Despre mersul la biserică
Sfântul Ioan Gură de Aur
Puţini sunt aceia care vin la biserică.
Care este, oare, cauza acestui fenomen? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi
aproape nimeni nu apare în biserică. Se pare că distanţa îi duce pe creştini la
nesârguinţă; sau poate că nu distanţa, ci doar nesârguinţa îi împiedică.
Fiindcă, aşa cum nimic nu-l poate împiedica pe cel care are bunăvoinţă şi râvnă
de a face ceva, la fel şi nesârguinţa, trândăvia şi amânarea, pe toate le pot
împiedica.
Mucenicii şi-au vărsat sângele pentru
Adevăr, şi tu socoteşti o aşa mică distanţă? Aceia şi-au jertfit viaţa pentru
Hristos şi tu nu vrei să te osteneşti deloc? Domnul a murit pentru tine şi tu
Îl nesocoteşti? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi ţie ţi-e greu să vii la
biserică, preferând să stai acasă? Şi totuşi trebuie să vii, ca să vezi cum
diavolul este biruit, cum Sfântul biruie, cum Dumnezeu este slăvit şi Biserica
triumfă.
„Dar sunt păcătos”, vei spune, „şi nu
îndrăznesc să mă întâlnesc cu cei sfinţi”. Tocmai pentru că eşti păcătos, vino
aici, ca să devii drept. Sau nu cumva nu ştii că şi cei care stau în faţa
sfântului jertfelnic au săvârşit păcate? Şi noi, care vă învăţăm de la amvon,
suntem păcătoşi. Dar nu deznădăjduim, fiindcă Dumnezeu este iubitor de oameni.
De aceea a iconomisit ca şi preoţii să sufere de anumite patimi, încât să
înţeleagă neputinţa omenească şi să-i ierte pe ceilalţi.
Ce trist! La baluri şi la distracţii
alergăm binevoitori. Prostiile cântecelor le ascultăm cu plăcere. Necuviinţele
actorilor le privim ceasuri întregi, fără să ne plictisim. Şi doar atunci când
vorbeşte Dumnezeu, prin gura proorocilor şi a apostolilor, căscăm, ne scărpinăm
şi ne ia cu ameţeală. Dar şi pe hipodromuri, cu toate că nu există acoperiş
pentru a-i adăposti de ploaie pe privitori, mulţi aleargă ca turbaţii, chiar şi
când plouă torenţial, chiar şi când vântul le răvăşeşte pe toate. Nu socotesc
nici vremea rea, nici gerul, nici distanţa. Nimic nu-i poate ţine acasă. Însă
când e vorba să meargă la biserică, atunci şi o ploaie măruntă le devine
piedică. Şi dacă-i întrebi cine este Amos sau Ahab, câţi prooroci şi apostoli
sunt, nu-şi pot deschide gura. Dar despre cai şi călăreţi, despre sofişti şi
oratori, despre cântăreţi şi actori pot să te informeze înde-amănunt. Ce
situaţie e asta?
De multe ori v-am sfătuit să nu mergeţi la
locurile de distracţii neruşinate. M-aţi auzit, dar nu m-aţi ascultat. Cu toate
acestea, nu vă fie ruşine să veniţi iarăşi să mă ascultaţi. „Dar de vreme ce
n-am ascultat”, îmi va spune cineva, „cum voi putea veni din nou?”. Întrucât
n-ai ascultat de sfatul meu, ţi-e ruşine. Şi deşi nimeni nu te cercetează,
singur îţi pui ţie hotare. Nu mă aflu în faţa ta, dar cuvântul meu este
înrădăcinat în sufletul tău şi învăţătura mea îţi preocupă mintea. Aşadar n-ai
păzit povaţa mea? Vino s-o asculţi iarăşi şi străduieşte-te acum s-o păzeşti.
