxă, sfințenia nu este doar o stare morală. Sfântul nu este doar un om foarte bun, care se roagă pentru ceilalți, ci un om plin de harul și de lucrarea lui Dumnezeu. De aceea vorbim despre moaște făcătoare de minuni, despre lumina care strălucea pe chipul lui Moise, despre puterea care se manifesta prin Apostoli sau despre lumina necreată cunoscută de sfinți. Dumnezeu lucrează prin oamenii care s-au unit cu El. Dacă acest lucru este adevărat despre sfinți, cu atât mai mult trebuie spus despre Maica Domnului, care a ajuns la cea mai înaltă unire posibilă a unei făpturi cu Dumnezeu.

Părintele (Sfântul) Stăniloae insistă astfel asupra unei înțelegeri ontologice a sfințeniei: omul unit cu Dumnezeu nu devine Dumnezeu după ființă, dar este pătruns și transfigurat de energiile dumnezeiești necreate.

De ce este Maica Domnului atât de importantă? Răspunsul nu pornește de la o presupusă putere independentă a Fecioarei Maria, ci tocmai de la relația ei cu Hristos. Ea este Maica Lui. În omenitatea primită din ea, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om. Ea L-a purtat, L-a născut și a rămas într-o unire unică cu El. Sfântul Stăniloae citează pe larg din Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Andrei Criteanul, Sfântul Ioan Damaschin și din alți autori bizantini pentru a arăta că tradiția răsăriteană folosește despre Maica Domnului expresii foarte puternice: „vistierie a harurilor”, „izvor”, „făclie”, „poartă”, „cer”, „templu”, „Sfânta Sfintelor”.

Aceste expresii nu urmăresc să o transforme într-o a doua divinitate. Dimpotrivă, ele mărturisesc ce poate deveni omul atunci când se unește deplin cu Dumnezeu. Maica Domnului este, în acest sens, realizarea cea mai înaltă a chemării omului la îndumnezeire. Maica Domnului nu-L înlocuiește pe Hristos Aici trebuie făcută una dintre cele mai importante precizări. În teologia ortodoxă, Maica Domnului nu posedă harul separat de Dumnezeu și nu îl produce prin propria putere. Tot ceea ce are vine de la Dumnezeu. Dacă luminează, luminează pentru că este plină de lumina lui Hristos. Dacă sfințește, aceasta se întâmplă prin harul lui Dumnezeu de care este plină. Dacă mijlocește, mijlocește fiind unită cu Hristos, nu despărțită de El. O imagine simplă poate ajuta. Un fier pus în foc devine incandescent. El luminează și încălzește, dar focul nu își are originea în fier. Fierul participă la energia focului. Într-un mod incomparabil mai profund, sfântul este pătruns de lucrarea lui Dumnezeu. Iar dintre toate făpturile, Maica Domnului este cea mai deplin unită cu Fiul ei. De aceea, pentru Părintele sfânt Stăniloae, afirmația că ea mijlocește nu înseamnă nicidecum că Hristos ar fi îndepărtat de noi. Este exact invers: Maica Domnului ne apropie de Hristos pentru că ea însăși este în Hristos.

Maica Domnului și Biserica Poate cea mai profundă parte a studiului este legătura pe care Părintele (Sfântul) Stăniloae o face între Maica Domnului și Biserică. Creștinismul nu este o relație individualistă în care există numai „eu și Iisus”, fără nicio legătură cu ceilalți. Hristos ne mântuiește în Trupul Său, care este Biserica. Harul lui Dumnezeu nu ne izolează unii de alții, ci ne unește. Cu cât un om este mai aproape de Hristos, cu atât este mai unit și cu ceilalți mădulare ale Trupului lui Hristos. Maica Domnului ocupă un loc unic în această comuniune. Părintele sfânt Stăniloae o numește chiar „inima Bisericii”, centrul uman cel mai apropiat de Hristos, Capul Bisericii. În această perspectivă, a afirma mijlocirea Maicii Domnului nu înseamnă a pune o persoană străină între noi și Hristos. Înseamnă tocmai a recunoaște caracterul comunitar al mântuirii și realitatea comuniunii sfinților.

Nu ajungem la Hristos ignorând Biserica, după cum nu putem spune că iubim Capul și nu ne interesează Trupul. Dar nu spune Sfânta Scriptură că există „un singur Mijlocitor”? Desigur, Sfântul Apostol Pavel spune că este „un singur Dumnezeu și un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Hristos Iisus” (1 Timotei 2, 5). Ortodoxia nu contestă acest lucru. Mijlocirea lui Hristos este unică, fundamentală și mântuitoare. Numai El este Dumnezeu adevărat și om adevărat. Numai El a biruit moartea. Numai prin El avem împăcare și unire cu Dumnezeu. Dar această unicitate nu exclude rugăciunea și participarea celorlalți membri ai Bisericii. Dacă ar exclude orice altă formă de mijlocire, atunci nici noi nu ne-am mai putea ruga unii pentru alții. Când îi spunem unui preot, unui prieten sau unui membru al familiei „roagă-te pentru mine”, nu credem că el Îl înlocuiește pe Hristos. La fel trebuie înțeleasă, la un nivel incomparabil mai înalt, și mijlocirea sfinților și mai ales a Maicii Domnului.

O precizare foarte importantă făcută de Sfântul Stăniloae. Studiul nu trebuie însă simplificat prin afirmații pe care autorul însuși evită să le facă. Părintele sfânt Stăniloae observă că unii autori ai Tradiției folosesc expresii foarte largi atunci când vorbesc despre harurile și darurile care vin prin Maica Domnului. Cu toate acestea, el precizează că Părinții mai vechi nu au spus că harul Sfintelor Taine este dat prin Maica Domnului, iar această formulare nu a fost folosită de Biserică. De aceea afirmă explicit că nici teologia ortodoxă nu ar trebui să introducă o astfel de expresie. În Sfintele Taine trebuie subliniată lucrarea directă a lui Hristos: El este Cel care botează, sfințește, iartă și ni Se dăruiește în Euharistie. Această precizare arată echilibrul teologic al studiului. Sfântul Părinte Stăniloae nu încearcă să transforme fiecare imagine din imnografie într-o definiție dogmatică rigidă. Dimpotrivă, avertizează asupra pericolului de a simplifica taine pe care Biserica le-a exprimat vreme de secole printr-un limbaj bogat și uneori paradoxal.

De ce merită citit acest studiu astăzi? Pentru că ne ajută să evităm două extreme. Prima ar fi aceea de a vorbi despre Maica Domnului într-un mod care ar putea lăsa impresia că ea ar avea o putere autonomă, independentă de Hristos.

A doua este extrema opusă: reducerea ei la rolul unei simple persoane care „se roagă pentru noi”, fără nicio legătură profundă cu misterul Bisericii, al sfințeniei și al comuniunii în har. Pentru Părintele (Sfântul) Dumitru Stăniloae, răspunsul autentic ortodox se află în altă parte: totul vine de la Hristos, dar Hristos nu este niciodată separat de Trupul Său, de Biserică și de sfinții Săi. Iar dintre toate făpturile, cea mai apropiată de El este Maica Sa. Mijlocirea ei nu micșorează centralitatea lui Hristos, ci tocmai o mărturisește, pentru că toată slava ei vine din unirea cu Fiul său.

În fond, cinstirea Maicii Domnului spune ceva extraordinar nu numai despre ea, ci și despre destinul omului. În ea vedem cât de sus poate ridica Dumnezeu făptura omenească. Ea nu este dumnezeu, dar este omul care s-a deschis în cea mai mare măsură posibilă lucrării lui Dumnezeu. De aceea, pentru Părintele Sfânt Stăniloae, slava Maicii Domnului este în același timp și o mărturie despre speranța noastră: chemarea omului nu se oprește la a deveni „mai bun”, ci merge până la comuniunea și îndumnezeirea prin har. Poate tocmai acesta este unul dintre cele mai frumoase gânduri ale studiului: Maica Domnului nu ne îndepărtează de Hristos, ci ne arată ce poate face Hristos dintr-un om care se unește deplin cu El.

* * *

În studiul nostru «Învățătura despre Maica Domnului la ortodocși și catolici» 1), nu ne-am ocupat decât în treacăt cu lămurirea sensului mijlocirii ei. Dând câteva citate din Teofan al Niceii, care susține că toată plenitudinea darurilor dumnezeiești și îndumnezeitoare s-a revărsat din omenitatea lui Hristos, întâi în Maica Sa și din aceasta în noi, grija noastră a fost doar să interpretăm această idee într-un sens prin care să se salveze contactul nostru direct cu Hristos. Mai departe n-am mers în expunerea învățăturii ortodoxe, căci nu intra în economia studiului și nici nu voiam să depășim, prin concluzii, afirmațiile stricte ale textelor citate. Ne-am mulțumit doar să subliniem acest adevăr scump și esențial sufletului creștin, că mijlocirea Maicii Domnului nu întrerupe contactul direct al omului cu Hristos și prin afirmarea lui să înlăturăm interpretarea lui Teofan în sens catolic. Căci am socotit că e greșit să ne grăbim a declara pur și simplu un scriitor așa de mare al Răsăritului Ortodox drept martor al învățăturii catolice, asigurând prin aceasta o tradiție răsăriteană pe seama acestei învățături, când nici un temei nu ne îndreptățea la aceasta.

Căci sensul necatolic al mariologiei lui Teofan e impus de toate temeiurile obiective. Amintim mai întâi temeiurile externe. E lucru știut că Teofan, făcând parte din școala Sfântului Grigorie Palama, a reprezentat, împreună cu întreaga această școală, cea dintâi și cea mai hotărâtă luare de poziție a teologiei răsăritene față de scolastica apuseană proaspăt constituită, opunându-se unei alte partide a teologilor bizantini, care începuse să fie influențată de scolastică. Scrierile lui în apărarea isichasmului se alternează cu cele împotriva catolicilor. El combate direct tezele lui Toma d'Aquino din Summa theologica și De aeternitate mundi, traduse de contemporanii lui catolicizanți, în grecește 2). Departe de-a fi considerat ca susținător al vreunei teze catolice, Teofan a fost considerat de contemporanii și urmașii lui bizantini — care știau ceva mai bine ca mulți creștini de azi ce este Ortodoxia — ca teologul reprezentativ al Ortodoxiei din acea vreme. Împăratul Ioan Cantacuzino îl încredințează pe Teofan să răspundă întrebărilor ce i le pusese Paul, Patriarhul latin de Constantinopol († înainte de 10 Febr. 1371), în chestiunea palamismului și răspunsul lui Teofan îl avea sub forma operei «Contra Varlaamiților și Achindiniților», în cinci cărți. Iar scrierea lui Teofan «Contra Latinilor» (în trei cărți), în care combate doctrina catolică despre purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul, e ținută de George Scolarul în cea mai mare cinste și pusă alăturea de marea operă cu același conținut a lui Nil Cabasila, din care ortodocșii și-au scos în mod principal argumentele împotriva lui Filioque la Florența 3).

Dar și motive interne ne arată că Teofan nu e influențat de catolicism. Dacă confruntăm învățătura lui despre mijlocirea Maicii Domnului cu cea catolică, observăm pe de o parte că ea e profund deosebită de cea catolică, pe de alta că ea constituie o învățătură precisă, sistematizată cu veacuri înainte de a se fi precizat învățătura catolică cu privire la această chestiune.

Învățătura catolică, care până la un studiu al lui Brosse din 1896 putea fi considerată încă «o pioasă exagerare», și avea o formă cu totul «confuză și generală» 4), în precizarea pe care a primit-o prin P. Terrien și prin J. V. Bainvel (între 1900 și 1902), înțelege prin mijlocirea universală a Mariei faptul că toate grațiile vin nu numai prin intervenția lui Iisus, ci și prin a ei. Iată cuvintele lui Bainvel, care, spre deosebire de Terrien, crede că această învățătură merită să fie și definită în dogmă: «Dar influența lui Iisus nu se oprește la moarte. Noi știm că în cer El nu încetează de a oferi meritele sale pentru a ne atrage grațiile sfințirii și mântuirii. Deci trebuie spus același lucru despre Maria: cu Iisus pe pământ pentru a realiza opera de răscumpărare, ea e cu El și în cer, pentru a o continua în noi... În alți termeni, opera de răscumpărare nu e terminată odată pentru totdeauna de Iisus, rămânând pe urmă lui Dumnezeu sarcina să distribuie grațiile meritate prin sângele divin, în vreme ce Mântuitorul, pierdut în gloria și fericirea Sa, ar fi uitat așa zicând de sufletele ce le-a răscumpărat și ar fi lăsat Tatălui Său grija de a le duce la țintă. El continuă să intervină pe lângă Dumnezeu pentru noi. El e cel ce face să țâșnească și cel ce dirijează valurile grației peste sufletele răscumpărate de Sângele Său. Nu numai că Dumnezeu nu face nimic în ordinea supranaturală decât în vederea și în virtutea meritelor câștigate de Iisus; El nu face nimic decât în vederea și în virtutea interpelării Lui actuale pentru fiecare din noi, credincioșii. Dar Iisus nu era singur în prima parte a operei, Maria era cu El. Dacă ar fi singur în a doua parte, unitatea planului divin ar fi ruptă; trebuie ca intervenția actuală a Mariei să se unească cu intervenția actuală a lui Iisus» 5).

Care e concursul actual al Mariei pentru venirea grației la credincioși? «Acest concurs nu e un concurs fizic, de producere a grației în noi. Acesta nu poate fi decât o intervenție a voinței, o dorință exprimată către Dumnezeu, o prezentare neîncetată a lui Iisus și a meritelor Lui, în sfârșit rugăciunea și intervenția». E un «concurs moral» 6). «Maria continuă în cer, prin rugăciunea și prin intervenția ei, indisolubil legată de cele ale lui Iisus, opera sa de mijlocitoare și de Maică și această operă de rugăciune și de intervenție se întinde, evident, la ansamblul operei de răscumpărare» 7). Bainvel se întreabă dacă «toate grațiile, fără excepție, ne sunt date la intervenția Mariei, ne vin prin Maria, cum ne sunt date la intervenția lui Iisus, cum ne vin prin Iisus». El socotește că «intervenția Mariei în distribuirea grațiilor se întinde la toate grațiile fără excepție» 8).

E. Dublanchy afirmă și el sensul acesta al mijlocirii ca «mijlocire de intervenție» (mediation d'intercession), prin care Maria «obține de la Dumnezeu toate grațiile supranaturale». Precizând și mai mult acest sens, el spune: «Rolul intervenției exercitate de Maria nu diferă deci în substanță de cel al celorlalți Sfinți. Dar în timp ce rolul celorlalți Sfinți este numai de a obține, într-un chip special, ajutorul divin pentru unele trebuințe determinate, sau pentru anumite categorii de persoane, mediația Mariei se întinde universal la toate trebuințele creștinătății renăscute. Mai e și această deosebire: că intervenția Mariei este mult mai puternică și mai eficace decât a tuturor celorlalți Sfinți luați împreună» 9).

Dublanchy consideră că și grațiile tainelor vin prin Maria, dar numai în sensul că prin intervenția ei se creează în suflete dispozițiile necesare pentru primirea lor. «Concluzia (că toate grațiile vin prin Maria), necomportând nicio restricție, trebuie să se aplice chiar grațiilor conferite prin sacramente, în sensul că dispozițiile ce trebuiesc aduse la primirea lor și de care depinde producerea sacramentală a grației, sunt obținute prin intervenția Mariei» 10).

Prin urmare, după învățătura catolică, Maria e mijlocitoare într-un sens pur juridic, intervenind la Dumnezeu pentru ca El să creeze în noi orice grație și orice dar, aducându-i lui Dumnezeu aminte de meritele ei. Ea nu ne dă nimic de la sine, mai bine zis nu ne vine nimic prin ea, în sensul ontologic al cuvântului, în sensul în care o afirmă aceasta doctrina ortodoxă despre îndumnezeirea credinciosului prin strânsă unire cu Hristos. Propriu-zis, după învățătura catolică, nici Iisus nu dă harurile și darurile din Sine, odată ce ele sunt un lucru creat, ci sunt create în noi (desigur, din nimic) de Duhul Sfânt, la intervenția Lui pe lângă Tatăl, intervenție care are o deplină eficacitate în baza meritelor ce și le-a câștigat pe cruce. Grația ce se creează într-un suflet neexistând înainte de această producere a ei, desigur că nu poate veni nici din Iisus, nici din Maria în sensul ontologic al cuvântului, ci numai în sensul moral-juridic, adică e produsă în suflet în urma intervenției lor.

Doctrina aceasta e prelungirea în cer a teoriei satisfacției și a meritului. Ea nu știe să-și asocieze în niciun fel, cum face Ortodoxia, sensul ontologic al mântuirii, care e cel principal în gândirea Sf. Părinți. În baza acestuia Hristos ne mântuiește, în primul rând, întrucât a îndumnezeit omenitatea Sa, pârga firii noastre, pe care apoi comunicându-ne-o și nouă, așa îndumnezeită sau transfigurată de har, ne îndumnezeiește și pe noi. Harul, în această concepție, curge, așadar, în noi din Hristos, întrucât ne unim cu El, nu se creează în noi, El dând numai intervenția. Harul ce ni se dă există, înainte de a ni se da, în plenitudinea lui în omenitatea lui Hristos, în care s-a revărsat energia necreată a Dumnezeirii Lui.

Se va vedea mai jos, în cele ce urmează, deosebirile între cele două concepții teologice:

Teoria satisfacțiunii este solidară cu teoria grației create. Umanitatea lui Iisus, unită ipostatic cu firea dumnezeiască, nu are ca câștig de la o grație creată; de aceea nu trebuie să o aibă El înainte de a veni la noi. Ea nu trece prin Iisus și pentru faptul că, fiind creată de Duhul Sfânt, numai o identificare totală a lui Iisus cu noi ar face ca ceea ce se creează în umanitatea Lui să se creeze implicit în noi. Dar o astfel de identificare nu admite catolicismul. Grația e creată de Duhul Sfânt în mod direct în fiecare din noi. S-ar putea spune că Hristos, fiind unit cu Duhul Sfânt, creează și El grația împreună cu Duhul în noi. Dar nici în acest caz grația ce ni se dă nouă nu există înainte de aceea în Hristos. Ea e creată în noi în acel moment. Deci noi nu primim grația din Hristos și prin urmare nu se creează o adevărată comunicare între El și noi. Grația din noi e cel mult «asemenea» celei din Hristos, cum zic teologii catolici 11). De aceea nu consideră teologia catolică pe Hristos ca un comunicator de grații (și nu-L consideră propriu-zis nici Creator), ci intervenitor pentru grație.

Din acest motiv grațiile ce se creează în noi nu pot trece nici prin Maria. Aceasta pe de o parte pentru că unirea ei cu Hristos nu poate fi înțeleasă ca o unire în har cu El, ca umplând-o și pe ea de energia necreată de care e plină umanitatea Lui. Deci e o unire improprie, prin sentimente, o unire «psihologică», o unire care nu vede nicio punte ontologică între ei, căci grația creată e propriu-zis doar o «calitate» pe lângă suflet, o «dispoziție» psihologică, deși nu emană din suflet, ci e creată de Dumnezeu, nu e energia divină prin care omul credincios e scos real din închisoarea sa, prin care creatura dobândește aceeași lucrare necreată pe care o are și Dumnezeu, unindu-se real cu El. Ea nu este unită real cu El, căci grația ei este creată și în ea direct de Duhul Sfânt, nu-i vine din Hristos. Iar pe de alta, pentru că noi nu suntem atât de una cu ea, încât creând Duhul grația în ea, s-o creeze implicit în noi.