Dacă pui un leac pe rana ta şi n-o vindecă în prima zi, nu-l vei pune şi în
ziua următoare? Dacă tăietorul de lemne, care vrea să taie un stejar, nu
reuşeşte să-l taie din prima lovitură, nu va lovi şi a doua, şi a cincia, şi a
zecea oară? Fă şi tu la fel.
Acestea le spun nu pentru a mări trândăvia
ta, ci, dimpotrivă, ca să te fac mai binevoitor şi mai atent. N-ai venit până
acum la biserică? Vino de astăzi. Ai venit şi te-ai învrednicit să-L întâlneşti
pe Hristos? Nu pleca până nu se termină slujba. Dacă pleci înainte de a se
termina, eşti vinovat la fel ca un fugar. Atâtea zile, atâta timp cheltuieşti
pentru satisfacerea dorinţelor tale pământeşti, şi nu poţi dedica un ceas-două
nevoilor tale duhovniceşti şi lui Dumnezeu? Te duci la teatru şi, până nu se termină
piesa, nu pleci. Intri în biserică, în casa Domnului, şi întorci spatele
Preacuratelor Taine? Fie-ţi teamă măcar de cel care a spus: „Cel ce-L
nesocoteşte pe Dumnezeu, îl va nesocoti şi Acela pe el” (Parafrază la
Proverbe 13, 13).
Dar şi cât stai în biserică purtarea ta
este necuviincioasă. Dacă te prezinţi în faţa unui stăpân lumesc pentru vreo
treabă, nu cutezi nici să zâmbeşti. Şi când stai în faţa Stăpânului
universului, râzi fără frică şi fără ruşine? În felul acesta Îl mânii mai mult
decât prin alte păcate ale tale. Căci Dumnezeu nu se scârbeşte atât de cei care
păcătuiesc, cât de cei care nu se ruşinează după săvârşirea păcatului.
Ce faci acolo, omule? Te afli în biserică
şi te uiţi la frumuseţile femeieşti? Cum pângăreşti în asemenea fel templul lui
Dumnezeu? Crezi că biserica este piaţă sau, ceva şi mai rău, bordel? În piaţă,
desigur, ţi-e ruşine să priveşti viclean o femeie; şi în biserică, tocmai în
ceasul în care Domnul îţi vorbeşte, îndemnându-te să te depărtezi de asemenea
păcat – căci „oricine se uită la o femeie” zice, „spre a o pofti a şi
desfrânat cu ea în inima lui” (Matei 5, 28) – îţi învârţi privirile pe
organele nelegiuirii şi cu inima vizitezi atelierul desfrâului? Mai bine să fi
fost orb, decât să-ţi foloseşti în felul acesta ochii. Gândeşte-te, omule, în
faţa cui stai în ceasul slujbei şi împreună cu cine – cu heruvimii, serafimii,
cu toate puterile cereşti. Dă-ţi seama cu cine psalmodiezi şi te rogi. Ca să-ţi
revii e de-ajuns să-ţi aduci aminte că, în vreme ce ai trup material, te-ai
învrednicit să-I aduci cântări Domnului împreună cu îngerii cei nemateriali.
Aşadar să nu participi cu nepăsare la acea
cântare sfântă. Să nu ai în minte gânduri pătimaşe. Alungă orice cuget
pământesc şi urcă cu mintea la cer, lângă tronul lui Dumnezeu. Zboară acolo
împreună cu serafimii, dă din aripi împreună cu heruvimii, psalmodiază imnuri
închinate Preasfintei Treimi.
Şi când va veni vremea sfintei
împărtăşanii gândeşte-te, ce greşeală ai îndreptat, ce virtute ai izbutit, ce
păcat ai şters prin spovedanie, în ce ai devenit mai bun? Dacă conştiinţa te
înştiinţează că te-ai străduit îndeajuns pentru vindecarea rănilor tale
sufleteşti, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtăşeşte-te cu frică
de Dumnezeu. Altfel, stai departe de Preacuratele Taine. Şi când te vei curăţa
de toate păcatele tale, atunci să te apropii. Căci cel care nu posteşte este
firesc să fie iertat, aducând ca justificare boala sau slăbiciunea trupească.