Cu totul alta este concepția lui Teofan al Niceii. Ea crește din cele două premise ale gândirii patristice: a) mântuirea noastră se realizează prin împărtășirea de umanitatea îndumnezeită a lui Hristos, prin revărsarea harului din ea, ceea ce înseamnă că ne mântuim unindu-ne cu Hristos, sau mântuindu-ne ne unim cu Hristos și cu cât suntem mai uniți cu El, cu atât avem mai mult din harul din El; b) harul ce ne vine din Hristos, fiind energia nedivizată a ființei dumnezeiești, unește pe credincios nu numai cu Hristos și cu persoanele Sfintei Treimi, ci și întreolaltă. Dacă-i așa, Maica Domnului, fiind unită mai mult decât oricine cu Fiul ei, e mai plină decât oricine de energia dumnezeiască revărsată din umanitatea Lui. E mai mult în Hristos sau are pe Hristos mai mult în ea (în sens real, ontologic, nu psihologic), cu toate energiile Lui necreate, cu harul Lui, decât oricine. De aceea ea nu numai că intervine la Dumnezeu ca El să creieze în noi grația, ci e și o mijlocitoare reală de energie dumnezeiască, deoarece ea nu e exterioară lui Hristos, unită doar psihologic cu El ca la catolici, ci e învăluită mai mult decât oricine de lumina lui Hristos. Pe de altă parte starea de mântuire însemnând o unire cu Hristos, iar Hristos fiind unit cu Maica Sa mai mult decât cu orice om mântuit, a fi unit cu Hristos, adică a avea energia harului din El în inimă, înseamnă a fi unit și cu Maica Lui.

Teofan al Niceii, stând pe această linie de gândire, afirmă că Maica Domnului ne și comunică prin ea însăși harurile și darurile dumnezeiești revărsate în ea din Hristos. El susține chiar că toate darurile și harurile trec ontologic din Hristos spre noi, prin ea. Și el nu e singur cu această idee, precum vom vedea. Asupra sferei darurilor și harurilor ce ne vin prin Maica Domnului se poate eventual discuta în teologie, și lucru principal într-o asemenea discuție este ca toți să fie de acord că mijlocirea ontologică a Maicii Domnului să nu fie interpretată ca o întrerupere a legăturii noastre directe cu Hristos. Dar ideea că Maica Domnului este și o iradiatoare a energiei dumnezeiești, nu numai o rugătoare la Dumnezeu pentru ea, nu poate fi pusă în discuție fără a submina toate principiile esențiale ale spiritualității și gândirii ortodoxe, fără a nega toate viețile Sfinților, realitatea minunată, după credința ortodoxă, a moaștelor, lumina ce iradia de pe fața lui Moise la coborârea de pe Sinai, puterea lui Ilie, puterile tămăduitoare ce emanau din trupul Sf. Apostol Pavel, cu un cuvânt, toată acea manifestare minunată a puterii lui Dumnezeu prin credincioși, căzând într-un creștinism pur moral, pur «psihologic», pur natural, ca cel protestant. Numai în cadrul teoriei catolice a grației create, se poate susține că între credincios și credincios nu se poate comunica nimic din puterea dumnezeiască, ci numai daruri create ca «între prieteni» și Maica Domnului nu face excepție. De la această concepție până la protestantismul care a respins orice grație nu e decât un pas.

Cum am spus, asupra extensiunii în care ne vine energia dumnezeiască, pusă lumii la dispoziție în omenitatea lui Hristos, prin Maica Domnului, se poate, eventual, discuta în teologie (socotim însă că și în această privință un lucru e cert: că Maica Domnului iradiază din ea «fără asemănare» mai multă energie dumnezeiască decât toți Sfinții și toate cetele îngerești). Dar a respinge peste tot ideea că Maica Domnului e mijlocitoare reală de putere dumnezeiască, socotind această idee drept catolică, și a-i opune, ca ortodoxă, ideea că Maica Domnului e numai rugătoare, nedând nimic de la ea, înseamnă a lua drept catolic ceea ce e ortodox și viceversa.

Dar concepția lui Teofan nu se arată, în trăsăturile ei generale, ortodoxă numai prin ea însăși, ci și prin faptul că el nu e un izolat în susținerea ei, ci reprezentantul gândirii teologice a bizantinilor. De aceea, a-l considera pe el influențat de catolicism, înseamnă a-i considera ca atare pe toți bizantinii care au scris într-o vreme când nu exista o concepție catolică în această chestiune. În realitate gândirea acestor scriitori, ca și ai imnologiei bisericești, care-i rezumă, n-are nimic comun cu cea catolică.

Ea pornește de la premise ontologice, nu de la premise juridice și exterioriste. Maica Domnului mijlocește pentru că e unită la maximum cu Hristos din care izvorăște harul, nu pentru că Dumnezeu ține seamă de meritele ei.

Cel mai apropiat de Teofan vorbește Grigorie Palama, care ca Sfânt al Bisericii nu poate fi bănuit de greșeală din partea credincioșilor. Iată câteva citate din el, referitoare la mijlocirea Maicii Domnului: «Iar dacă e cinstită moartea cuvioșilor și pomenirea dreptului e cu laudă, cu cât mai mult a Sfintei Sfinților, prin care vine toată sfințirea Sfinților?» 12). Dar ca să nu se creadă că această mijlocire a sfințirii constă numai din faptul că a născut pe Hristos, ci exprimă o permanență necontenită, Sfântul precizează: «Dar nu era trebuință ca și ea să zăbovească puțin în pământ, ca Fiul ei și Dumnezeu. De aceea îndată a fost înălțată din mormânt la cer, de unde iarăși trimite până la pământ atotluminoasele și atotdumnezeieștile raze și haruri, iluminând de acolo tot destinul celor pământești (παρ' οὗ πάλιν μέχρι γῆς φανοτάτας τε καὶ θειοτάτας ἀπαστράπτει τὰς μαρμαρυγὰς καὶ χάριτας)...

Căci vrând Dumnezeu să alcătuiască o imagine a întregului bine și să înfățișeze atât îngerilor cât și credincioșilor imaginea Sa în chip curat, a făcut-o pe aceasta cu adevărat atotfrumoasă, concentrând toate cele cu care a împodobit toate, alcătuind un univers comun al bunătăților văzute și nevăzute, mai bine zis arătând-o pe ea ca pe amestecul comun al tuturor frumuseților dumnezeiești, îngerești și omenești și ca pe frumusețea superioară ce împodobește amândouă lumile... și unește cele de jos cu cele de sus» 13). Dar o afirmație și mai categorică a ideii că Maica Domnului a primit toate darurile câte se pot da credincioșilor, și că din ele revarsă tuturor harul cel bogat, avem în următoarele: «Deci cuprinzând toate câte au ajuns celor mai buni credincioși, luați separat, ca să devină cei mai buni, și toate câte le au toți în parte cei hărăziți (κεχαρισμένοι) de Dumnezeu, îngeri și oameni credincioși, și fiind singură toate și prisosind în toate cum nici nu se poate spune, are acum și aceasta mai presus de toți că s-a făcut după moarte nemuritoare și singură petrece cu trupul în cer, împreună cu Fiul ei și de acolo revarsă și peste cei ce-o cinstesc pe ea harul atotîmbelșugat (ἐκεῖθεν ὑπερεκχεῖν ... δαψιλεστάτην τὴν χάριν), împărtășindu-le chiar și darul de a tinde spre ea, fiind, așa zicând, discul unor așa de mari haruri (δίσκον οὖσαν τηλικούτων χαρίτων). Căci privind la o astfel de întâlnire și hărăzire a tot binele, se poate spune că Fecioara e în virtute și celor ce trăiesc în virtute, aceea ce e soarele în lumina sensibilă și celor ce trăiesc sub el. Iar dacă și-ar muta ochiul minții la soarele răsărit oamenilor în chip minunat din Fecioară, care are și întrece prin fire toate câte le are aceasta prin har, îndată Fecioara îi va apărea ca cer, ca una ce a dobândit prin toate bunătățile o moștenire cu atât mai măreață decât cei împodobiți de har sub cer și mai presus de cer, cu cât e mai mare cerul ca soarele și soarele mai strălucitor ca cerul» 14). Așadar, în concepția Sf. Grigorie Palama, precum din soare ne vine toată lumina sensibilă, așa prin Maica Domnului ne vine toată lumina spirituală. Și indicând că prin această mijlocire Maica Domnului nu se interpune între noi și Hristos, arată că față de El nu mai e soare, ci cer.

Adresându-se în continuare Maicii Domnului, Sf. Grigorie Palama îi spune: «Căci tu ești locul tuturor harurilor și plenitudinea a toată bunătatea și frumusețea (σὺ γὰρ καὶ χαρίτων ἁπασῶν χωρίον καὶ πλήρωμα καλοκἀγαθίας παντοίας) și tabloul și icoana însuflețită a tot binele și a toată bunătatea, ca una ce te-ai învrednicit singură de toate darurile Duhului (ὡς μόνη πάντων ἠξιωμένη συλλήβδην τῶν τοῦ πνεύματος χαρισμάτων)». Ea e mai aproape de Dumnezeu nu numai decât credincioșii, ci și decât îngerii, ba nu e numai cea mai apropiată de El, ci e chiar de-a dreapta Lui, unde e și Hristos, Fiul ei, fiind tronul acela înalt al Lui, pe care l-a văzut Isaia înconjurat de Heruvimi (Is. 6, 2) 15). De ea a spus Patriarhul Iacob: «Cât de înfricoșat e locul acesta; acesta nu e altceva decât casa lui Dumnezeu și ea e poarta cerului» (Gen. XXVIII, 17) 16). Făcând uz de ideea lui Dionisie Areopagitul — care n-a fost niciodată respinsă de Biserica noastră, ci, dimpotrivă, totdeauna luat ca autoritate incontestabilă — Sf. Grigorie Palama afirmă că și îngerii se împărtășesc de Dumnezeu prin Maica Domnului. «Trebuie să vedem de aci că ea nu va sfârși în tot veacul să facă bine întregii creațiuni, nu numai nouă adică, ci și însăși cetelor nemateriale și mai presus de fire. Căci împreună cu noi și ele se împărtășesc și se ating de Dumnezeu, de firea aceea neatinsă, numai prin ea (ὅτι γὰρ σὺν ἡμῖν καὶ αὗται δι' αὐτῆς μόνης μετέχουσί τε καὶ ἐφάπτονται Θεοῦ, τῆς ἀψαύστου φύσεως ἐκείνης)».

Aceasta s-a arătat lui Isaia, când a văzut că Serafimul n-a luat nemijlocit cărbunele din altarul ceresc, ci cu un clește și tot cu un clește l-a atins de buzele lui proorocești, curățindu-l. Acest clește e Maica Domnului, precum tot ea e rugul în care a văzut Moise focul dumnezeiesc. «Deci ea singură e hotarul (μεθόριον) între firea creată și necreată și nimenea nu poate veni la Dumnezeu, dacă nu e luminat cu adevărat de ea, făclia de Dumnezeu luminată (οὐδεὶς ἂν ἔλθοι πρὸς θεόν, εἰ μὴ δι' αὐτῆς ὡς ἀληθῶς καταυγασθείη)» 17).

«Căci Dumnezeu e în mijlocul ei și nu se va clăti» (Ps. XLV, 5). «Deci, precum numai prin ea a venit la noi (Fiul lui Dumnezeu) și s-a arătat pe pământ și cu oamenii a petrecut, fiind tuturor nevăzut înainte de ea, așa și în veacul nesfârșit ce urmează, toată coborârea luminii dumnezeiești și toată descoperirea tainelor dumnezeiești și toată forma darurilor (harismelor) duhovnicești nu o poate primi nimeni fără ea (ἅπασιν ἀχώρητος χωρίς αὐτῆς). Ea primind toată plenitudinea Celui ce plinește toate, o face tuturor accesibilă, împărțind fiecăruia după putere, după proporția și măsura curăției fiecăruia. Încât ea e și vistieria și distribuitoarea bogăției Dumnezeirii. (Αὕτη δὲ πρώτη δεχομένη τὸ διὰ πάντων ἧκον πλήρωμα τοῦ τὰ σύμπαντα πληροῦντος, καθίστησι τοῖς πᾶσι χωρητὸν νέμουσα πρὸς δύναμιν ἑκάστῳ... ὥστε ταύτην εἶναι καὶ ταμεῖον καὶ πρύτανιν τοῦ πλούτου τῆς θεότητος). Căci dacă aceasta e legea eternă în ceruri, ca cei mai mici să se împărtășească prin cei mai mari de Cel așezat dincolo de ceea ce este 18), iar fără asemănare mai mare decât toți e Maica Fecioară, prin ea se vor împărtăși de Dumnezeu câți se vor împărtăși (δι' αὐτῆς μεθέξουσι Θεοῦ ὅσοι δὴ μεθέξουσι Θεοῦ) și pe ea, încăpătoarea Celui neîncăput, o vor obține câți vor cunoaște pe Dumnezeu... Ea e începătura, izvorul și rădăcina tuturor bunurilor negrăite. Ea e culmea și desăvârșirea întregii sfințenii» 19).

Sf. Grigorie își încheie Omilia cu o alocuție adresată Maicii Domnului, din care cităm: «Cum te voi slăvi pe tine, vistieria slavei... Prin tine se luminează duhul cu venirea Duhului dumnezeiesc. Căci te-ai făcut vistiernicul și cuprinzătoarea harurilor (χαρίτων), nu ca să le ții la tine, ci ca pe toate să le umpli de har (ἵνα τὰ σύμπαντα πληρώσῃς χάριτος). Căci vistiernicul comorilor nedeșertate le administrează pentru distribuire (ὁ γὰρ τῶν ἀκενώτων θησαυρῶν ταμίας τῆς διανομῆς ἕνεκεν ἐπιτροπεύει). La ce ar și ține închisă bogăția care nu se micșorează? Transmite, așadar, îmbelșugat întregului tău popor, acestei moșteniri ale tale, din mila ta și din harurile tale (τῶν σῶν χαρίτων) o, Stăpână... Măsoară după patimile noastre, ajutorul și tămăduirea, împărțind și sufletelor și trupurilor harul îmbelșugat (δαψιλῆ τὴν χάριν) și spre toate îndestulător. Și dacă nu încape în noi, fă-ne mai încăpători și așa-l măsoară, ca mântuiți (σωζόμενοι) și împuterniciți de harul tău (τῇ σῇ χάριτι) să slăvim pe Cuvântul dinainte de veci, care pentru noi s-a întrupat din tine, împreună cu Tatăl cel fără de început și cu Duhul de viață făcător» 20).

Deși mai puțin stăruitor și explicit, Isidor Glavas, Mitropolitul Tesalonicului († 1397), exprimă suficient de clar aceeași idee. În Cuvântarea la adormirea Maicii Domnului, acesta zice: «De la sufletul atotsfânt și de la puterea ta așteptăm, de Dumnezeu preahărăzuită, să înlături norul păcatelor care ne întristează și să ne dai să gustăm harurile tale» 21). Iar ceva mai departe, descriind străduința ei de a viețui fără de păcat, măcar că avea păcatul strămoșesc, zice: «Și ceea ce e mai minunat decât aceasta, e că nu a voit să aibă numai o curăție mică și care să-i ajungă numai ei, ci s-a străduit să petreacă în atâta adânc de curăție încât să poată revărsa și altora și prin ea să poată spăla cea mai groasă și mai urâtă pată» 22). Și încheindu-și cuvântul, Isidor zice: «Iar tu, Maică a lui Dumnezeu, strălucire a firii noastre, făptură atotnouă, înălțime cerească, mare de haruri (χαρίτων θάλασσα), soare mai strălucitor decât cel văzut, chivot plin de virtuțile atotsfinte, păstrătoare de mir mai binemirositor ca toate, mântuire a mea, prin care locuim și cerurile și am câștigat și raiul și, ce trebuie să spun multe, receptacolul și Maica lui Dumnezeu cel neîncăput, și de aceea, pe lângă Dumnezeu, Stăpână tuturor celor văzute și nevăzute; fii nouă aici guvernatoarea unei vieți vrednice de Dumnezeu și călăuzitoare spre adevăr și apărătoarea împotriva planurilor diavolului împotriva noastră, iar în veacul viitor hărăzește-ne posesiunea bunătăților veșnice» 23). Dar cel mai clar și categoric afirmă Isidor voința Fecioarei de a ne împărtăși tot ce a primit ea, prin următoarele cuvinte: «Și precum veșmântul nostru strămoșesc, de care s-a împărtășit și ea, l-a închinat întreg lui Dumnezeu, la fel, pe Dumnezeu pe care L-a înconjurat sânul ei, s-a grăbit să-l transmită celor de un neam cu ea, fiindcă, îl primise în ea. Și nu decurge cu necesitate din faptul că avem o piele comună, să ne facem la fel părtași cu ea sau cu puțin mai jos, și de strălucirile îndumnezeitoare de care s-a împărtășit ea, ci precum nu era nimic din cele înalte care să sature dorința ei, până nu va înghiți și pe Dumnezeu însuși (și aceasta a prezis-o David foarte clar despre ea, zicând: «Sătura-mă-voi când mi se va arăta slava ta», Ps. 16, 15), numai aci aflând potolirea setei de bunătăți, tot așa nimic nu va opri oceanul iubirii Prea Sfintei față de neamul ei, ca să nu vrea să ne transmită și nouă aceleași străluciri ca ale ei (οὐδὲν τῷ πελάγει τῆς ἀγάπης τῆς πανάγνου προσίσταται μὴ τῶν ἴσων ἐθέλειν αὐτῇ μεταδοῦναι καὶ ἡμῖν λαμπροτήτων)» 24). Isidor ține să precizeze că lumea creștină se umple de lumină și de har prin Maica Domnului, nu numai în sensul că prin ea a venit în lume Fiul lui Dumnezeu, ci și în sensul că El va lumina lumea creștină fiind mereu cu ea. El pune în gura Arhanghelului Gavriil la Buna Vestire: Domnul «nu te va face numai acum strălucitoare, ca pe una ce te-a aflat casa Lui, ca pe urmă îndeplinind iconomia să nu lumineze toate pururea cu tine... Căci cu tine, pentru frumusețea scânteietoare a sufletului tău dumnezeiesc, va revărsa peste oameni razele negrăitei firi dumnezeiești (Μεθ' ἑαυτῆς... τὰς τῆς ἀρρήτου θείας φύσεως τοῖς ἀνθρώποις ἀκτῖνας ἐπιλάμψει) 25).

Isidor susține și el că Fecioara e modelul întregii creaturi, vizibile și invizibile.

De aceea și îngerii se înalță prin ea. Arhanghelul Gavriil a fost trimis la ea nu ca un mijlocitor al Fiului lui Dumnezeu, căci acesta ar fi agrăit-o El însuși, ci pentru a deveni și el mai strălucitor prin apropierea de ea (τῇ ἐγγύτητι). Deci chiar înainte de a avea în sine pe Fiul lui Dumnezeu, Fecioara împărtășește altora strălucire. «A fost trimis, ca prin slujirea aceasta să devină mai strălucit ca sine (λαμπρότερος ἑαυτοῦ). Căci dacă nu se plănuia aceasta, n-avea lipsă de unul mai mic ca mijlocitor (μέσον), cea care era prima după Primul, dacă trebuia să audă agrăirea aceea. Ar fi agrăit-o prin sine Dumnezeu Cuvântul pe aceea care L-a purtat pe El, toată plenitudinea Dumnezeirii» 26). Aceasta pentru că Domnul era cu ea și înainte de a se zămisli din ea ca om, cum a fost și după ce s-a născut din ea 27). Cu atât mai mult s-a luminat prin ea arhiereul Vechiului Testament când a intrat în Sfânta Sfintelor, unde petrecea ea. Căci Fecioara era chiar de atunci mai aproape de Dumnezeu decât orice arhiereu, mijlocind mai mult adică oamenilor pe Dumnezeu decât orice arhiereu. «Socotesc și aceea că arhiereul ce intra odată în Sfânta Sfintelor nu s-a umplut de o egală vedere a lui Dumnezeu, când atotîmpărăteasa a fost prezentă în palatele ei și când nu a fost, ci s-a împărtășit de o vedere cu mult mai mare când Stăpâna a fost prezentă, decât când a lipsit. Căci Fecioara fiind, cu necesitate, cât nu se poate spune mai aproape de Dumnezeu decât toți oamenii și arhiereii, proporțional cu aceasta se și bucură de vederi mai înalte ca ale tuturor. Iar cine era cu ea, care se bucura de unele ca acestea, cu siguranță se înălța mai sus de sine, precum cei prezenți văd mai clar atunci când se apropie de împăratul asupra căruia stau luminile» 28). De aceea Isidor nu socotește greșit a spune și despre Fecioara: «Am văzut slava ei, slavă ca a uneia născute Maice a lui Dumnezeu, plină de har și de adevăr» (Ioan I, 14); sau: «În ea sunt, ca să spunem ca dumnezeiescul Pavel, ascunse toate vistieriile înțelepciunii și ale cunoștinței» (Colos. II, 3). Ea e izvor de viață adevărată și de lumină. «Întregului popor sfânt de după ea îi este renaștere, viață adevărată și lucire de lumină. Ba pururea va revărsa (ἑκάστῃ δετελέσει βλύζων) unele ca acestea Prealăudata, până când va străluci lumina cea mare și ultimă și neapropiată, care a fost Fiul acestei mari născătoare Fiice, Maice și Fecioare» 29). Împăratul Manuel II Paleologul (1391-1425) îi spune Fecioarei: «...Cel ce e dincolo de orice margine s-a arătat încăput în tine și te-a făcut pe tine vistieria și iconoama harurilor Sale (καὶ τῶν ἑαυτοῦ χαρίτων θησαυρόν σε καὶ ταμίαν εἰργάσατο)» 30). Fecioara petrece ea însăși în lumina dumnezeiască, neasemănat mai mult decât orice sfânt și înger și a ne apropia de ea înseamnă a ne apropia de Dumnezeu. «Suindu-se ea la cer, să ne suim împreună cu ea cu toată râvna, credincioșii câți ardem de dorul ei. Și aceasta o putem face, dacă ne vom curăți mintea și cugetarea, apoi ne vom apropia cu puterea contemplativă a sufletului de lumina din jurul ei, pe cât e cu putință. De vom ajunge în această stare lepădând întunericul, vom fi curați pururea cu cea curată și prin ea (καὶ δι' αὐτῆς) și cu Fiul și cu Tatăl și cu Duhul, fericita Treime» 31). Precum este Fiul împăcarea (ἱλασμός) noastră la Tatăl, așa e ea la Fiul 32).

Iosif Vrienie, contimporanul lui Manuil Paleologul, vorbește într-un mod apropiat. «Să fie lăudată și de noi, zice el, nu ca să ia un adaus la slavă, ci ca să ne dăruiască picături de har (ἀλλ' ἵνα χάριτος ἡμῖν χαρίσηται ρανίδας), nouă, credincioșilor celor ce ne dedicăm ei cu căldură, dragoste și duioșie» 33). Sau: «Să ne amintim pururea de harurile ei infinite (ἀπείρων χαρίτων) prin care a împodobit toată lumea» 34).

Ideile acestea le găsim și la scriitorii bisericești dinainte de cei pomeniți, deși nu în forma sistematizată în care le-am găsit la unii din cei amintiți.

Eutimie, Patriarhul Constantinopolei († 917), spune că Fecioara «revarsă raze dumnezeiești și înduplecă la slăvirea lui Dumnezeu», iar «curgerea bunurilor ei e nesfârșită și veșnică e vistieria faptelor ei minunate» 35). Iar la sărbătoarea zămislirii Sf. Fecioare, spune că acum vine la viață, «cea care ne va face pe noi din necurați curați, ne va distribui înfierea, ne va arăta fii ai luminii, va sfinți lumea creștină, va dărui cuvânt în deschiderea gurii și minte dreaptă și plină de înțelepciune celor ce liturghisesc curat în frică și cutremur Fiului ei, va împrăștia toată erezia» 36). Poate că unii ar cugeta că asemenea cuvinte n-au alt înțeles decât acela că Maica Domnului e pricinuitoarea tuturor acestora în mod indirect, prin faptul că a născut pe Cel ce le face acestea, sau se roagă Lui să le facă.

Dar toți scriitorii bisericești bizantini socotesc că ceea ce a avut atingere cu Hristos rămâne mai departe izvor de putere dumnezeiască. Faptul de a fi avut atingere cu Hristos nu aparține numai trecutului, ci are o permanentă actualitate. Iar mai intim a fost unit cu Hristos sânul Maicii Domnului 37).

Bizantinii socotesc unirea aceasta permanentă, Fiul rămânând unit cu Maica și după naștere, cum rămâne veșnic unit cu Tatăl. De aceea sânul Maicii Domnului e izvor de energie dumnezeiască în mod direct.

În sensul acesta, pentru Eutimie chiar biserica unde se păstrează brâul Maicii Domnului și fașa Domnului «este mai cinstită decât raiul» 38), «prin puterea Sfântului și de viață începătorului și închinatului Duh». «Să plecăm genunchiul înaintea lui, fără șovăială. Să vărsăm lacrimi de bucurie. Să stăm înaintea lui și să ne sfințim atingând cu credință și cu frică ochii, buzele, frunțile, mâinile» 39).

Dar să ne ducem și mai departe în timp, la cei doi mari Sfinți, care au trasat liniile principale ale mariologiei ortodoxe: la Andrei Criteanul și la Ioan Damaschin.

Sfântul Andrei Criteanul, indicând permanența indisolubilei uniri a Maicii Domnului cu Fiul ei, în lucrarea Lui de mântuire, o numește pe aceea, între altele, masă de pe care se aduce necontenit ca jertfă Mielul care a luat păcatele lumii, temă pe care o va relua mai târziu Teofan al Niceii 40): «Bucură-te... candela nestinsă a luminii care luminează toate, pe care o hrănește tainic untdelemnul ungerii. Bucură-te, altarul în care se aduce tainic (μυστικῶς ἀναφέρεται) Mielul Hristos, jertfa cea vie; masa dumnezeiască a ierurgiei mai presus de minte, pe care Hristos, pâinea din ceruri, Mielul cel mai presus de toate, se jertfește ca tămâie și ca sfânt animal de jertfă, făcând vii pe cei ce se împărtășesc; bunul de preț al slujbei tainice, în care Dumnezeu se junghie cu trupul și sfințește toate și se sălășluiește tainic în oameni, venind în ei și se împărtășește și rabdă să fie desfăcut de mâinile păcătoșilor și să fie dus la buzele de lut și să se înfunde în țărâna trupului nostru, amestecându-se dar nevătămându-se» 41).

Este incontestabil că aci se descrie rolul Maicii Domnului în jertfa și taina Euharistiei.

Ca nimeni altul, Sf. Andrei Criteanul e cutremurat de marea taină pe care o ascunde unirea desăvârșită dintre Hristos și Maica Sa și de plinătatea dumnezeiască aflătoare în ea din această cauză. De aceea, necontenit își cere iertare de la Prea Sfânta Fecioară că îndrăznește să vorbească despre adâncurile de taină ascunse în ea. «Fii milostivă, Fecioară primitoare de Dumnezeu și născătoare a vieții, nouă care îndrăznim să scrutăm adâncul tainelor ascunse în legătură cu tine și care încercăm să înțelegem lucrările dumnezeiești (θεουργίας) sădite în tine de adâncul necuprins al judecăților dumnezeiești» 42). Nici îngerii nu le pot cuprinde ci numai Dumnezeu 43).

Sf. Andrei Criteanul, ca toți scriitorii bisericești bizantini, când vrea să spună ceva despre Fecioara, folosește cuvintele cele mai bogate în cuprins. Unora li se pare tot scrisul lor omiletic și imnologic, închinat Maicii Domnului hiperbolic. Dar el nu e hiperbolic, nu exprimă mai mult decât e Maica Domnului în realitate, după învățătura Bisericii, ci mai puțin, dar totuși adevărat. Aceasta e taina învățăturii infailibile a Bisericii. Avântul Sf. Andrei, ca al tuturor celor ca el, se explică din trebuința sufletului credincios de a se apropia puțin de bogățiile și strălucirile neînchipuite ale Maicii Domnului, rămânând totuși în convingerea că oricât de mult ar fi exprimat prin cuvintele sale, Maica Domnului cuprinde în sine și ne dă nouă și mai mult decât a putut el, sau ar putea oricine să exprime și să cugete: «Căci va fi de față ca o dătătoare de bine, învățându-ne, înțelepțindu-ne mai mult decât cerem noi» 44).

Imnologia bisericească, departe de a fi țesută din exagerări poetice, e teologia ortodoxă cea mai autentică, păstrată și predicată zilnic credincioșilor în formă concentrată. Prin ea a rămas viața noastră bisericească în matca ei ortodoxă, nu prin produsele unei teologii adeseori de import, care n-au decât o existență efemeră.

Din conștiința nesfârșitului adânc de taine dumnezeiești aflate în Maica Domnului și în silința de a contura măcar în general bogăția lor, Sf. Andrei Criteanul înalță Fecioarei acele nemuritoare laude, care, împreună cu ale Sf. Ioan Damaschin, formează sursa imnelor bisericești în cinstea ei. Sensul lor principal, după învățătura ortodoxă, e că în Fecioara a fost revărsată toată plinătatea Dumnezeirii, fiind culmea spre care are să fie dusă toată zidirea. O culme care atrage și ea, prin plinătatea dumnezeiască din ea, zidirea spre sine, dat fiind că, potrivit acestei învățături, puterea dumnezeiască nu e pasivă, nici nu lucrează numai în cel ce se află, ci lucrează și asupra celor ce se deschid lucrării ei. Maica Domnului a atins de aceea treapta supremă a îndumnezeirii, spre care are să urce necontenit toată zidirea. În ea e deplin realizat, după cum învață Biserica, scopul spre care a destinat Dumnezeu pe om 45). «Începător de viață e, așadar, trupul Născătoarei de Dumnezeu, care a primit toată plinătatea de viață începătoare a Dumnezeirii, giuvaerul de mult preț al fecioriei, cerul mai presus de toate, pământul lucrat de Dumnezeu, pârga frământăturii adamice îndumnezeite, statuia perfectă a frumuseții de la început, vistieria păzitoare, de Dumnezeu pecetluită, a judecăților negrăite ale lui Dumnezeu, sălașul virtuților, cartea duhovnicească a cuvintelor dumnezeiești ale iconomiei privitoare la noi, adâncul de netălmăcit al plinătății nedeșertate a «Celui ce plinește toate în toți» (ὁ ἀνερμήνευτος τῆς ἀκενώτου πληρώσεως τοῦ πάντα ἐν πᾶσι πληρουμένου βυθός), vistieria nestricăciunii mai presus de minte, haina împărătească a Cuvântului mai presus de început care s-a înomenit, palatul pământesc al Împăratului cerului, vestitul laborator al schimburilor dumnezeiești cu noi...» 46).

Cine ar putea afirma în teologie că în aceste rânduri e ceva exagerat, hiperbolic, că nu e totul adevăr riguros, precis? Și iată adevărurile teologice afirmate aci: a) Maica Domnului a primit cea dintâi din Dumnezeu tot ce poate primi o făptură, dar ceea ce n-a primit încă și nu va primi deplin nici o altă făptură; b) noi nici nu putem ști ce ascunde, ca stări care sunt tot atâtea nădejdi obiective și pentru noi, ca adânc neînțeles de nestricăciune; c) aceste stări ni se comunică chiar prin ea, căci ea e laboratorul schimburilor dumnezeiești cu noi (τὸ τῶν θείων πρὸς ἡμᾶς συναλλαγμάτων). E întreaga doctrină formulată în chip mai explicit de Sf. Grigorie Palama și Teofan al Niceii. Sensul acestui «laborator», în care se face schimbul între credincioși și Dumnezeu nu se epuizează în faptul că prin Maica Domnului noi i-am dat lui Dumnezeu-Cuvântul omenitatea, așadar în actul întrupării conturat precis în cadrul celor nouă luni. Căci aceasta ar însemna numai o dare din partea noastră. Dacă întoarcerea îndumnezeirii din partea Fiului lui Dumnezeu s-ar face fără mijlocirea Fecioarei, ea n-ar mai fi laboratorul schimbului complet, adică al schimbului propriu, ci numai al dării din partea noastră. Sensul acesta just al Maicii Domnului ca «laborator» al schimbului, l-a lămurit Teofan al Niceii, al cărui tratat despre Maica Domnului nu e decât o concentrare sistematică a ideilor aflătoare la scriitorii anteriori și un comentar cu ajutorul lor al imaginilor imnologiei bisericești, nepunând absolut nimic de la sine. «Dar să vedem, zice Teofan, cine devine mijlocitorul unui astfel de schimb (συναλλάγματος) și care e laboratorul (ἐργαστήριον) unei astfel de lucrări? Desigur Născătoarea de Dumnezeu, căci prin ea am dat lui Dumnezeu-Cuvântul firea noastră; deci și dumnezeirea ce ni s-a întors nouă, tot prin ea ni s-a dat» 47).

Lucrurile de mai sus le spune Sf. Andrei Criteanul chiar de trupul adormit al Maicii Domnului. Dar tot el continuă să spună: «Acolo era nu trup ce întuneca luminile soarelui. Era o mortalitate pururea vie ce lumina fețele privitorilor. Era o bogăție ce umplea cerul și cele pământești» 48). Iar în altă parte numește pe Fecioara «cea care a umplut cerul și pământul de slavă și har» (δόξης καὶ χάριτος) 49). Maica Domnului avusese și în viața pământească o strălucire suprafirească, dar o păstrase ascunsă fiind în stadiul chenozei ca și Fiul ei și arătând-o puțin numai celor curați la inimă. «Făcând cunoscute semnele acestei taine celor ce au fost învățați să compare dumnezeiește cele dumnezeiești, celor curățiți mult prin apropiere de Dumnezeu, Prea Sfânta a ridicat pielea minții, prin negrăire și neștiință, mai presus de grăire, arătând o mică parte din strălucirea tainic ascunsă înlăuntru» 49). Dar la adormire lumina dinlăuntrul acelui trup a izbucnit la arătare, căci ea era lumina dumnezeiască, era Dumnezeu însuși ce sălășluia în ea nesfârșit mai mult decât pe muntele Sinai. «Și dacă cei ce încercau să se apropie de muntele Sinai cu îndrăzneală, fără vrednicie, au fost împiedicați de fulgere, de spaime și de sunete de trâmbiță, cu cât mai multă sârguință nu trebuie să arate cei în care locuiește lumina adevărată când se silesc să se apropie de cortul acesta măreț și supramăreț al harismelor lui Dumnezeu?» 50). Cei ce se apropie de ea, se apropie de Sfânta Sfintelor cea adevărată, părăsind tipurile, de locul în care locuiește mai desăvârșit Dumnezeu. «Veniți să părăsim tipurile și să alergăm la adevărul însuși; mai bine zis să pătrundem în altarul cel mai dinlăuntru (τοῖς ἀδύτοις προσβάλωμεν)... desfăcând vălul să privim în Sfintele Sfinților, să cunoaștem tainic cele mai mari și mai desăvârșite» 51). Sf. Andrei invită pe auzitorii săi să se apropie de această masă plină de bunătățile dumnezeiești, care este Maica Domnului. A merge spre ea înseamnă a merge «spre adâncurile Duhului». «Masa fiind plină de acestea, să mergem cu vrednicia duhului spre adâncurile Duhului. Căci iată cea care a născut Înțelepciunea, imitând Înțelepciunea, se oferă pe sine întreagă cu iubire, ca o tainică și cerească masă, gătită celor inițiați în chip înțelegător în cele dumnezeiești, spre ospătare... Ni se arată ca masă preasfântă, ca cea care a purtat întreagă însăși pâinea de viață făcătoare, pe Domnul nostru Iisus Hristos, viața de veci, susținătorul zidirii, făcut pâine, prin iconomie, în pântece, din aluatul frământăturii lui Adam, pe Cel care pe cei ce se apropie de El cu sfințenie îi readuce la o viață nou...» 52).

Observând că în jurul Sf. Fecioare adormite stăteau ca în jurul Împăratului firii toate oștile îngerești și sufletele Sfinților, Sf. Andrei arată cum trupul acela luminos, încăpător a toată plinirea Dumnezeirii, umplea toate de mireasma sfințeniei și sub această lucrare cei din jur umplându-se de Duh Sfânt, au intrat în extaz. «Deci zăcea în mijloc trupul acela de trei coți și luminos al Născătoarei de Dumnezeu, încăpător al întregii plinătăți a Cuvântului de viață începător; și văzut fiind pe pat, umplea toată creațiunea de mirul sfințeniei (τῷ τῆς ἁγιοστείας μύρῳ, τὴν σύμπασαν εὐωδίασε κτίσιν)...

«De aceea, cei mai de frunte dintre înțelepții de Dumnezeu, devenind stăpâniți de duhul dumnezeiesc, de bucuria strălucirii dumnezeiești, mutând covârșirea iluminării în extaz», începură acele cântări minunate în cinstea Fecioarei 53). Iar cuprinsul cântărilor era cam acesta: «Acesta e sfârșitul testamentelor date nouă de Dumnezeu. Aceasta e arătarea adâncurilor ascunse ale necuprinderii dumnezeiești. Acesta e scopul gândit mai înainte de veacuri. Aceasta e încoronarea proorocirilor dumnezeiești. Acesta e sfatul negrăit și supranecunoscut al grijii dinainte de veci a lui Dumnezeu, cu privire la om. Aceasta e pârga comuniunii și întrepătrunderii (συμφυίας) a toate făcătorului Dumnezeu cu făptura Sa. Aceasta e chezășia ipostasiată a împăcării cu Dumnezeu; frumusețea covârșitoare, statuia de Dumnezeu turnată, icoana bine zugrăvită a originalului dumnezeiesc, sprijinul întregii contemplații și urcări, a tot sfântul cort al a toate ziditorului, vasul de Dumnezeu încăpător al înțelepciunii nedeșertate, vistieria nejefuită a vieții, izvorul nesecat al strălucirilor dumnezeiești» 54). «Aceasta e împăcarea obștească, împăcați-vă toți cu Dumnezeu. Iată izvorul nedeșertat al nemuririi, veniți cei care ați murit, sorbiți. Iată râurile neîntrerupte (veșnice) ale vieții, veniți toți și vă faceți nemuritori» 55).

Adresându-se apoi Fecioarei, Sf. Andrei Criteanul spune: «Tu ești vistieria tainei ascunse dinainte de veacuri (Efes. III, 9)... O, stâlp mort, o, stâlp de viață făcător, care nu luminezi calea lui Israel cel trupesc, ci a celui duhovnicesc, călăuzit spre cunoștința neamăgitoare, ținându-i lumina aprinsă în chip dumnezeiesc... Ce mir va unge trupul Tău cel binemirositor, cel neprihănit, cel plin de tot binele, cel din care țâșnește iertarea, cel din care izvorăște nestricăciunea, cel din care e îndumnezeirea, cel în care e desăvârșirea, prin care e mântuirea» 56). Iar mântuirea aceasta, care izvorăște acum din Fecioara, ca și iertarea și nestricăciunea, întrucât e pusă împreună cu ele, la prezent, nu la trecut, nu e numai o mântuire din nevoi, ci se acoperă sau se completează cu iertarea, cu nestricăciunea, cu îndumnezeirea, fiind o mântuire totală.

«Tu ești noul vas al mirului nesecat, tu mireasma aromatelor spirituale, tu ești floarea nestricăciunii, pământul purtător de aromate, vasul purtător de viață, sfeșnicul luminos... veșmântul împărătesc...» 57). Evident, toate aceste imagini au o semnificație de permanență. Fecioara nu e un vas care numai odinioară a păstrat mirul, iar acum e gol. Căci se folosește prezentul (e) nu trecutul: ești, nu ai fost numai. Ar fi absurd, din punct de vedere ortodox, să gândim că Fecioara acum nu mai e sfeșnicul luminos, floarea nestricăciunii, că acum e un veșmânt împărătesc care nu mai e folosit, o diademă care nu mai e întrebuințată, o cutie a mirului scoasă din uz.