Însă cel care nu şi-a îndreptat păcatele, e cu neputinţă să găsească
justificare.
Dacă, de pildă, Dumnezeu îţi va cere
socoteală pentru nepăsarea sau necuviinţa pe care o arăţi la slujbele
bisericii, ce vei face? Iată, în ceasul când îţi vorbeşte Dumnezeu, tu, în loc
să te rogi, ai început cu cel de lângă tine o discuţie în şoaptă, despre
lucruri nefolositoare. Şi chiar dacă Dumnezeu ar trece cu vederea toate
celelalte păcate ale noastre, acesta e de ajuns pentru a pierde mântuirea. Să
nu crezi că e o greşeală mică. Pentru a pricepe gravitatea lui, gândeş- te-te
ce se întâmplă în cazul analog al oamenilor. Să presupunem că discuţi cu o
persoană oficială sau cu un prieten bun de-al tău. Şi în vreme ce acela îţi
vorbeşte, tu întorci capul cu nepăsare şi începi să discuţi cu altcineva. Cel
cu care vorbeşti nu va fi jignit de această necuviinţă a ta? Nu se va mânia?
Nu-ţi va cere socoteală? Dumnezeu însă, deşi este jignit în fiecare zi într-un
mod mult mai rău, şi nu numai de doi-trei oameni, ci aproape de noi toţi, ne
îngăduie cu îndelungă-răbdare. Cât despre cei care nu vin deloc la slujbe, aş
vrea să ştiu unde se află în acel ceas sfânt. Dar cred că ştiu bine asta. Sau
se ocupă cu lucruri necuvioase şi zadarnice, sau sunt afundaţi în grijile
lumeşti. În ambele situaţii însă, sunt de neiertat. Pentru primii acest lucru
este vădit şi nu mai are nevoie de dovezi. Dar şi ultimii, care aduc ca
justificare pentru absenţa lor treburile familiale, şi aceştia sunt de
neiertat, pentru că preferă pe cele pământeşti în locul celor cereşti, pe cele
trecătoare în locul celor veşnice, pe cele materiale în locul celor
duhovniceşti.
Aş vrea, dacă aş putea, să vă arăt
sufletele celor care nu merg la biserică, care nu participă la Sfintele Taine,
care nu-L ascultă pe Dumnezeu; şi le-aţi vedea murdare şi respingătoare. Aşa
cum trupurile nespălate sunt pline de mizerie şi duhoare, la fel şi sufletele
care nu se curăţesc prin spovedanie, prin sfânta împărtăşanie şi prin
învăţătură duhovnicească, sunt pătate de păcat. Aşa cum ogoarele nearate se
umplu de buruieni, la fel şi sufletele necultivate duhovniceşte se umplu de
mărăcinii răutăţii.
Dacă noi, care mergem la biserică,
participăm la Sfintele Taine şi ascultăm Evanghelia, cu greu ne înfrânăm mânia,
cu greu ne izgonim invidia din inimă, cu greu ne controlăm instinctele
păcătoase, cu greu ne împotrivim poftelor rele, cu greu domesticim fiarele sălbatice
ale patimilor, atunci ce vor face cei care nu calcă aproape niciodată pe la
biserică?
Există însă şi o altă chestiune: Mulţi se
împărtăşesc o dată pe an, alţii de două ori, alţii de mai multe ori. Pe care
dintre ei îi vom ferici mai mult? Pe cei care se împărtăşesc o dată, pe cei
care se împărtăşesc de câteva ori sau pe cei care se împărtăşesc de mai multe
ori? Nici pe unii nici pe alţii, ci pe cei care se apropie de sfântul potir cu
conştiinţa curată, cu inima neprihănită, cu trăire lipsită de reproşuri.
Aceştia se pot împărtăşi mereu. Ceilalţi însă, păcătoşii nepocăiţi, să stea
departe de Preacuratele Taine, căci altfel îşi pregătesc lor răutate şi osândă.