Și Sf. Andrei continuă: «De când te-ai mutat de pe pământ, lumea întreagă te are pe tine împăcare obștească (κοινὸν ἱλαστήριον) 58). «Aceasta e poarta cerurilor... Iată chivotul așezat în Sfânta Sfintelor, cortului tainic, în cele dinlăuntru, umbrit acum de aripile Heruvimilor» 59). Dar ea e și Sfânta Sfintelor prin care Hristos petrece pururea cu noi, jertfind și jertfindu-se pentru noi și sfințindu-ne. «Nu se mai turbură Sfintele de un drum anual al arhiereilor. Căci însuși Arhiereul cel Mare, Iisus Hristos, care a străbătut cerurile cu trupul luat, ce are suflet rațional și mintal, petrecând pururea cu noi, tămâiază tainic, ca într-un templu, în sanctuarul fecioreinic, și jertfește și se jertfește și aducând arderile de tot se aduce; și sfințindu-se pe Sine pentru noi, sfințește pe cei ce îl sfințesc pe El» 60).

Printre laudele cu care își sfârșește Sf. Andrei Criteanul al treilea cuvânt la Adormirea Maicii Domnului, citim că în ea sunt «izvoarele de sine curgătoare ale harului», că ea e «dătătoarea vieții și viața celor vii (τῶν ζώντων ζωή) și pricinuitoarea vieții», că ea e «vistieria a toată sfințenia» (καὶ πάσης ἁγιαστείας ὑπεράγιε θησαυρέ) 61).

Aproape tot așa descrie bogăția tainelor ascunse în ființa Prea Sfintei Fecioare Sf. Ioan Damaschin. După el, adormirea Maicii Domnului a ascuns numai pentru o clipă lumina bogată aflată în ea, cum e ascuns o clipă soarele de lună, fără ca să-și piardă lumina. «Căci precum soarele acesta, întreg strălucire și pururea luminos, ascunzându-se puțin sub corpul lunei, pare să fi dispărut și să se fi acoperit de întuneric și strălucirea lui să se fi prefăcut în negură, dar el nu-și pierde lumina sa, căci are în sine izvorul luminii pururea țâșnitor, mai bine zis e el însuși izvorul nesecat al luminii, cum a rânduit Cel ce l-a făcut, așa și tu, izvorul fără sfârșit (ἀένναος) al luminii, vistieria nesecată a vieții de sine, țâșnirea îmbelșugată a cuvântării, cauza și dătătoarea tuturor bunurilor noastre, deși te acoperi pentru un scurt răstimp trupește prin moarte, ne țâșnești (βρύεις) îmbelșugat unde neîncetate, curate și neisprăvite de lumină infinită de ambrozie, de viață și de fericire adevărată și râuri de har (ποταμοὺς χάριτος), izvoare de vindecări, binecuvântarea neîntreruptă» 62). Maica Domnului a fost ridicată nu numai până la cer ca Pavel, ci a ajuns «până la însuși tronul dumnezeiesc al Fiului», fiind bucuria îngerilor, a Patriarhilor, a Proorocilor și «sfințind toate» (τὰ σύμπαντα ἁγιάζουσα) 63).

Trupul ei e mai cuprinzător decât cerurile, nu prin dimensiunile lui fizice, ci prin bogăția harului. «Nu prin volumul trupului s-a făcut mai largă decât cerul (căci cum s-ar putea compara trupul de trei coți, care pururea se subțiază, cu lărgimile și lungimile cerului?), ci mai vârtos prin har a întrecut măsura a toată adâncimea și înălțimea» 64). Dar harul aflător în acest trup nu rămâne închis în el, ci se revarsă mai departe. Pentru Sf. Ioan Damaschin, lucrul acesta e așa desigur, că după el nu numai trupul Maicii Domnului însuși revarsă putere și har, ci și mormântul în care a stat scurtă vreme. «Căci precum dacă ar pune cineva niște mir de mult preț în niscai haine sau în vreun loc oarecare, apoi l-ar lua, ar rămâne urmele bunei miresme și după luarea mirului, așa și acum dumnezeiescul, sfințitul și preaneprihănitul trup, cel plin de bună mireasmă dumnezeiască, fântână îmbelșugată a harului (ἡ ἄφθονος κρήνη τῆς χάριτος) pus în mormânt, apoi iarăși răpit la un loc mai bun și mai înalt, nu a lăsat mormântul gol, ci i-a transmis buna mireasmă și harul dumnezeiesc și l-a făcut izvor de vindecări și de toate bunurile celor ce se apropie cu credință» 65). Maica Domnului este, pentru Sf. Ioan Damaschin, «abisul harului» nu numai în sensul că din ea s-a născut Cel necuprins, ci și într-un sens actual. De aceea rămâne plin de uimire în fața morții, care a putut acoperi acest abis. «Astăzi vistieria vieții, abisul harului, nu știu cum să spun cu buze îndrăznețe și netremurătoare, se acoperă de moartea purtătoare de viață» 66). El consideră atât de evident faptul că Maica Domnului e izvorul actual al tuturor bunurilor dumnezeiești, încât după ce amintește că toți Apostolii și ucenicii lor au venit la adormirea ei să se facă părtași de ele, întreabă: «Căci cine s-ar putea îndoi că ea este izvorul binecuvântării și țâșnirea tuturor bunurilor (καὶ πάντων τῶν ἀγαθῶν ὑπάρχει ἀνάβλυσις). Ideia că chiar mormântul este izvor de putere dumnezeiască o desvoltă Sf. Ioan Damaschin și mai pe larg în a doua cuvântare la adormirea Maicii Domnului, în care pune mormântul să cheme popoarele să primească de la el buna mireasmă a mirului dumnezeiesc și toate darurile (ἀρύσαι τὰ χαρίσματα) «Acum sălășluiește în mine harul dumnezeiesc (νῦν ἐν ἐμοὶ θεία χάρις αὐλίζεται) ...Cel ce însetează după vindecarea boilor, după izbăvirea de patimile sufletești, după ștergerea păcatelor, după înstrăinarea de toate nenorocirile, după odihna împărăției cerurilor, să vină la mine cu credință și să bea apa prea puternică și prea bună, a harului (ἀρυσάσθω ῥεῖθρον τῆς χάριτος) Căci precum lucrarea (ἐνέργεια) apei, fiind simplă și una, ca și a pământului și a aerului și a soarelui atotstrălucitor, se preface fiecăruia din cei ce se împărtășesc în chip felurit potrivit naturii lor și devine în viță vin, în măslin untdelemn, așa și harul, fiind unul și simplu, pricinuiește celor ce se împărtășesc un bine felurit și potrivit cu trebuința fiecăruia (ποικίλως καὶ ἀναλόγως πρὸς τὴν ἑκάστου χρείαν εὐεργετεῖ τοὺς μετέχοντας)» 68). Dar exact așa vorbește Sf. Ioan Damaschin, expunând doctrina ortodoxă și despre energia divină generală ce emană din ființa dumnezeiască și în care se cuprinde ca un aspect și harul. «Luminarea și energia dumnezeiască este una, simplă și neîmpărțită; și cu toate că lucrează în chip mântuitor asupra fiecăreia din cele care există în exemplare singulare, totuși rămâne simplă, se multiplică, fără să se împartă, în fiecare din cele care există în exemplare singulare... Ea împărtășește tuturor existența după cum au firea. Ea este existența existențelor, viața viețuitoarelor, rațiunea existențelor raționale, spiritualitatea existențelor spirituale» 69). Și exact așa vorbise în special despre Duhul Sfânt ca har, Sf. Vasile cel Mare: «El este total prezent în fiecare și peste tot. Împărțindu-se, El nu suferă împărțire. Când comunicăm cu El, nu încetează de a rămâne întreg, ca o rază de soare... care procură bucurii tuturor, în așa fel că fiecare crede că singur profită de ea, în vreme ce această lumină luminează cerul și pământul și marea și străbate aerul. La fel Duhul se află prezent în fiecare din cei ce-l primesc, ca și când nu s-ar comunica decât aceluia singur și totuși El revarsă peste toți harul total, de care se bucură toți care participă după măsura propriilor lor capacități, căci nu sunt măsuri pentru posibilitățile Duhului» 70). Iar Vl. Lossky, după ce dă un citat din Sf. Grigorie de Nazianz, în care Duhul Sfânt primește o mulțime de numiri, zice: «Cum am spus, toată această mulțime infinită de numiri se raportă mai ales la har, la bogăția naturală a lui Dumnezeu pe care Duhul Sfânt o comunică celor în care el este prezent» 70 bis).

Dar Sf. Ioan Damaschin după ce înfățișează mormântul Maicii Domnului grăind precum am văzut, îi răspunde: «Harul tău este neîmpuținat și veșnic, dar puterea dumnezeiască nu se circumscrie într-un loc, nici binefacerile Maicii lui Dumnezeu. Căci dacă s-ar circumscrie numai la mormânt, darul s-ar revărsa peste puțini. Dar el s-a împărțit îmbelșugat tuturor marginilor pământului». Drept aceea dacă ne curățim, chiar nefiind în legătură cu mormântul Maicii Domnului, putem primi direct pe Maica Domnului dimpreună cu toate bunătățile și cu Fiul ei însuși: «Deci dacă vom ocoli din toată inima relele de mai înainte, iar virtuțile le vom iubi cu toată sârguința, și le vom dobândi ca soațe, va veni des la casnicii ei, aducând cu sine toată ceata bunătăților și pe Hristos Fiul ei și Împăratul și Domnul ca să locuiască în inimile noastre». Și iarăși lăudând mormântul ei, împodobit de «strălucirea Duhului» 71), «mai cinstit decât cortul de odinioară» 72), ne îndeamnă să ne apropiem de el, ca să «sorbim harul dumnezeiesc (θείας ἀρυσώμεθα χάριτος) Ca toți ceilalți scriitori bizantini care descriu mutarea ei la cer, Sf. Ioan Damaschin nu uită nici el să spună că între ea și Fiul ei «nu e nimic la mijloc», aflându-se mai presus de toate cetele îngerești 73). Și încheindu-și ultima cuvântare la adormirea Maicii Domnului, Sf. Ioan Damaschin sfârșește cerând, de la aceasta, între altele, mântuirea și luminarea Duhului. «Dă-ne mântuirea (τὴν σωτηρίαν) depărtarea patimilor sufletești, alinarea bolilor trupești, împrăștierea necazurilor, viață liniștită, luminarea Duhului; aprinde-ne dorul de Fiul tău, fă viața noastră plăcută Lui, ca împărtășindu-ne de fericirea de acolo și privindu-te strălucind de slava Fiului tău, să-ți ridicăm imne sfinte veselindu-ne veșnic» 74).

Dar să venim și la vremurile mai noi. După căderea Bizanțului, teologii ortodocși frecventând școlile din Apus, au intrat mulți sub influența scolasticei catolice și a protestantismului, adoptând definițiile lor. Nu e de mirare deci că întâlnim mai puțin înțelegerea anterioară a tainei Preacuratei și accentele experienței duhovnicești dinainte. Cuvintele fierbinți, fixate în cult de experiența superioară a timpurilor anterioare, sunt considerate exagerări poetice, lipsite de un adevăr care să angajeze credința și viața; taina aceasta practic nu mai există pentru experiența duhovnicească, sau nu mai are o legătură esențială și actuală cu viața creștină. Doar credincioșii ajutați de mânăstiri au păstrat mai departe înțelegerea tainei.

Cu toate acestea n-au lipsit nici în acest răstimp unele spirite mari, care având adevărata înțelegere a creștinismului ortodox au luptat pentru emanciparea teologiei răsăritene de influența teologiei catolice și protestante prin întoarcerea la scrisul răsăritean genuin, interpretat prin el însuși, nu prin definițiile și categoriile scolastice, care de cele mai adeseori anulează conținutul acelui scris. În lupta lor au ajuns să vorbească și despre Prea Sfânta Maica Domnului așa cum se vorbea înainte de căderea Bizanțului, așa cum a continuat să vorbească Biserica în cult și aceasta nu numai exterior, nu numai declamând fără convingere expresiunile vechi, ci luând în deplină și sfântă seriozitate afirmațiile cuprinse în ele.

Amintim aci din acel răstimp doi asemenea bărbați, care reprezintă unul la Greci și altul la Ruși cele mai vii conștiințe ortodoxe și cele mai uriașe lupte pentru eliberarea teologiei răsăritene de robia spiritului apusean și pentru reîntoarcerea ei la izvoarele proprii. Unul este Nicodim Aghioritul, cunoscut cercurilor mai largi prin tipărirea Filocaliei, iar celălalt Filaret Drozdov, Mitropolitul Moscovei. Cel dintâi n-a reușit să îndrumeze teologia greacă pe făgașele indicate de scrisul vechi al Răsăritului, cel de al doilea a reușit în mare măsură să facă aceasta cu teologia și mai mult cu viața bisericească rusă. Dar nici strădania celui dintâi n-a rămas fără efect. Opera lui a adăpat pe Paisie Velicicovschi, care a creat curentul paisian la noi și a tradus Filocalia în rusește, făcând posibilă apariția lui Filaret Drozdov și a întregii teologii ruse influențate de acela.

Nicodim Aghioritul, care notase în scrierea sa teologică «Războiul nevăzut», câteva idei bizantine despre Maica Domnului, prin care se accentua rolul ei esențial în iconomia mântuirii și a îndumnezeirii (Maica Domnului modelul și scopul la care cugetând Dumnezeu a creat lumea), stârnise unele nedumeriri. Răspunzând acestor nedumeriri în «Cartea sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simțuri» 75), el pomenește și de mijlocirea Maicii Domnului în termenii următori: «Și acum Maica de Dumnezeu Născătoarea, ca o Maică a lui Dumnezeu, fără de mijlocire după Dumnezeu fiind 76) și fără de asemănare covârșind nu numai pe oameni ci și pe însuși cetele cele mai întâi și prea înalte ale îngerilor, pe Heruvimi și pe Serafimi, prin sine-și împarte bogăția tuturor dăruirilor și a dumnezeieștilor străluciri celor de la Dumnezeu la toți îngerii și oamenii, după cum de obște toată Biserica cugetă». Iar în scrierea sa: (Ἑορτοδρόμιον) (Veneția, 1836), numește pe Fecioara «Maica noastră după har»: «Să lăudăm pe Maica naturală a lui Dumnezeu și pe Maica după har a noastră a creștinilor» 77). Iar ceva mai jos spune că de vom urî păcatul și vom iubi virtutea, Maica Domnului «va veni spiritual la noi, aducând cu sine tot șirul de haruri (χαρίτων) și bunătăți duhovnicești».

Iar Filaret al Moscovei, cunoscător profund al scrisului vechi ortodox, afirmă cu hotărâre că Maica Domnului nu se roagă numai pentru noi, ci și revarsă din ea însăși în noi puterea dumnezeiască a Fiului ei. Vorbind despre rolul ei de centru al Apostolilor și al Bisericii ce se năștea, Filaret zice: De ce stăteau Apostolii în jurul Maicii Domnului? Pentru simpla dorință de a se ruga împreună? Hotărât, nu! «Dacă vasul care a conținut un mir, îi conservă mireasma și după ce acesta a fost retras din el și continuă până la un anumit grad să exercite acțiunea mirului însuși, cu cât mai mult cea care fusese vasul dumnezeirii în timpul întrupării nu trebuia să fie îmbibată pentru eternitate de mireasma dumnezeiască a harului Celui al cărui nume e mireasmă revărsată» (Cânt. I, 3). Aceasta era forța prin care aduna pe toți în jurul ei. Era «forța Celui ce locuia în ea totdeauna duhovnicește și dumnezeiește». De aceea după înălțarea Mântuitorului la cer, «ea deveni centrul profund al unității lor», declinând totuși, din pricina smereniei, orice putere asupra adunării lor. Dar când se ridică la cer, vălul de smerenie, sub care se ținea acoperită, căzu, și ea a fost văzută apărând în chip minunat și triumfător ca «forța centrală a Bisericii», asemenea soarelui ce se ridică dimineața pe cer, după ce a stat noaptea acoperit. Ea și azi «întinde harul (la grâce) care i-a fost apropiat și puterea ei binefăcătoare asupra a tot ce face Biserica» 78). Și întâmpinând anticipat sau respingând acele «interpretări», care de fapt anulează actualitatea dăruirilor din partea Maicii Domnului însăși, reducându-le numai la o simplă provocare a lor la Dumnezeu, prin rugăciunile ei și anulând întreg sensul expresiunilor care vorbesc de ele, Filaret ține să distingă apriat între rugăciunile ce le face pentru noi și între dăruirile ce ni le revarsă ea însăși direct și să accentueze obligația de a lua în serios toate expresiunile cultului referitoare la Maica Domnului. «Ea se ține înaintea Lui, nu uitând de locuitorii pământului, ci intervenind activ pentru noi, solicitând pentru noi ajutoarele harului în nevoile noastre, în necazurile și întristările noastre, pacea lumii întregi, mântuirea a tot sufletul ce dorește sincer mântuirea, și ca Împărăteasă, ea are, de asemenea, puterea de a apăra, de a păzi și de a covârși de favoruri pe cei ce recurg la puternica ei ocrotire». «Ea are toată slava la care poate ajunge o existență creată» 79).

Iar cu altă ocazie, vorbind de sfera acestor dăruiri, zice: «Retrăgându-se în Biserica din cer, ea adună în chip minunat lângă ea pe reprezentanții Bisericii (cu prilejul adormirii, n.n.) și prin aceasta arată că legătura ei cu credincioșii de pe pământ nu se rupe prin retragerea ei, ci din acest moment devine și mai puternică și mai largă și mai eficace și că harul (la grâce) care se află în ea, atâta timp ascuns sub smerenia ei, trebuie să se manifeste din sicriul ei și să umple Biserica universală de slava ei» 80).

Concepția aceasta, amplu reprezentată în scrisul răsăritean al veacurilor VIII-XV, a devenit un bun comun al teologiei rusești. Un exemplu strălucitor al ei este marele teolog Vladimir Lossky, care a alcătuit cea mai frumoasă sinteză a acestei teologii într-un spirit ferit de orice exagerare și cu folosirea îmbelșugată a literaturii patristice și bizantine. Doctrina despre rolul Maicii Domnului o redă strict după Sf. Grigorie Palama. Adăugând pe marginea acesteia, câteva reflexiuni, Lossky vede în Maica Domnului «inima însăși a Bisericii», «centrul ei tainic», «perfecțiunea ei realizată într-o persoană umană deplin unită cu Dumnezeu, aflându-se dincolo de înviere și judecată», «primul ipostas uman care a realizat în el scopul ultim pentru care, după învățătura Bisericii, a fost creată lumea și Biserica și în care acestea și-au ajuns perfecțiunea lor, vârful lor personal care, în conformitate cu aceeași învățătură, deschide calea îndumnezeirii întregii creațiuni».. Întrucât ea e perfect străbătută de Duhul Sfânt, e desăvârșit realizată ca persoană, ea e ipostasul propriu, ipostasul creat al Bisericii, căci altfel Biserica încă n-ar avea un ipostas propriu, creat. De aceea, prin ea se comunică bunurile eterne celorlalți credincioși din Biserică, căci ea e cea în care Duhul Sfânt s-a sălășluit deplin în creatură. «Ea a depășit limita care ne separă de veacul viitor. Iată de ce, liberă de condițiile temporale, Maria este cauza a ceea ce a precedat-o; ea prezidează în același timp ceea ce a venit după ea. Ea procură bunurile eterne. Prin ea primesc credincioșii și îngerii harul (la grâce). Niciun dar (don) nu e primit în Biserică fără asistența Maicii lui Dumnezeu, pârga Bisericii, ajunsă la slavă. E necesar ca odată ce a ajuns la capătul devenirii, ea să prezideze destinele Bisericii care se desfășoară încă în timp».

Trecând peste Serghie Bulgacov, care desvoltă amplu această învățătură, ne oprim o clipă la Pavel Florensky. «Maica Domnului,—zice acesta, urmând Sf. Grigorie Palama—, se află la hotarul care desparte creatura de Creator și așa cum mijlocia între aceea și Acesta este cu totul de neajuns, așa este cu totul de neajuns Maica Domnului. Ea este «înălțimea neajunsă de gândurile omenești», «adâncimea nevăzută de ochii îngerești». «Purtătoarea curăției, arătarea Duhului Sfânt, Începutul făpturii duhovnicești, izvorul Bisericii, Fecioara și dumnezeiasca Mireasă încetează de a fi Una din mulți în Biserică; chiar în Biserica Sfinților ea nu e prima inter pares. Ea e deosebită, ea e centrul exclusiv al vieții bisericești. Ea e inima lui Iisus. Ea e Biserica... Dacă Biserica e Trupul lui Hristos, ea e inima lui Hristos. Ea e centrul vieții create, punctul de întâlnire al pământului cu cerul» 80 bis). Florensky aduce, între altele, o serie de afirmații ale Sf. Ambrozie al Mediolanului, în legătură cu Maica Domnului. După acesta, Maica Domnului e nu numai feciorelnică, ci stăpâna fecioarei. Iar fecioria e natura cerească. De aceea și în Fecioara Maria trebuie recunoscută o legătură deosebită cu cerul, o oarecare calitate cerească. Ea provoacă darul fecioriei chiar în cei la care privește. Așa a provocat cu prezența ei acest dar în Sf. Ioan Botezătorul, când era în pântecele maicii lui.

Sf. Ioan Evanghelistul a vorbit mai bine ca ceilalți Evangheliști despre tainele cerești, pentru că a trăit lângă Sf. Fecioară. «O bogăție a fecioriei Mariei!», strigă Sf. Ambrozie. Ea s-a roșit ca un vas de lut și ca un nour a revărsat peste pământ harul lui Hristos» 81). Ceea ce face pe om mădular al Bisericii, se capătă de la Maica Domnului, afirmă tot Sf. Ambrozie. Dar harul, pe de altă parte, se dă prin Biserică. Care e, în acest caz, raportul între Fecioara Maria și Biserică? Maria e purtătoarea Bisericii. Tot ce s-a prezis de către prooroci despre Biserică se referă la Preacurata Fecioară, sau sub chipul Bisericii s-a prezis despre Sf. Maria. Biserica e Fecioara, pentru că bisericitatea e fecioria. Iar fecioria e extensiunea darului Maicii Domnului 81 bis).

Ca alt martor important al acestei învățături în Biserica Rusă aducem pe marele predicator contimporan, Mitropolitul Nicolae al Crutițelor. Acesta o numește pe Maica Domnului: «Dătătoarea tuturor bunătăților pământești și cerești». Ba mai mult, el spune: «Ea, Preasfânta Fecioară Maria, primește cea dintâi de la Domnul darurile dumnezeiești ale harului Lui și cea dintâi distribuie milostivirile dumnezeiești și binecuvântările Părintelui ceresc tuturor celor ce aleargă la ea cu rugăciune fierbinte după ajutorul ei matern» 82).

Toate afirmațiile scriitorilor pomeniți le avem concentrate și în imnologia bisericească. Vom da câteva din acelea din care rezultă clar că Sf. Fecioară nu numai se roagă pentru noi, ci ne și dă ea însăși haruri și daruri, sau chiar toate bunătățile.

Dar în prealabil să ne amintim că în concepția vechi-creștină și ortodoxă cultul nu e rit accesoriu vieții religioase, sau poezie fără adevăr (cum a fost degradat în catolicism, ca să devină în protestantism simplă expresie a subiectivității), ci realitate obiectivă, trăire actuală cu Hristos. Cultul e străbătut de cel mai desăvârșit realism. Când cântăm «Hristos se naște», El se naște atunci cu adevărat într-un chip tainic. De aceea, tot ce spunem în cult despre Maica Domnului e realitate actuală, nu numai realitate trecută sau poezie. Hristos care a fost unit cu ea trupește până la naștere, rămâne unit cu ea, mai desăvârșit decât cu oricine, și după aceea în mod spiritual, tainic. În Paraclisul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Peasna 5, Slavă, Biserica ne învață să zicem: «Risipește negura greșelilor mele, dumnezeiască Mireasă, cu strălucirea luminii Tale». Deci Maica Domnului are o lumină a ei, prin a cărei strălucire risipește negura greșelilor noastre.

În Acatistul Bunei Vestiri, Oda III, Biserica îi spune Maicii Domnului: «Bucură-te sfeșnic și năstrapă ce porți mana care îndulcește simțirile credincioșilor». Ea însăși poartă, sau ține în ea, acum mana (Hristos), care ne îndulcește, nu numai se roagă ca această mană să ni se dea prin ocolirea ei. Deci nu-i numai o mijlocire «morală», ci una ontologică. Iar în oda V, cântăm: «Bucură-te Doamnă, cărui Cuvântului, cel în chipul focului, raiule însuflețite, care ai în mijloc pomul vieții» 83). Deci pomul vieții (Hristos) nu e alăturea de ea, ci chiar în ea, în mijlocul ei și din ea ne hrănește, precum Cuvântul cel ca focul stă în ea ca într-un rai și ne luminează.

În aceeași Odă, Slavă, credincioșii îi spun: «Întăriți fiind cu puterea ta, cu credință strigăm ție: Bucură-te adâncul cel nemăsurat». Maica Domnului are și ea o putere, cu care ne întărește. Ea însăși este adâncul nemăsurat, se înțelege al tainelor, al bunătăților, al puterilor, al harurilor.

În Oda VI, Și acum, zicem: «Tu, care ești pricina bucuriei, umple de har gândul nostru, ca să strigăm ție, bucură-te... norul cel cu totul luminos, care neîncetat umbrești pe cei păcătoși». Evident, ea, după doctrina Bisericii, e și acum și va fi neîncetat nor luminos.

După Icos XI, în Rugăciunea către Prea Sfânta de Dumnezeu Născătoare, Biserica îi spune: «Ceea ce ești... palatul Prea Sfântului Duh, tron de foc al nevăzutului Dumnezeu». Ea e prin excelență palatul Sf. Duh, dar Duhul nu stă închis în ea, ci luminează tuturor și lucrează asupra tuturor.

În Acatistul Adormirii, Icos II, cântăm: «Bucură-te, că prin suirea ta ai sfințit cele patru stihii». E vorba de lumina care s-a răspândit din Fecioară la adormirea ei, deci nu de o sfințire indirectă, prin rugăciune, căci pentru aceasta nu trebuia să aștepte suirea sa. «Bucură-te întru totul bună și dătătoarea tuturor bunătăților».

Iar în Condacul VI, Biserica spune că Apostolii, după ducerea Maicii Domnului la mormânt, stând împreună la masă, au văzut pe Născătoarea de Dumnezeu înconjurată de îngeri și au «auzit-o» dându-le lor pace de la «Fiul ei și Dumnezeu». Deci nu rugând pe Fiul să le dea pace, ci ea însăși dându-le lor pace, dar de la Fiul.

În Icos VII, însăși Maica Domnului este numită pomul vieții, dând din fructele vieții: «Bucură-te pomul vieții cel sădit în mijlocul raiului Celui de sus».

În Icos XI, Biserica spune: «Bucură-te făclia nestinsă a focului celui nematerial». Maica Domnului e văzută, așadar, ca purtătoarea veșnică a focului dumnezeiesc, care luminează tuturor credincioșilor. Focul nu e alăturea de ea, venind la noi doar fiindcă suflă ea în el prin rugăciune.

Dar în același Icos îi spunem: «Bucură-te, lumină ce luminezi celor din întuneric». Ne luminează numai indirect, prin rugăciuni, făcând lumina să vină la noi? Dar ce lumină nu luminează și ea însăși direct?

Și tot acolo spunem: «Bucură-te prea binecuvântată din neam în neam, că Domnul este cu tine și prin tine cu noi». Domnul e cu noi credincioșii prin ea, pentru că e întâi cu ea. Dacă credem că Hristos se unește cu noi, trebuie să credem că e unit mai întâi neasemănat mai mult cu ea.

În Icos XII, Biserica cântă: «Bucură-te cea îmbrăcată în soare, care strălucești cu harul și cu slava a toată lumea». Fiind îmbrăcată în soare, fiind imediat lângă soare, ea strălucește de toată lumina ce o revarsă el spre noi credincioșii. Cuvintele: «Strălucești cu harul și cu slava a toată lumea» înseamnă că întreg harul și toată slava destinate creștinătății strălucesc în ea. Iar dacă «a» e adăugat din greșeală, ele înseamnă că Maica Domnului luminează cu harul și cu slava ei toată creștinătatea.

În Oda IX, Irmos, Și acum, se cântă: «cu harul tău cel de lumină dătător și dumnezeiesc ne umbrește». Credincioșii se roagă adică să ne umbrească, sau să ne lumineze cu harul din ea însăși.

Am putea încheia studiul nostru, declarând simplu că trebuie să rămânem pe lângă expresiunile citate ale Sfinților și ale Bisericii. Dar întrucât e de folos poate o sistematizare a ideilor cuprinse în ele, vom încerca să o facem rezumându-le în 2-3 concluzii, care însă n-au pretenția să fie altceva decât o simplă încercare ce poate fi oricând înlocuită cu alta care s-ar dovedi mai reușită. Ele vor fi urmate apoi de alte câteva concluzii, prin care se va evidenția învățătura Bisericii despre posibilitatea și realitatea mijlocirii harului în general.

1. Este evident că în cele mai multe din expresiunile citate Maicii Domnului i se atribuie mai mult decât rolul de rugătoare. Ea și dăruiește direct din bogăția pe care o are cu ea, de la Dumnezeu, în baza unirii ei maxime cu Hristos. Desigur, alături de expresiunile acestea există chiar la autorii pomeniți și de acelea care o prezintă ca rugătoare, iar alți autori vorbesc aproape numai de acest rol. Dar, ceea ce trebuie remarcat și accentuat cu toată puterea, e că nici când în trecutul Bisericii noastre nu s-a afirmat o contradicție între aceste două roluri ale Maicii Domnului și între aceste două categorii de expresiuni. Nici cei ce au folosit mai mult expresiunile referitoare la rolul de rugătoare al Maicii Domnului nu le-au folosit cu pretenția că numai ele sunt juste, cu intenția de a interzice folosirea expresiunilor referitoare la rolul ei de dăruitoare; și cu atât mai puțin cei ce au folosit expresiunile din urmă au voit să le excludă pe celelalte. Chiar dacă unii au folosit numai o categorie de expresiuni, prin faptul că nu le-au interzis pe celelalte, au manifestat implicit conștiința că expresiunile folosite de ei lasă domeniul tainei deschis și pentru celelalte expresiuni, că el nu e epuizat în întregime prin expresiunile folosite de ei. Toți cei care au grăit despre această taină, au fost conștienți, cu alte cuvinte că tocmai pentru că e o taină nu poate fi epuizată în expresiuni unilaterale și deci redusă la un singur aspect, ci trebuie păstrată în bogăția și complexitatea ei covârșitoare, ceea ce impune folosirea paradoxului. Ei au fost conștienți că rolul de rugătoare al Maicii Domnului se ține, după învățătura Bisericii, în echilibru cu rolul de Împărăteasă, de Stăpână, de Dăruitoare, cu cinstea de a ședea de-a dreapta Fiului, că nu se poate renunța la niciunul din ele fără o simplificare condamnabilă a rolului și a poziției Maicii Domnului în ansamblul doctrinei ortodoxe. De aceea, trebuie să luăm și noi în serios ambele categorii de expresiuni predate nouă de Tradiția Bisericii, după cum a observat Filaret al Moscovei. A vedea în Maica Domnului numai pe rugătoarea, ar însemna s-o desbrăcăm de majestatea împărătească, de «haina aurită», în care e «împodobită» 84), s-o coborâm de pe Scaunul cel de-a dreapta Fiului, pe care a așezat-o Fiul ei, precum și a o priva de rolul de rugătoare ar însemna să o considerăm nu îndumnezeită, ci Dumnezeu prin ea însăși. Cei ce vor să golească expresiunile: Împărăteasa, Stăpâna, Dăruitoarea, cea care șade de-a dreapta Fiului, de orice conținut, coborând-o la nivelul Sfântului în general, ar trebui să explice de ce asemenea titluri se acordă de Biserică exclusiv Maicii Domnului; nu și Sfinților și Îngerilor? Biserica, constituindu-și cultul, n-a făcut un joc poetic, ci a exprimat cu o minuțiozitate uimitoare și cu o sfântă seriozitate adevărul în toate nuanțele lui. De aceea și caracterul stereotipic, fixat, al expresiunilor. Când Sf. Ioan Damaschin declară că Fiul, înălțând pe Maica Sa la Sine «i-a supus toată creațiunea» (In Dormit. II, Migne P.G. XCVI, col. 741), iar imnologia Bisericii că a ridicat-o la Sine «ca să împărățească împreună cu El» (Acatist. Adorm. Condac X) sau «ca să se proslăvească împreună El» (Oda IX), sau «ca să șeadă în tronul slavei Lui» (Ic. XII, 2), strălucind de «slava Fiului ei» (In Dormit., P.G. cit., col. 761), noi credincioșii nu putem să refuzăm asemenea expresiuni, nici să le anulăm sensul declarându-le poezie, nici să-l amputăm grav prin «preciziunile teologice» produse de socotințele noastre. Prin preciziunile teologice trebuie, dimpotrivă, să formulăm în principii toate nuanțele textului, care pot scăpa unor citiri fugitive, nu să alegem ce ne place din el, sau să punem ce ne place în el.

Această dublă categorie de expresiuni indică pe de o parte învățătura Bisericii că Maica Domnului nu e Dumnezeu (ca una ce e rugătoare), pe de alta că e mai presus de toată creațiunea (ca una ce împărățește împreună cu Hristos), că e adică la granița dintre creațiune și Creator, cum se exprimă Sf. Grigorie Palama. Paradoxul acesta îl exprimă întrucâtva și termenul hyperdulie — de proveniență mai nouă de altfel —, cu care indicăm închinarea ce i-o acordă credincioșii Maicii Domnului. Căci el împreună sensul de dulie mai accentuată, arătând-o pe Maica Domnului creatură ca și pe Sfinți, cu sensul unei cinstiri mai presus de dulia dată Sfinților, știut fiind că prepoziția ὑπὲρ înseamnă o depășire a ordinei exprimată de cuvântul la care se anexează ca prefix. De pildă Dumnezeu ca ὑπερούσιος e mai presus de ființă. Conținutul acesta al termenului hyperdulie se precizează prin termenul uzitat în scrisul bisericesc mai vechi — și încă aproape exclusiv — pentru a exprima raportul Maicii Domnului cu Sfinții și Îngerii. E termenul fără asemănare (ἀσυγκρίτως) care în același sens paradoxal, comparând pe Maica Domnului cu Sfinții și Îngerii, exprimă totuși faptul că măririle ei nu pot fi comparate cu ale acelora, ca aflându-se doar pe o treaptă mai înaltă din aceeași categorie. Măririle ei nu se pot compara cu măririle niciunei făpturi, nici măcar cu ale Heruvimilor și Serafimilor, fără ca să fie totuși ca măririle Celui necreat (din care pricină nu se compară cu ale Aceluia), ci ca ale uneia ce e creatură, deci le primește de la Dumnezeu, nu le are de la sine, și pentru acest motiv — și numai pentru acesta — sunt comparate cu măririle îngerilor. Astfel întrucât e creatură, se compară, după învățătura Bisericii, cu treptele cele mai înalte ale creațiunii, dar ea le depășește și pe acestea așa de mult că, pe de altă parte, nu se poate face nicio comparație între ea și ele.

Iosif Vrienie încearcă să facă înțeleasă învățătura Bisericii despre treapta cu totul deosebită și superioară pe care se află Maica Domnului în raport cu toată zidirea, astfel: «Modul depășirii (ὑπεροχῆς τὸν τρόπον) socotesc că e astfel: pământul întrece (ὑπερέχει) pietrele prin cauzalitatea elementară, apa pământul prin umezeală și transparență, aerul apa prin subțirime și sprinteneală, focul aerul prin luminozitate, prin mișcarea în sus și prin puterea arzătoare, soarele luna prin mărime, iuțeală și strălucire... Iarăși, pământul întrece piatra prin puterea rodirii sale, planta pământul prin respirație (τῷ ἐμψύχῳ) animalul planta prin mutare, omul obișnuit animalul prin cuvânt, Sfântul pe om prin curăția de ceea ce-l întinează, Îngerul pe Sfânt prin nematerialitate, Arhanghelul pe Înger prin aceea că e căpetenie (ἀρχή), Începătoria pe Arhanghel prin aceea că e căpetenie peste (ἄρχειν ὑπὲρ) Domnia Începătoria prin domnie, Stăpânia Domnia prin stăpânire, Puterea Stăpânia prin aceea că poate multe, Heruvimul Puterea prin multa vedere, Serafimul Heruvimul prin iuțeală, Scaunul Serafimul prin faptul că se odihnește mai aproape de Dumnezeu... Iar pe toate acestea le întrece, după doctrina ortodoxă, în chip cu totul deosebit (ἐξοχώτατα), fiind mai presus de ele în chip neasemănat, Născătoarea de Dumnezeu Maria, încât niciun cuvânt n-ar putea reda această stare de depășire (ὑπεροχαῖς) De aceea se zice, în Biserică, se crede și este pentru credincioși prea adevărat mai largă ca pământul, mai înaltă ca cerurile, mai sfântă ca Sfinții, mai cinstită ca Îngerii, mai slăvită ca Arhanghelii, mai căpetenie ca Începătoriile, mai Doamnă ca Domniile, mai curată ca Heruvimii, mai dumnezeiască decât Serafimii, mai sus ca cele mai înalte Tronuri și mai aproape de Dumnezeu printr-o depășire infinită (καθ' ὑπεροχὴν ἄπειρον) nu după fire, căci e om și ea, nu înger, ci după virtuțile, demnitățile și harurile date numai ei de sus... Căci nu stă ca o roabă, departe sau mai jos, ci ca Maică prea adevărată și Împărăteasă, de-a dreapta Lui și nemijlocit lângă El, cu multă îndrăzneală, în haină aurită. Dar măririle ei sunt mai presus de orice cuvânt și taina ei negrăită» 85).

Cei doi termeni (hyperdulie și fără asemănare) reprezintă încercări de a reda prin concepte de mijloc contrariile între care se află Maica Domnului, sau pe care le cuprinde: creatură, deci supusă, și Împărăteasă, creatură și totuși depășind fără asemănare toată zidirea. Dar teologia n-a parvenit și nu va parveni niciodată să găsească un termen comun perfect pentru cele două categorii de expresiuni și roluri opuse, cum a parvenit să facă, referitor la Dumnezeirea și omenitatea lui Iisus Hristos, sintetizându-le în termenul de persoană, ca o mijlocie în care se unesc cele două firi. De aceea suntem siliți să exprimăm poziția și rolul Maicii Domnului în mod paradoxal prin cele două categorii de expresiuni.

2. Categoria de expresiuni referitoare la rolul Maicii Domnului de Dăruitoare directă de bunătăți, trebuie folosită de credincioși în toată extensiunea ei, moștenită de la Sfinții noștri înaintași. Dar ei ne-au învățat să spunem că Maica Domnului ne dă nu numai bunătăți (ἀγαθὰ) și daruri (χαρίσματα) ci și har, sau haruri (χάριτες). Ba propriu-zis, cuvântul har îl folosesc mai des decât cel de dar, în indicarea a ceea ce ne dă Maica Domnului. Separația ce se încearcă azi să se facă între har și dar, cu ajutorul teologiei catolice, nu poate fi susținută cu textele patristice și bizantine. Ba e greu de constatat în aceste texte, ca și în cele date de noi, chiar o distincție. Dacă totuși s-ar afirma că în textele patristice și bizantine, ca și în cele date de noi, se face o asemenea distincție între har și dar, lucrul ar sta și mai rău pentru cei care, afirmând azi o asemenea distincție, ar susține că Maica Domnului ne dă numai daruri, deoarece textele indicate de noi declară categoric că Maica Domnului ne dă și daruri și haruri.

Lossky observă: «Teologia ortodoxă nu face distincție specială între aceste daruri și harul îndumnezeitor. Harul înseamnă în general, pentru Tradiția Bisericii din Răsărit, toată bogăția naturii divine, întrucât se comunică credincioșilor; el e dumnezeirea care iese în afară din ființă și se dă — natura dumnezeiască la care participăm prin energii. Duhul Sfânt, sursa acestor daruri necreate și nesfârșite, rămânând anonim și nerelevat, primește toată mulțimea de nume care pot fi aplicate harului» 86). Dintre citatele ce le dă în sprijinul afirmației sale, inducem unul din Sf. Grigorie de Nazianz: «Eu sunt înspăimântat când mă gândesc la mulțimea de numiri: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, mintea lui Hristos, Duhul înfierii. El ne restaurează în botez și la înviere. El suflă unde vrea. Izvor al luminii și al vieții, El face din mine un templu, El mă îndumnezeiește, El mă desăvârșește, El precedează botezul și El e căutat după botez. Tot ce face Dumnezeu, El face. El se înmulțește în limbile de foc și înmulțește darurile, El face predicatori, Apostoli, Prooroci, păstori, învățători... El este un alt Mângâietor» 87).

A spune că Maica Domnului dă credincioșilor numai anumite daruri, nu haruri, iar aceasta nu înseamnă o mijlocire a ceva de la Dumnezeu, e o cugetare pur catolică, dat fiind că numai catolicismul cu doctrina lui despre caracterul creat al grației și darurilor poate gândi că Dumnezeu le creează pe acestea separat și Maica Domnului având darurile separat de har și stând separat de Dumnezeu, le poate comunica și credincioșilor separat. În realitate, într-o astfel de cugetare se ascunde mijlocirea Maicii Domnului în sens catolic, adică în sensul că ea dând credincioșilor anumite daruri create în ea de Dumnezeu, se interpune ca un zid izolator între ei și Dumnezeu, cel puțin în acțiunea prin care le dă acele anumite daruri. Sau poate se va spune că darurile ce le dă Maica Domnului de la ea nu le are de la Dumnezeu, ci ea este ultimul lor izvor și ele nu au caracterul unor puteri dumnezeiești. Dar atunci se naște întrebarea: cum le comunică ea? Comunicarea de la distanță este exclusă, dacă ea face aceasta separat de Dumnezeu, căci aceasta ar transforma-o în Dumnezeu. Crearea lor de către ea, iarăși ar face-o pe ea Dumnezeu. Conceperea Maicii Domnului separat de Dumnezeu duce la atâtea dificultăți, încât o cugetare teologică consecventă pe această linie trebuie să ajungă la negarea oricărui dar dat nouă de Maica Domnului.

Prin afirmarea teologică că darurile sunt ceva ce nu transformă ființa noastră ci numai creează în noi condiții favorabile pentru primirea harului, că nu ne sfințesc ci doar ne «predispun» spre pace, spre comuniune cu Dumnezeu, sau ne «influențează» în direcția aceasta, încă nu s-a spus nimic despre ființa darului și despre raportul între dar și har, ci doar câteva din efectele lui, foarte puține și cele mai sărace, deși efectele darului sunt cu mult mai bogate și deși chiar și aceste efecte sărace, care constau din influențe și creiare de predispoziții, nu sunt decât unele din efectele produse de har în conștiință, căci altfel ar urma că harul nu se resimte în conștiință, că stă mort, că numai darul se resimte în ea. În realitate tot harul e acela care ne influențează, din afară, și spre primirea lui 88) și tot el e acela care, odată prezent în noi, se face sesizat de conștiință sub forma diferitelor influențe, dispoziții, dar și sub alte forme cu mult mai bogate și mai impresionante, care toate se numesc daruri 89).

Problema teologică a ființei darului și a raportului lui cu harul este cu mult mai complexă și dificilă. Ea nu poate fi rezolvată într-un articol de ziar, fără nicio întemeiere pe scrisul patristic. În ce privește ființa darului, credem că trebuie afirmată o strânsă legătură între dar și har. O vreme am fost ispitit să cred, pe baza Sf. Maxim Mărturisitorul, că darurile ar fi exclusiv înflorirea variată a harului în credinciosul care conlucrează cu el, potrivit cu diferitele însușiri naturale ale credinciosului respectiv 90). Dar în fața expresiilor categorice că Dumnezeu și Maica Domnului ne dau daruri și după ce am primit harul, mi-am dat seama că darurile nu apar în credincios numai prin strădania lui subiectivă și numai din harul aflător în el, ci au și o sursă obiectivă. Dar aceste două izvoare (harul din om și lucrarea specială a lui Dumnezeu sau a Maicii Domnului), trebuie să se împreune cumva. Darul e o manifestare a harului din credincios și a harului din afară de credincios. El pornește din har și presupune de obicei harul în credinciosul, în care se arată. Darul nu se ivește în credincios printr-o exclusivă lucrare din afară, cu ocolirea harului din el, căci atunci nu s-ar cere pentru primirea darurilor în general starea de har, dar nici nu izvorăște exclusiv din harul din credincios, căci atunci nu s-ar da daruri prin ierurgii și binecuvântări. În general, darul nu este o entitate autonomă ci are ca suport harul. Împreunarea între acțiunea de la Dumnezeu și acțiunea harului din credincios, nu trebuie înțeleasă însă ca o împreunare între două acțiuni separate între ele. Lucrul îl înțelegem așa că harul din credincios nu e o entitate separată de Dumnezeu, lucrând de sine, ci ca energie divină e în continuitate cu tot oceanul de dincolo de credincios al energiilor divine. Oceanul acesta a pătruns în credincios atâta cât a putut credinciosul cuprinde, așa cum într-o scorbură a pătruns atâta apă cât poate aceea primi. Dacă credinciosul se străduiește să se deschisă tot mai mult harului, sau măcar să rămână deschis lui, acesta nu rămâne nemișcat în credincios, ci se mișcă asemenea unor unde care apar și înlăuntrul lui, dar vin și din oceanul de dincolo de el. Acestea sunt darurile: undele harului, mișcările lui speciale în credincios, mișcări care vin în același timp de la Dumnezeu și se datoresc și străduințelor credinciosului de a deschide noi regiuni ale ființei sale apei vii a harului. Încât ceea ce vine în noi prin Taine, nu e ceva deosebit de cea ce lucrează în noi după aceea, ci deosebirea e că prin Taine intră în credincios harul, sau un nou val puternic de har, pe când după aceea lucrează în om ca dar. E o deosebire după intensitatea valului ce vine de la Dumnezeu și după situația în care se află credinciosul. După doctrina ortodoxă, prin Taine intră valuri mari și noi; darurile reprezintă undele nesfârșite care venind și ele din oceanul dumnezeiesc, se prelungesc în apa intrată în credincioși ca val al harului. Se spune despre daruri: «χάρις cu darurile sale multiple emană totdeauna din Duhul, dătător prin ființă... Darurile nu sunt decât razele de aur (paillettes d'or) ce pornesc din masă, fără a o micșora, harul nefiind divizibil și posibil de sfărâmat pentru nicio conștiință creștină» 91).

Ceea ce trebuie să reținem în primul rând de aci e că, potrivit doctrinei ortodoxe, darul e neseparat de har. De aceea folosesc Sfinții aceste cuvinte amestecat. Unde e darul, e și harul, care-l susține, a cărui undă este. Prin urmare, chiar dacă am spune că Maica Domnului ne dă daruri și nu haruri, în fond darurile ce ne vin de la ea vin din bogăția și forța harului din ea, în atingerea lor de conștiința noastră sunt susținute de harul ei. Iar cum harul e lucrarea lui Dumnezeu în ea, în efluviile ce ne vin din darul ei, e prezentă lucrarea lui Dumnezeu însuși. Deci nu putem scăpa de concluzia că ea ne mijlocește pe Dumnezeu, chiar prin aceste daruri. Numai o cugetare influențată de catolicism, care concepe darurile separate de har și harurile și darurile separate de Dumnezeu, poate susține că Maica Domnului dându-ne numai daruri, nu ni le dă ca mijlocitoare reală a lui Dumnezeu.

3. Aci se pune, desigur, problema dificilă: Ne vin prin ea toate undele prin care se mișcă harul odată aflat în noi și înșiși marile intrări ale harului în noi se fac cu participarea ei? Din venerabilii scriitori citați de noi, unii vorbesc în mod nedefinit, fără nicio restricție, de nenumărate, de nesfârșite bunătăți, daruri și haruri ce ne vin prin ea, sau spun că «toate» acestea ne vin prin ea.

Teologia ortodoxă n-a încercat încă o limpezire a acestei probleme. Se cere probabil o maturitate duhovnicească de extraordinară adâncime, ca să se poată aborda cu înțelegere și cu sorți de rezolvare justă o astfel de problemă. Altfel ea poate fi compromisă pentru multă vreme, spre cea mai mare pagubă a vieții bisericești. De aceea este bine să fie lăsată neatinsă o astfel de problemă până la acel moment de maturitate știut de Dumnezeu. E un lucru pe care l-a și făcut până acum teologia ortodoxă, ocolind cu sfială o asemenea problemă, dar respectând cu sfințenie termenii tradiției cu privire la ea, ceea ce încă este un semn al înțelegerii ce a avut-o pentru marea taină ascunsă aci. De aceea, e departe și de noi gândul de a ne încumeta să întreprindem ceea ce s-a ferit să întreprindă teologia ortodoxă de până acum. Dar până când teologia va simți că a sosit momentul să abordeze cu maturitate această problemă, suntem datori și noi, ca și generațiile de până acum, să respectăm termenii ei moșteniți, predându-i ca pe un tezaur, care știm că e scump, dar pe care noi nu-l putem încă aprecia în toată valoarea lui, generațiilor viitoare. N-avem dreptul să irosim azi această moștenire, care nu-i a noastră, ci și a generațiilor viitoare din Biserică, cum a fost și a celor de dinainte. Mai precis vorbind, e liber cineva să evite, ca neînțelegându-le, expresiile care cuprind indefinit sau apriat ideia că Maica Domnului mijlocește harurile și darurile, dar nu are dreptul ca, făcând din neînțelegerea lui normă pentru toți credincioșii de azi și din viitor, să lupte pentru nimicirea acestui tezaur moștenit, interzicând de aci înainte păstrarea și folosirea lui. Căci prin aceasta nu numai că privează pe credincioși de o moștenire scumpă, dar pune la îndoială și venerabilitatea și sfințenia scriitorilor care ni le-au transmis și infailibilitatea Bisericii care, canonizându-i, a confirmat ca fără greșeală toată învățătura și toate expresiunile folosite de ei.

Noi numai atâta vrem să notăm în treacăt la acest punct central al problemei, și aceasta pentru că suntem siliți de o inoportună și simplistă clătinare a ei: Maica Domnului e cea mai apropiată de centrul de unde pornește oceanul de lumină și putere dumnezeiască, ce ajunge până în noi ca har, sau mai bine zis e mai unită cu el decât oricine. Și în acest sens fiind «imediat» lângă Hristos, centrul oceanului de lumină, e atinsă într-un mod neînțeles de toate efluviile ce se revarsă din El peste credincioși, așa cum căldura ce iradiază din foc în toate direcțiile încălzește întreagă pe cel ce e imediat lângă foc, sau așa cum lumina ce vine dintr-o sursă de lumină luminează întreagă pe cel ce e imediat lângă acea sursă. De aceea putem spune că dacă harul redus și deci slab în lucrarea lui din credinciosul obișnuit nu iradiază nici măcar o undă de dar, sfera darurilor și prin ele a harului ce ne vine din Maica Domnului, este în proporție cu intensitatea și cu mărimea harului din ea, iar aceasta e în proporție cu apropierea ei de Fiul său, cu unirea ei cu El.

În legătură cu aceasta suntem datori, desigur, să menționăm că întrucât niciun Părinte și scriitor bisericesc mai vechi n-a spus că harul Sf. Taine se dă prin Maica Domnului, această expresie n-a fost folosită de nimeni nici de la ei încoace, până în ziua de azi. Și credem că nu trebuie folosită nici de aci înainte. Dacă cineva crede că trebuie să lupte împotriva unei asemenea afirmații, el luptă împotriva unei deducții pe care a făcut-o el însuși din scrisul acelora, învinuindu-i însă pe aceia. S-ar putea spune că odată ce acei Părinți și scriitori au declarat că prin Maica Domnului vin toate harurile, se deduce logic că ei au cugetat la fel și despre harul Sf. Taine. Dar dacă până azi Biserica n-a făcut această deducție, a avut motivele ei să n-o facă. Poate că și aci, ca în toate învățăturile despre lucrurile tainice, e valabilă nu logica liniară, puerilă, ci paradoxul, antinomia. Poate că în cazul Sf. Taine se afirmă exclusiv eficiența lui Hristos, pentru a sublinia că mântuirea credinciosului își are cauza în Hristos, și că El însuși îl mântuiește venind în el cu rodul jertfei Sale, deși nu separat de Maica Sa. Intenția lui Hristos îl vizează atunci pe omul acesta sau acela într-un mod cu totul direct.

Harul mântuitor ar însemna, deci, intenția mântuitoare activă a lui Hristos și cum această intenție a lui Hristos vizează, după credința ortodoxă, pe fiecare credincios direct, pe fiecare credincios pentru sine, nu implicit prin altul, se poate spune că harul mântuitor se dă fiecăruia direct, nu prin altul. Sau, ca să folosim pe Sf. Chiril din Alexandria, poate de aceea nu se spune că harul tainelor se dă prin Maica Domnului, deoarece mântuirea credinciosului vine de la Dumnezeu însuși, nu de la cei ce au, prin împărtășire, mântuirea. Aceștia, cum spune Sf. Chiril, nu pot da mai departe sfințirea pe care au primit-o, sau, cum am tălmăci în alte cuvinte, intenția acestora privitoare la mântuirea vreunui om nu are eficacitate prin ea însăși, oricât ar fi de plini de har; deci nu intenția activă a acestora e ultima sursă a mântuirii unui om. Dar aceasta nu exclude faptul că Dumnezeu, lucrând El însuși asupra cuiva, să lucreze din altul, sau ca intenția activă a lui Dumnezeu să se întâlnească cu a cuiva, în speță cu a Maicii Domnului, încât cele ce teoretic sunt despărțite, în practică să fie nedespărțite. Sf. Chiril împacă lucrarea directă a lui Dumnezeu însuși asupra cuiva cu lucrarea din altul, în felul următor: «Cele chemate spre sfințirea din participare la Dumnezeu care sfințește, salvează în ele prin trezvie ceea ce li s-a dat, dar a transmite altora din sfințenia sădită în ele, nu pot. Căci nimeni primind prin participare Duhul, nu îl va procura altuia vreodată, dat fiind că și el l-a primit de la Dumnezeu. Numai singurul izvor al sfințeniei are putința de a procura din sine sfințenia cărora voiește. De fapt îngerii ce sunt în cer, sunt sfinți prin participare și primire de la Sfântul Dumnezeu, dar dătători de sfințenie nu se vor arăta vreodată. La fel și fericitul Moise, fiind prenuși 70 de bătrâni pentru trebuințele neapărate ale adunării, nu însuși le-a dat Duhul, ci Dumnezeu a luat, cum s-a scris, din cel ce era în el, și l-a pus în cei aleși». (Thesaurus, Migne P.G. LXXV, col. 232).

Dar Hristos, cu toată plenitudinea de har câtă se poate peste tot împărtăși credincioșilor, nu e în afară de Maica Sa, de inima Bisericii, cum nu e în afară de Biserică. În sensul acesta se poate spune pe de o parte, cu sfinții scriitori ai Bisericii, că prin Maica Domnului ni se dau nu numai darurile, ci și harurile, întrucât Hristos lucrează asupra noastră din ea și întrucât intenția Lui răspunde intenției ei și se unește cu ea; pe de altă parte că prin ea nu ni se dă propriu-zis harul mântuitor, ci numai daruri, întrucât nu intenția ei cu privire la noi ne mântuiește de fapt, ci intenția lui Hristos cel nedespărțit de ea; intenția ei, luată în sine, ne este numai spre ajutor, prin rugăciunile către Fiul ei și prin ceea ce poate emana direct din însăși această intenție a celei pline de har.

Mai mult, probabil că se poate spune chiar că nu numai că nu suntem sfințiți prin intenția activă a ei, dar nici prin intenția activă a lui Hristos, care o vizează pe ea personal. Dacă am fi sfințiți sau mântuiți prin intenția care o vizează pe ea, s-ar putea spune că însuși harul ce i-l dă ei trece la noi. În realitate Hristos mântuiește pe fiecare credincios printr-o intenție ce se îndreaptă anume spre el, deci printr-o lucrare sau printr-un har ce vizează și atinge anume pe acel om. Poate că din acest punct de vedere e de făcut o distincție între harul personal dat Sfintei Fecioare și harul dat fiecărui credincios. Dar iarăși nu trebuie să se meargă până acolo încât să se spună că Hristos care vizează pe orice credincios și lucrează asupra lui, nu lucrează din Sf. Fecioară mai mult ca de oriunde, datorită unirii celei mai strânse în care se află cu ea de când făcându-se om, nu se mai află, ca lucrător asupra oamenilor, în afară de legătura cu credincioșii, și că intenția Lui mântuitoare nu se unește cu intenția ei.

Dar acestea sunt simple presupuneri. În orice caz, observăm că pe când în problema mijlocirii în general se lucrează cu paradoxul (când cugetăm la Hristos îl considerăm exclusiv pe El Dătătorul tuturor bunătăților, când însă privim la Maica Domnului o considerăm pe ea mijlocitoarea lor), în cazul Sf. Taine se lasă paradoxul la o parte și se vorbește exclusiv de Hristos.

Dar noi vrem să rămânem mai la marginea acestor lucruri tainice și să indicăm câteva sensuri ale mijlocirii între Dumnezeu și credincios, menite să ajute a se înțelege că Maica Domnului, prin mijlocirea ei — indiferent care e sensul ei — nu ne izolează de Hristos și că negarea acestui rol pe seama Maicii Domnului implică cele mai nefaste consecințe pentru doctrina noastră.

4. Înainte se spunea la noi, sub influența teologiei catolice, că harul e depozitat în Biserică și că Biserica e cea care ni-l împarte propriu-zis prin Sf. Taine, ca una căreia i-a pus Hristos tezaurul harului la dispoziție și pe care a lăsat-o administratoarea lui. Era o mijlocire a harului și a mântuirii prin Biserică, în sensul izolării credinciosului de Hristos. În ultimele decenii s-a luptat la noi — și sunt silit să uit de modestie și să menționez că partea mea în această luptă n-a fost neînsemnată — pentru a se înlătura această concepție și pentru a se afirma legătura credinciosului cu Hristos însuși, susținându-se, pe drept cuvânt, că Hristos însuși e cel ce dă credinciosului în Taine harul Său, sau se dă pe Sine însuși. Dar în această luptă împotriva concepției catolice e pericol acum de a se cădea în extrema cealaltă, proprie protestantismului, cugetându-se că Hristos și omul sunt înconjurați de vidul spiritual în raportul lor întreolaltă, stabilit în Sf. Taine și menținut după aceea. În realitate noi nu primim și nu păstrăm harul nici de la sau într-o Biserică ce ne izolează de Hristos, nici de la un Hristos separat de Biserică. Hristos ne dă harul Său, sau stă în relație cu noi, în Biserică, sau prin Biserică, adică îl întâlnim pe El însuși, așa cum comunicăm cu soarele însuși, dar prin aer, sau cu un soare așezat în cer, nu cu un soare izolat, sau așa cum ne încălzim de focul ce s-a concentrat în lemne și ni se comunică prin lemne, nu de un foc detașat de orice și aflător oriunde. Dumnezeu ca Mântuitor s-a concentrat pentru noi, spun Sf. Părinți, în trupul Său și cu trupul Său a petrecut cu Apostolii Săi și cu Maica Sa, iar după aceea în Biserica Sa, nu oriunde și nu izolat. De aceea Biserica nu poate fi cugetată exterioară raportului meu cu Hristos, nu poate fi cugetată stând de o parte și rugându-se, ca să stabilească în afară de ea, exterior ei, raportul între mine și Hristos. Biserica nu ne mijlocește numai «moral» și «secundar» pe Hristos, ci ontologic și esențial. Prin ea și în ea îl avem pe Hristos, nu numai pentru rugăciunile ei, dar în afară de ea. Fără ea, în afară de ea, nu-L putem avea pe Hristos, așa cum fără un combustibil n-avem focul, fără aer n-avem sunetul și lumina. De aceea «extra Ecclesiam nulla salus».

Dar Biserica propriu-zis înseamnă comunitatea de suflete în care locuiește Hristos. În această și prin această comunitate de suflete ni se dă Hristos. Învățăm că Duhul Sfânt pogorât la Cincizecime peste Apostoli, s-a pogorât în Biserică și rămâne în ea, nemai fiind trebuință să se pogoare de fiecare dată din nou, ci dându-L Biserica din sine, prin ierarhi și preoți, fiecăruia. Desigur, într-un fel Duhul pogoară de fiecare dată, dar învățătura că rămâne în Biserică și Biserica îl dă din sine, cuprinde un adevăr și anume cel puțin acela că Duhul se dă fiecăruia prin Biserică, prin Trupul tainic al Domnului, care e organismul de suflete unite cu Domnul.

Trebuie să revenim aci la o imagine de mai înainte: Hristos cu oceanul energiei Sale divine — adică cu Duhul Sfânt — e în Biserică, iar când se comunică unui suflet care intră în mediul Bisericii, aceasta nu înseamnă decât o pătrundere a acestui ocean de energie în respectivul suflet, atâta cât poate el cuprinde. Însă cum pătrunderea aceasta își are cauza în voia personală a lui Hristos, sau a Duhului Sfânt, care e nu numai în Biserică, ci și mai presus de Biserică, se obișnuiește să se spună, pe drept cuvânt, că Hristos sau Duhul Sfânt vine în acel suflet și de sus, nu numai din Biserică. Ne întâlnim aici cu același paradox: Hristos sau Duhul Sfânt vine de sus în suflet și în același timp Hristos sau Duhul Sfânt vine din Biserică, sau prin Biserică. A trebuit să se coboare Duhul Sfânt — întreg oceanul de har al lui Hristos, destinat omenirii credincioase — odată pentru totdeauna întâi în Biserică, adică într-un cât de mic organism de suflete umane, pentru ca apoi să se poată împărtăși fiecărui suflet credincios, nu cu ocolirea acestui organism de suflete în care se află acel ocean, ci chiar prin el. Coborârea prealabilă, prezența mai întâi a Duhului Sfânt, a întregului Duh Sfânt, — a întregului ocean de har accesibil omenirii — în Biserică, e o precondiție pentru revărsarea lui din «bazinul», din «receptacolul» acestui trup tainic al Domnului în toate celulele noi ale lui. Intervenția lui Hristos sau a Duhului Sfânt, aici echivalează poate cu intenția lor, cu voia lor de a mișca acest ocean spre sufletul cutare sau cutare. Așa se pot împăca probabil cele două feluri de expresiuni: a) harul ni se dă de Hristos, b) harul ni se dă de Biserică sau prin Biserică, în care se află de la Cincizecime.

A fost voia lui Hristos ca să condiționeze participarea noastră la harul Său, de încadrarea noastră în organismul format din semenii noștri care cred în El. Mântuirea noastră e condiționată comunitar. Eu nu pot afla mântuirea cu ocolirea credinciosului peste tot, cu disprețuirea lui. Eu nu pot primi harul decât punându-mă în legătură cu semenii mei, decât intrând în organismul alcătuit de ei spre a se împărtăși de Hristos și a mijloci pe Hristos. Orice individualism protestant e prin aceasta exclus.

Dar în acest organism de suflete, locul central îl ocupă Maica Domnului, cum s-a întâmplat și la Cincizecime, când a stat în mijlocul Apostolilor. Ea e cea mai unită cu Hristos. Ea a fost centrul micului organism de suflete, a nucleului care a primit cel dintâi plenitudinea harurilor și darurilor destinate Bisericii peste tot și ea rămâne mai departe acest centru al Bisericii. Dacă Hristos ni se dă prin Biserică, se poate spune că ni se dă și prin Maica Domnului, unită și apropiată de Hristos, în Biserică, fără asemănare mai mult decât toate mădularele Bisericii. A elimina pe Maica Domnului din raportul între mine și Hristos înseamnă a elimina însăși Biserica, dat fiind că cel mai nemijlocit unit cu Hristos mădular al acesteia, deci cel mai central mădular al ei, este Maica Domnului. A socoti «secundar», adică neesențial și accesoriu, rolul Maicii Domnului în stabilirea și susținerea acestui raport, înseamnă a socoti «secundar», neesențial și accesoriu însuși rolul Bisericii. Deci ce ne împiedică a ne dispensa de Biserică în trăirea noastră cu Hristos? Mai consecvenți au fost protestanții, care socotind neesențial rolul Maicii Domnului și, în legătură cu aceasta, pe al Bisericii, s-au dispensat de amândouă.

Dacă privim biserica sub aspect de locaș, constatăm la fel că Hristos e în ea și din ea ni se dă. Deși ca Dumnezeu e pretutindenea de față, ca Mântuitor s-a restrâns în locașul bisericesc, făcând din altarul lui izvorul tuturor harurilor. E cazul să ne indignăm împotriva acestei mijlociri?

Dar cea mai plăcută biserică a lui Hristos e Fecioara Maria, precum de altfel orice credincios e, proporțional, un templu al lui Hristos, împărtășindu-L, iarăși proporțional, semenilor săi. Părinții și scriitorii bisericești socotesc locașul bisericii un reflex al celei mai adevărate biserici, al Maicii Domnului. Ba o consideră nu numai biserica cea mai plăcută ci însuși chivotul adevărat, sau masa altarului.

Toți admitem că harul dumnezeiesc curge din locașul bisericii, din Hristos care a binevoit să se sălășluiască înlăuntrul ei. Dar dacă-i așa, nu curge el într-un mod incomparabil mai deplin din Maica Domnului, în care Hristos a binevoit să se sălășluiască mai deplin ca în orice biserică?

5. Dar Biserica nu mijlocește pe Hristos credincioșilor ca o masă amorfă, ci ca organism ierarhic. Pe Hristos îl avem prin organismul Bisericii și prin ierarhia Bisericii. Noi nu stăm în jurul lui Hristos, nici izolați, nici într-o îngrămădeală haotică, ci fiecare așezat la locul lui în organismul comunității spirituale, Hristos fiind cu fiecare acolo unde este el, fie că e la locul pieptului, fie la locul mâinii, fie la locul piciorului, etc. Biserica reflectă această mijlocire ierarhică a lui Hristos în acte de fine nuanțări. Arhiereul se împărtășește luând însuși Trupul și Potirul cu Sângele Domnului. Când lipsește el, aceasta o face preotul. Preotul și diaconul primesc Trupul Domnului și Potirul prin mijlocirea Arhiereului, dar Trupul le ajunge și lor în mână și Potirul la buze, ca și Arhiereului. Credincioșii primesc Trupul și Sângele Domnului prin preot, dar nu mai primesc Trupul în mână, nici Potirul la buze, ci li se dă cu o linguriță amândouă din Potir. Și touși mijlocirile acestea nu împiedică pe niciunul de a ajunge în legătură sau în unire cu Hristos însuși. Faptul că Hristos însuși ni se dă în Taina Euharistiei, nu ne împiedică să admitem o mijlocire prin Arhiereu și preot. Și nici invers.

Dar organizarea aceasta ierarhică a Bisericii de pe pământ reflectă și prelungește organizarea ierarhică a lumii cerești, conform viziunii lui Dionisie Areopagitul. În nuanțări variate, neștiute de noi, se păstrează și acolo mijlocirile de la cele mai înalte trepte îngerești până la cele mai apropiate de noi 92). Viziunea lui Dionisie Areopagitul n-a fost respinsă de Biserică niciodată. Dimpotrivă, ea e prezentă în tot scrisul bisericesc de după aceea, până la ivirea protestantismului individualist, care respingând comunitatea și ierarhia — adică Biserica — pe planul pământesc, a respins-o și pe planul ceresc, influențând în acest sens oarecum spiritele și în Răsărit.

Dar în viziunea întregii tradiții răsăritene «neasemănat» mai sus decât toate treptele omenești și «nemijlocit» lângă Fiul său e Maica Domnului. Recunoaștem preotului și arhiereului pământesc o mijlocire și nu-i recunoaștem ei o oarecare tainică mijlocire? O punem mai prejos decât un preot sau arhiereu pământesc? Recunoaștem că nu putem primi harul botezului, mirului, pocăinței, fără mijlocirea preotului, dar ne indignăm când auzim vorbindu-se de o neînțeleasă demijlocire a Maicii Domnului? Consecvența ar cere ca cine se scandalizează de mijlocirea Maicii Domnului, ca de o mijlocire în general, să se scandalizeze și de mijlocirea preotului și a ierarhului. Și așa au făcut protestanții.

Maica Domnului e socotită în viziunea ortodoxă cel mai înalt arhiereu după Hristos. Așa o socotește Teofan al Niceii. Așa o socotește Isidor Glavas, spunând: «e mai aproape de Dumnezeu decât toți oamenii și arhiereii» 93). Așa o socotește George Scolarul, declarând că ea întrece toată proorocia și toată preoția (ἱερωσύνη) 94). Dacă preotul mijlocește harul pentru parohia lui, arhiereul pentru eparhia lui, ce ne oprește de a admite că Maica Domnului mijlocește harul pentru toată creștinătatea? Omoforul ei de arhiereu se întinde peste credincioșii din lumea întreagă. «Bucură-te acoperământul lumii cel mai lat decât norul», cântă Biserica (Acatistul Bunei Vestiri, Icos IV). Iar Cazania noastră o numește «mijlocitoarea tuturor creștinilor» 94 bis), deci nu numai a unei parohii sau Eparhii, ca preotul sau arhiereul pământesc.

6. S-a făcut o separație între intervenția prin rugăciune și mijlocirea reală a harului. S-a spus că Maica Domnului numai se roagă lui Hristos ca El să ne dea harul, dar harul acesta nu ne vine prin ea, ci ocolind-o pe ea. Adică Maica Domnului mijlocește numai «moral» (noțiune luată de la dogmatistul catolic Bartmann), sau exterior, ca una ce rămâne în afară de legătura de har ce se stabilește între Hristos și credincios. Dar chiar pilda mijlocirii preoțești și arhierești ne arată că o asemenea separație între rugăciune și mijlocirea harului este caducă. Când arhiereul sau preotul rostește rugăciunea sfințirii sau săvârșirii unei Taine (invocarea Duhului Sfânt), chiar prin rugăciunea lui coboară harul, adică printr-o acțiune a ființei lui, nu pe o cale exterioară lui. Harul coboară prin cuvântul gurii lui, produs de mișcarea buzelor lui, ba de mișcarea întregului suflet și trup. Separația între moral și ontologic este pur occidentală. În Ortodoxie moralul este plin el însuși de Hristos. «Ființa virtuții este Hristos», spune Sf. Maxim Mărturisitorul, iar omul urcând pe treptele virtuții face tot mai mult pe Dumnezeu om în sine, ca la urmă, pe culmile virtuții, să devină el dumnezeu după har 95). Eticul e progresul în unirea cu Dumnezeu, nu o acțiune care rămâne mereu exterioară lui Dumnezeu, ca în domeniul juridic unde cel ce pretinde ceva și cel ce dă își rămân cu totul exteriori. Dar cu mult mai mult e unit credinciosul cu Dumnezeu în actul și starea de rugăciune adevărată, în care se află mai ales cel progresat în virtuți. În cel ce se roagă cum se cuvine, Duhul Sfânt, e cel ce se roagă (Rom. VIII, 26). Cu cât se scufundă cineva mai mult în rugăciune, se scufundă nu în sine, ci în realitatea obiectiv-pneumatică a lui Dumnezeu. Rugăciunea inimii duce, după învățătura ortodoxă, la vederea luminii dumnezeiești, la scufundarea în ea 96).

Maica Domnului se află pe culmile cele mai înalte, neînțeles de înalte, ale curăției și ale rugăciunii. Dar atunci nu e copilăresc lucru să fie socotită exterioară lui Hristos, exterioară Duhului Sfânt și bogăției Lui de lumină și de har, în lucrarea ei de nesfârșită rugăciune? Ea se umple de Duhul Sfânt tocmai prin rugăciune, mai bine zis e plină mereu de Duhul Sfânt întrucât e mereu în neîntreruptă rugăciune.

Arhiereul și preotul pământesc nu realizează prin rugăciunea lor mijlocitoare unirea între moral și ontologic, în sensul unei străbateri a ființei lor întregi de harul ce coboară, ci numai în sensul străbaterii actului momentan al rugăciunii. (Totuși arhiereii și preoții mai duhovnicești fac progrese și în acea direcție). Maica Domnului însă, avem toate motivele să credem, se umple întreagă de toate darurile ce le cere pentru alții, sau e necontenit plină de ele. Dacă rugăciunea e, în general, actul prin care sufletul se deschide lui Dumnezeu și în același moment se umple de Dumnezeu, într-un mod neasemănat mai desăvârșit credem că se întâmplă aceasta cu Maica Domnului.

De Maria Egipteanca ni se spune, în Viața ei, că atunci când își înălța mâinile la rugăciune, ele se vedeau ca două flăcări de lumină. Iar pe Tabor, lumina lui Iisus a acoperit ca un singur nor luminos și pe Ucenicii Lui, ca să nu mai spunem de Moise a cărui față strălucea la coborârea de pe Sinai, de nu se putea privi la ea. Și lumina aceea este harul devenit vizibil ochilor duhovnicești, spune Sf. Grigorie Palama 97). Cu cât mai mult nu va fi plină de lumina dumnezeiască, adică de harul dumnezeiesc, Maica Domnului în rugăciunea ei desăvârșită și în apropierea ei nemijlocită, supremă, de izvorul luminii? Căci lumina aceea înconjoară deplin pe Sfinți de-abia după înviere, iar Maica Domnului e singura care se află de pe acum la acea stare.

Cum mai e posibilă acolo pentru ea separația între mijlocire morală și între mijlocire ontologică? Maica Domnului e torța aprinsă de întreagă lumină dumnezeiască, de câtă se poate aprinde peste tot o torță spirituală creată. În Maica Domnului omenirea și lumea îngerească captează toată lumina dumnezeiască, de care e capabilă creațiunea. «Bucură-te făclia nestinsă a focului celui nematerial», cântă Biserica (Acatistul Adormirii Maicii Domnului, Icos XI). «Bucură-te norul cel cu totul luminos, care neîncetat umbrești pe cei credincioși» (Acatistul Bunei Vestiri, Oda VI). «Bucură-te carul Cuvântului, în chipul focului» (Oda V). «Bucură-te cea îmbrăcată în soare» (Acatistul Adormirii Maicii Domnului, Icos XI).

Marea de lumină dumnezeiască ce poate fi văzută de creaturi înconjurând pe Hristos și pe Prea iubita Sa Maică, este una. Aceasta cu atât mai mult, cu cât chiar în viața pământească omul curățit de patimi, sau Sfântul, e ridicat uneori la o astfel de unire cu lumina dumnezeiască, încât devine el însuși lumină. «Cel ce privește..., ieșit fiind întreg din toate celelalte, devine și el întreg lumină și se face asemenea cu ceea ce este ea, mai bine zis se și unește în chip neamestecat, lumină fiind și lumină privind prin lumină. De se privește pe sine vede lumină; de privește spre ceea ce vede și aceea este lumină. Aceasta este unirea: a fi toate acelea una, ca să nu mai poată distinge cel ce privește, între sine care privește, între aceea prin care privește și aceea la ce privește, ci numai atâta să știe că e lumină și privește lumină» (Sf. Grigorie Palama, op. cit., f. 180 v.-181 r.).

Dar chiar dacă Maica Domnului se umple de toată lumina de câtă e capabilă peste tot creațiunea, aceasta nu exclude faptul că ființa dumnezeiască, Dumnezeirea lui Iisus, e nesfârșit mai mult și cuprinde lumină nesfârșit mai multă, decât poate cuprinde creațiunea, chiar în gradul maxim în care o cuprinde Maica Domnului.

7. Din cele ce spun Sf. Părinți, scritori bizantini și imnologia bisericească, rezultă că Maica Domnului este făptura în care Dumnezeu e de pe acum totul în toate (I Cor. XV, 28), precedând întreaga creațiune. Două taine în special sunt ascunse în aceasta: taina unirii supreme a Maicii Domnului cu Dumnezeu și taina desăvârșirii supreme a ei. Prin amândouă ea a devansat întreaga creațiune și înfățișează perspectiva noastră maximă.

În ce privește unirea, Sf. Grigorie de Nisa spune că în veacul viitor fiii învierii «nu vor mai avea lipsă nici de aer, nici de lumină, nici de spațiu și de cele asemenea, ci în loc de toate vor avea firea dumnezeiască» (la Sf. Grigorie Palama, op. cit., f. 182 r.). Dar Maica Domnului e de pe acum în modul cel mai deplin în acea stare. Ea e transparentul perfect al întregii plenitudini divine câtă se poate da zidirii. Iar Sf. Maxim Mărturisitorul zice că pe treptele înalte ale acestei uniri, energia dumnezeiască devine în așa măsură lucrare a credinciosului, încât energia acestuia e cu totul covârșită, și credinciosul în lucrarea lui are aceeași eficiență ca și Dumnezeu. Dumnezeu și credinciosul sunt subiectele aceleiași lucrări, aceleiași energii dumnezeiești. Mai bine zis, prin acela se arată deplin Dumnezeu 98). În gradul maxim s-a realizat însă această unitate de energie și lucrare între Dumnezeu și Maica Domnului, care a ajuns la capătul final la care vrea să ridice Dumnezeu făptura. Noi înaintăm treptat spre o astfel de stare, spre o putere în care ea se află de pe acum, primind pe măsura deschiderii noastre o lucrare care este și a lui Dumnezeu ca izvor al ei, dar și a Maicii Lui prin participare. Căci Maica Domnului este inima Bisericii aprinsă de focul dumnezeiesc, centrul ei desăvârșit transfigurat, lucrând în mod nedespărțit cu Capul Bisericii la sfințirea și transfigurarea tuturor mădularelor ei.

În ce privește desăvârșirea, Maica Domnului, după doctrina Bisericii, a ajuns la ținta supremă, la care a cugetat Dumnezeu să aducă pe credincioși. «Bucură-te», pârga rezidirii noastre, capătul final al făgăduințelor și al prezicerilor lui Dumnezeu cu privire la noi», zice Sf. Andrei Criteanul 99). Starea la care a ajuns ea «e scopul cugetat mai înainte de veacuri, e încoronarea prezicerilor dumnezeiești, e sfatul negrăit și supranecunoscut al celui dinainte de veci cu privire la om», zice tot Sf. Andrei Criteanul 100). Ea a fost ridicată de Dumnezeu dincolo de înviere și judecată și nu numai acolo, ci de-a dreapta Fiului ei, la slava Lui și la împărăția împreună cu El, pentru ca să ne arate Dumnezeu încă de pe acum chipul viitoarelor noastre măriri. Slava pe care a pregătit-o Dumnezeu omului, n-a fost să ridice numai firea omenească purtată de ipostasul dumnezeiesc pe tronul slavei, adică pe cineva care a fost și om, dar n-a fost numai om ca noi și n-a pornit de la condiția noastră de păcat, ci pe de altă parte a fost din veci pe acel tron și niciodată nu l-a părăsit. După doctrina ortodoxă, iubirea lui Dumnezeu față de om, mărirea ce a gătit-o omului, îndumnezeirea omului cea după har, a omului ca noi, născut cu păcatul strămoșesc, nu s-ar fi arătat în toată deplinătatea lor, dacă nu ar fi fost ridicat alături de Iisus Hristos, ipostasul divino-uman, de-a dreapta Lui, chiar un om dintre noi, Maica Domnului și Maica noastră. «Te-a introdus pe tine Împăratul, zice Sf. Ioan Damaschin, în însăși cămara Lui, unde o străjuiesc Stăpânirile, o binecuvintează Începătoriile, o laudă Tronurile, o privesc minunându-se și bucurându-se Heruvimii, o slăvesc Serafimii pe cea care a fost prin fire și cu adevărat, după iconomie, Maica Stăpânului ei. Căci n-ai intrat ca Ilie numai până în cer, ci ai ajuns până la tronul împărătesc însuși» 101). Dacă n-ar fi fost ridicată și Maica Domnului, ca om dintre noi, până la tronul împărătesc însuși, nu s-ar fi descoperit nici sensul deplin al ridicării umanității purtată de ipostasul Cuvântului, pe tronul dumnezeiesc. Nu s-ar fi putut vedea în aceasta intenția lui Dumnezeu de a ridica pe om în deobște, pe omul ca noi, până la slava Sa dumnezeiască, ci înălțarea Lui și după omenitate ar fi putut fi considerată numai ca o răsplată personală ce-l privește exclusiv pe El. Observăm în treacăt că dogma catolică despre imaculata concepție nu permite considerarea înălțării Fecioarei în tronul slavei ca o chezășie a nădejdilor noastre majore. Maria, în concepția catolică, s-a înălțat acolo pentru că n-a pornit de unde pornim noi ca oameni pur și simplu. Ea s-a ridicat acolo prin puterile cu totul deosebite ale ei.

Dumnezeu a arătat însă, după cum am văzut mai sus că el nu voiește ca omul să rămână într-un veșnic minorat spiritual și că dacă omul se găsește și stăruie în acest minorat, aceasta nu provine din firea omului, adică din voia lui Dumnezeu, care l-ar fi făcut pe om așa. Acesta este sensul mare și nobil al mijlocirii în general. Din neînțelegerea lui a luat naștere protestantismul, respingând, în disprețul lui de om, și Biserica și pe Maica Domnului, care reprezintă mijlocirea omenească colectivă și personală a mântuirii.

Din neînțelegerea lui, Tudor Popescu a ajuns să-și pună întrebarea falsă: are lipsă Iisus Hristos de intervenția altora ca să ne mântuiască, trebuie să primească El un impuls din afară pentru aceasta?, întrebare la care neputând da un răspuns pozitiv, a căzut din Biserică 102). De la considerarea mijlocirii Maicii Domnului ca pur morală și secundară sau accesorie, nu e decât un pas de strictă logică până la a spune: mă pot dispensa de această mijlocire. E pasul pe care l-a făcut tudorismul, trifismul și, sub influența acestui spirit, îl fac din nenorocire mereu alți și alți credincioși ai Bisericii noastre, trecând la secte, neexplicându-li-se care este rolul esențial al Maicii Domnului și al Bisericii în dobândirea mântuirii, în realizarea și menținerea unirii cu Hristos.

Noi, credincioșii ortodocși, ținând la această învățătură despre Maica Domnului, predată nouă de Sfinții și venerabilii scriitori ai Tradiției ortodoxe și propovăduită de Biserică în imnologia ei, ținem la înseși perspectivele noastre maxime de unire cu Dumnezeu, de îndumnezeire a noastră. Dacă Maica Domnului nu s-a ridicat până la tronul lui Dumnezeu, ci e mult mai jos, cu cât mai jos nu vom fi noi? Unde mai sunt atunci nădejdile noastre după o cât mai deplină unire cu Dumnezeu?

S-a afirmat că Maica Domnului e «scoasă din solidaritatea cu credincioșii de pe pământ prin luarea, respectiv înălțarea cu trupul la cer», negându-se astfel o temă centrală a imnologiei bisericești. Dar Maica Domnului ar fi scoasă din această solidaritate numai dacă n-ar fi pornit de unde pornește orice om, de la nașterea cu păcatul strămoșesc; și dacă n-am putea ajunge și noi la îndumnezeirea la care a ajuns ea, sau dacă ea ar fi ajuns acolo prin ea însăși, nu prin Hristos, cum vom ajunge noi. Aci e deosebirea între noi și catolici. Maica Domnului se află, și după noi, la cea mai mare înălțime. Dar prin Hristos și în Hristos, nu autonom de El și alăturea de El. Și teza că Maica Domnului nu e desăvârșit în Hristos, ci exterioară Lui, e foarte înrudită cu cea catolică. Dar pe când catolicismul îi lasă Maicii Domnului o mare cinste, o cinste oarecum paralelă cu a lui Iisus, acordându-i și ei un merit și un drept și afirmând o mijlocire pentru toate grațiile, teza că ea e numai rugătoare o desbracă de orice cinste. E o teză catolică combinată cu una protestantă, în convingerea că printr-o astfel de mixtură se obține Ortodoxia. E o metodă ce se practica până de curând la noi, dar care credem că aparține de acum cu totul trecutului: combăteam sau moderam tezele catolice cu cele protestante și pe cele protestante cu cele catolice. Dar mai e ceva: susținătorii tezei amintite admit doctrina energiilor necreate, deci a înălțării Maicii Domnului prin Hristos și în Hristos, nu prin ea însăși, în afară de Hristos.

Dar pe urmă o lasă exterioară lui Hristos, sărind de la învățătura ortodoxă la una combinată catolico-protestantă. Ortodoxia își are însă organicitatea, logica ei interioară. Și a sosit vremea ca cine vrea să expună o învățătură ortodoxă, să o facă pe linia strictă a acestei organicități. Dar aceasta nu se poate însuși decât printr-o aprofundare a textelor Tradiției ortodoxe și printr-o îndelungată familiarizare cu viziunea ei duhovnicească.

Ne dăm seama că în reflexiunile noastre de mai sus vor fi multe inadvertențe de expresie, multe lacune, multe gânduri și imagini neadecvate cu adâncurile de taină pe care, după învățătura ortodoxă, le reprezintă unirea desăvârșită cu Dumnezeu a celei mai iubite făpturi a Lui după trup. De aceea simțim și noi, împreună cu Sf. Andrei Criteanul și nesfârșit mai mult decât el, trebuința să o rugăm pe cea pe care «numai lui Dumnezeu îi este a o lăuda după vrednicie»: «Fii milostivă nouă, încăpătoare și Născătoare de Dumnezeu Fecioară, celor ce am cutezat (a ne apropia) de cele neajunse și a cerceta adâncul tainelor tale ascunse și a încerca să înțelegem lucrurile dumnezeiești săvârșite cu tine de necuprinsul adânc al judecăților lui Dumnezeu. Căci chiar și numai căutarea la aceasta, prin contemplarea minții, produce frică chiar și celor mai înalți la cugetare, dar nouă celor mai trupești, care am acoperit fiara din noi cu pielea oii» 103). Nu era în intenția noastră să ne dedăm la asemenea reflexiuni, știind că nu e în duhul Ortodoxiei graba de a îngusta și simplifica prin neputincioasele și puțin încăpătoarele noastre definiții marile și complexele taine ale lui Dumnezeu sau ale vieții în El, cum e în spiritul catolicismului. Am fost însă siliți să o facem, văzând tendința de a micșora slava Maicii lui Dumnezeu, pe care necontenit o laudă Heruvimii și Serafimii.

Credem că prin aceste reflexiuni am sugerat măcar faptul că în expresiunile Sfinților și venerabililor scriitori ai Tradiției ortodoxe și ai imnologiei bisericești este un adevăr religios serios, care dacă e departe de a fi putut fi cuprins în reflexiunile ce le-am încercat, e cu atât mai departe de încercările care coboară pe Maica Domnului la rolul unei simple rugătoare sau mijlocitoare «psihologic-morale» și bunătățile ce ni le dă ea la câteva daruri pirpirii de vagi «influențe». Și dacă am reușit să sugerăm aceasta, suntem prea mulțumiți.

 

NOTE

1. «Ortodoxia», revista Patriarhiei Române, an. II, Nr. 4, Oct.-Dec. 1950, București, pp. 559-609.

2. Așa combate în: Tratatul filosofic-teologic despre eternitatea lumii, teza tomistă că lumea ar putea fi creată din veci.

3. Luăm aceste știri despre Teofan de la M. Jugie, Theophanes Nicaenus, Sermo in sanct. Deiparam, Roma, 1935, pp. XV-XVIII. Tot prezența lui Paul la Constantinopol, ca episcop, a provocat pe la 1356, două tratate ale Sf. Grigorie Palama în chestiunea purcederii Sf. Duh. Vezi la Pr. D. Stăniloae, Sf. Grigorie Palama, Sibiu, 1938, p. 235.

4. Sunt cuvintele lui Brosse la J. V. Bainvel, Marie, intercession universelle, în Dict. Apol. de la Foi catholique, t. II, 1926, col. 285-302.

5. J. V. Bainvel, Op. cit., col. 294-295.

6. Ibidem, col. 298.

7. Ibidem, col. 300.

8. Ibidem, col. 300.

9. Marie, în Dict. de Théol. cath., t. IX, 2, 1927, col. 2404.

10. Ibidem, col. 2403.

11. Charles Journet, L'Esprit-Saint, hôte et âme incréée de l'Eglise, în «Vie spirituelle», Sept. 1934, p. 70.

12. Hom. XXXVII, in sanct. dormit. Deiparae, Migne P.G. CLI, col. 461.

13. Op. cit., ibidem, col. 468.

14. Ibidem, col. 468-469.

15. Teofan spune că acest tron al lui Hristos e sânul matern al Maicii Sale, în jurul căruia stau Heruvimii și Serafimii, ca slujitori și străjeri, deținând prima treaptă în cetele îngerilor. La M. Jugie, op. cit., pagina 42.

16. Migne P.G. CLI, col. 469.

17. Ibidem, col. 472.

18. Cuvântul acesta e citat de Teofan (op. cit., p. 62), de la Dionisie Areopagitul, De eccl. hier., II, Migne P.G. III, col. 503.

19. Ibidem, col. 472-473.

20. Ibidem, col. 743.

21. Sermo in Dormit. B.V. Mariae, Migne P.G. CXXXIX, col. 141 D.

22. Ibidem, col. 161.

23. Ibidem, col. 164.

24. Sermo in annuntiationem B.V. Mariae, Migne P.G. CXXXIX, col. 105.

25. Ibidem, col. 89.

26. Op. cit., col. 85-88.

27. Sermo in Nativitatem B.V. Mariae, Migne P.G. cit., col. 40.

28. Sermo in praesentationem B.V. Mariae, Migne P.G. cit., col. 49.

29. Sermo in nativit. B.V. Mariae, Migne P.G. cit., col. 24.

30. Oratio in Dormitionem Deiparae, la M. Jugie, Homélies mariales byzantines, în Patr. Orient., t. XVI, fasc. 3, p. 545 (121).

31. Op. cit., p. 566 (142).

32. Op. cit., p. 546 (122).

33. Λόγος δεύτερος εἰς τὸν Εὐαγγελισμόν, în: Τὰ εὑρεθέντα, δι' ἐπιμελείας Εὐγενίου τοῦ Βουλγάρεως, ἐν Λειψίᾳ, 3 vol., vol. 2, p. 146.

34. Εὐχαριστήριος εἰς Θεοτόκον, op. cit., vol. 2, p. 240.

35. Encomium in venerationem zonae Deiparae, la M. Jugie, ibidem, p. 507 (83).

36. Encomium in conceptionem sanctae Annae, la M. Jugie, ibidem, pag. 502 (78).

37. M. Pselos se întreabă: Ce fire îngerească sau arhanghelească ar putea cuprinde pe Cel necuprins, «dacă nu cineva care a fost ridicat mai presus de ele și mai aproape de Părintele luminii și a primit cel dintâi iluminarea (Πρώτως ἐκεῖθεν δεχομένη τὴν ἔλλαμψιν)». Oratio in salutationem, la M. Jugie, p. 518 (94).

38. Encomium in venerationem zonae Deiparae, la M. Jugie, ibidem, p. 506 (82).

39. Ibidem, p. 511 (87).

40. Teofan al Niceii, op. cit., pp. 146-148: «Ea e partea cea mai dinăuntru a catapetesmei în care intrând singur arhiereul bunurilor viitoare odată, rămâne în veci formând din inima ei altar încăpător și primitor al acestui mare arhiereu și jertfă, care jertfă pururea se aduce acolo pentru toată zidirea de veșnicul arhiereu lui Dumnezeu și Tatăl, și e primită de acela cu plăcere și bunăvoință și ne întoarce de acolo iarăși îndumnezeirea..., astfel jertfa aceea nouă va zăcea pururea pe altarul acela, aducându-se și primindu-se».

41. In annuntiationem B.V. Mariae, Migne P.G. XCVII, col. 880.

42. In Dormit. B.V. Mariae, I, Migne P.G. XCVII, col. 1053 B.

43. Sf. Andrei Criteanul, Migne P.G. XCVII, col. 1088—9: «De aceea, retrăgându-mă cu frică și respectând taina, zic împreună cu cel mai mare în cuvânt dintre prooroci: O, nenorocitul de mine, că m-am pierdut, că om fiind și buze spurcate având (Is. 65), îndrăznesc să spun ceva despre cea curată și neîntinată și supraplină de toată sfințenia, și încerc să o laud cu cuvinte funebrale pe cea a cărei înălțare vrednică de contemplat o înconjoară norii».

44. In Dormit. B.V. Mariae, Migne P.G. XCVII, col. 1065.

45. In Dormit I, Migne P.G. XCVII, col. 1093.

46. In Dormit B.V. Mariae, I, Migne P.G. cit., col. 1068.

47. In Dormit B.V. Mariae, Migne P.G. cit., col. 1069.

48. In Dormit II, Migne P.G. cit., col. 1077.

49. In Dormit II, Migne P.G. cit., col. 1076.

50. Ibidem, col. 1077.

51. Ibidem.

52. Ibidem, col. 1085.

53. In Dormit., III, Migne P.G. cit., col. 1092.

54. Ibidem, col. 1092.

55. Ibidem, col. 1096.

56. Ibidem, col. 1097.

57. Ibidem, col. 1097—1100.

58. Ibidem, col. 1100.

59. Ibidem, col. 1105 (II Paralip. V, 7).

60. Ibidem.

61. Migne P.G. cit., col. 1108.

62. In Dormit. B.V. Mariae, Migne P.G. XCVI, col. 716.

63. Ibidem, col. 717.

64. Ibidem, col. 720.

65. Ibidem, col. 720.

66. Ibidem, col. 725.

67. Ibidem, col. 732.

68. Ibidem, col. 745.

69. Dogmatica, trad. de Pr. D. Fecioru, p. 52.

70. Lib. de Spiritu Sancto, IX, 22, Migne P.G. XXXII, col. 108 BC.

70 bis. Essai de la Theologie... de l'Eglise orientale, p. 160.

71. In Dormit., III, Migne P.G. cit., col. 756.

72. Ibidem, col. 752.

73. Ibidem, col. 761.

74. In Dormit. III Migne, P.G. cit., col. 761.

75. Trad. rom., mân. Neamțu, 1826, p. 488. Bibl. Acad. R.P.R., cota 5326.

76. Adică nemijlocit lângă Dumnezeu stând, nu ca celelalte ordine ale existenții, care nu sunt nemijlocit lângă El.

77. Op. cit. pag. 678. Ideia aceasta e și la Teofan al Niceii, op. cit., pagina 204.

78. Mgr. Philarète, Métropolite de Moscou, Choix de sermons et discours, Paris, 1866, t. 1-3. Sermon pour la fête de l'assomption de la Très-Sainte Vierge, pp. 210-211.

79. Sermon pour la fête de l'assomption de la Très Sainte Mère de Dieu, 1847, Op. cit., vol. 3, p. 42.

80. Sermon pour la fête de l'assomption de la Très-Sainte Vierge, 1845, op. cit., vol. I, p. 226.

80 bis. Stolp i utverjdenie istini pag. 358-359.

81. Migne P.L., XVI, col. 314, 319, 325. La P. Florensky, op. cit., paginile 367-367.

81 bis. Migne P.L. XVI, col. 326-27, 325, 192. La Florensky, op. cit., pagina 369.

82. Marea bucurie, cuvântare, în «Jurnal Moscovskoi Patriarhii», Nr. 6, 1951, pp. 18, 21.

83. Imaginea din urmă o folosește și Teofan al Niceii, op. cit., p. 42.

84. Aceasta e «strălucirea Duhului» (Sf. Ioan Damaschin, In Dormit, III, Migne P.G. cit., col. 761.

85. Λόγος δεύτερος εἰς τὸν Εὐαγγελισμόν, op. cit., vol. III, pp. 146-147.

86. Op. cit., p. 159.

87. Or. 31 Theol. 5, & 29, Migne P.G. XXXVI, col. 159 BC.

88. Vezi citatul dat mai înainte din Sf. Grigorie de Nazianz, sau Diadoch al Foticeii, Cuvânt ascetic, cap. LXXXIX, în «Filocalia», p. 370.

89. Despre felul cum ne devine harul conștient și despre necesitatea ca el să ne devină conștient, a se vedea cuv. Sf. Simion Noul Teolog, ed. Siros, 1786.

90. Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspuns către Talasie, 59, în Filocalia, III, p. 320: «Prin urmare, harul Duhului Sfânt nu lucrează înțelepciunea în sfinți fără mintea capabilă de ea».

91. Lot-Borodine, Doctrine de la déification dans l'Eglise grecque, în «Revue d'Histoire des religions», 54 année, Paris, 1933, p. 33.

92. Sf. Ioan Gură de Aur, Omila III-a la Efeseni, Migne P.G. LXII, col. 30, spune că: «Îngerii slujesc la masa «Euharistiei». Ce sens poate avea această slujire, dacă nu al unei mijlociri pentru noi credincioșii? Dar Maica Domnului nu poate fi lipsită de unde e Fiul ei și toate cetele îngerești și unde se săvârșește necontenit Taina mântuirii noastre, slujind și ea într-un chip «fără asemănare» mai presus decât îngerii.

93. Sermo in praesent B.V. Mariae, Migne P.G. CXXXIX, col. 49.

94. Patr. Orient., XVII, col. 581 (161).

94 bis. Ed. 1858, pp. 418, 419.

95. Migne P.G. XC, col. 369; Migne P.G. XCI, col. 1081; «Filocalia», vol. I, p. 247 și vol. III, p. 70.

96. «Sfârșitul rugăciunii este răpirea minții la Domnul, au spus Părinții. De aceea și marele Dionisie zice că prin ea ne unim cu Dumnezeu». Iar unirea umple mintea întreagă de lumina dumnezeiască, de nu se mai distinge de aceea. (Sf. Grigorie Palama, Al treilea dintre cele posterioare, Despre lumina sfântă, Cod. Goisl. gr. 100, f. 1802).

97. «Dar noi numim lumină a harului aceea ce zice și marele Dionisie, că «înconjoară totdeauna în veci și neîntrerupt pe Sfinți, în acea petrecere a veacului viitor, ca și pe Ucenicii la atotdumnezeiasca Schimbare la față». (Idem, ibidem, f. 185 v.).

98. Capete gnostice, I, 47 etc., în «Filocalia», II, p. 138. Răspuns către Talasie, 22, în «Filocalia», III, p. 69 și urm. Tot Sf. Maxim zice de îndumnezeirea de după înviere: «Îndumnezeirea de atunci a sufletului și a trupului, va dărui odihnă tuturor lucrărilor naturale ale minții și ale simțirii, întrucât și prin suflet și prin trup se va arăta Dumnezeu, fiind biruite prin covârșirea slavei trăsăturile naturale». (După Sf. Grigorie Palama, op. cit., f. 182 r.).

99. In nativit. B.V. Mariae, Migne P.G. cit., col. 865.

100. In Dormit., III, Migne P.G. cit., col. 1092.

101. In Dormit., I, Migne P.G. XCVI, col. 717.

102. Prof. Teodor Popescu, Învățătura ortodoxă despre cultul Sfinților față de secta «tudoristă». În revista «Studii Teologice», an. III, 1950-1951, Nr. 5-6, p. 295.

103. In Dormit., I, Migne P.G. XCVII, col. 1053 B; In Dormit., II, Migne P.G. cit., col. 1088-1089.