Se întâmplă deci şi aici ca şi cu un
aliment care, deşi din natura lui este hrănitor şi folositor, dacă este
consumat de un om bolnav de stomac, îl vatămă. Adică te bucuri de hrana
cerească, iei parte la adunarea duhovnicească a Împăratului Hristos şi te
tăvăleşti iar prin noroi? Te ungi cu mir şi te întorci în mizerie? Ai un an de
când nu te-ai împărtăşit şi, după ce trece o săptămână, cazi din nou în
păcatele de mai înainte? Spune-mi, dacă după o boală îndelungată te faci bine
şi în continuare faci aceleaşi greşeli care au condus la producerea bolii tale,
nu este zadarnică truda pe care ai depus-o pentru a te vindeca? Dacă lucrurile
fireşti se schimbă, cu atât mai mult cele care depind de voia noastră. Cum
îndrăzneşti, aşadar, să primeşti în tine Preacuratul Trup al lui Hristos având
sufletul pătat, în vreme ce nu vrei să mănânci nimic până nu te speli pe mâini?
Sfântul Apostol spune: „Oricine va
mânca pâinea sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de
Trupul şi de Sângele Domnului... şi osândă îşi mănâncă şi bea” (I Corinteni 11;
27, 29). Adică va fi pedepsit la fel de aspru ca şi cei ce L-au răstignit
pe Hristos, căci şi ei s-au făcut vinovaţi faţă de Trupul Său.
Asta vă sperie, ştiu, vă cutremură, muşcă
din conştiinţa voastră. Dar muşcă şi din conştiinţa mea, cel care spun acestea.
Rănile sunt la fel, de aceea folosesc aceleaşi leacuri, atât pentru voi, cât şi
pentru mine. Din înţelepciunea şi din iubirea de oameni a lui Dumnezeu face
parte şi asta, adică faptul că aceloraşi legi fireşti se supun atât cel care
vorbeşte cât şi cei ce-l ascultă, şi că toţi sunt la fel de responsabili când
săvârşesc vreun păcat. De ce? Am spus şi mai înainte. Pentru ca în felul acesta
să se smerească şi propovăduitorul cuvântului dumnezeiesc. Ca să judece cu
cumpătare. Ca să fie îngăduitor faţă de cei ce păcătuiesc. Ca să cugete la
slăbiciunea lui şi să nu devină sever în cercetarea păcătoşilor.
Cu toate acestea, mulţi n-au putut să
ridice nici povara uşoară a cercetărilor reţinute pe care le-am făcut asupra
celor care se împărtăşesc cu nevrednicie. Astfel, după slujbă, au apărut în
faţa mea, ca să-mi spună cu neplăcere şi furie: „Aşadar ne alungi din biserică?
Ne lipseşti de sfânta împărtăşanie?” Nu, nu vă alung. Ba dimpotrivă, vă aduc
mai aproape de ea. Căci teama de pedeapsă ne pătrunde în conştiinţă şi
acţionează precum flacăra asupra cerii: topeşte şi nimiceşte păcatele noastre,
pentru că rămâne neîncetat acolo, făcând astfel sufletul nostru mai strălucitor
şi dăruindu-i mai mare îndrăzneală la Dumnezeu. Şi aşa cum doctorul care le dă
bolnavilor leacuri amare îi scapă de microbii bolii, deschizându-le astfel
pofta de mâncare şi făcându-i să-şi dorească mâncarea, la fel şi dascălul
duhovnicesc, care spune cuvinte amare, îi dă conştiinţei prilejul de a respira
cu uşurinţă şi-l pregăteşte pe om să guste cu mare bucurie Trupul Domnului.
Adevărat spunea fericitul Pavel: „Ascultaţi
de mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor, că ei priveghează pentru sufletele
voastre, ca unii ce au să dea seamă de ele” (Evrei 13, 17). Tu ai grijă
doar de treburile tale; şi după ce le aranjezi bine, nu te mai preocupă alt
gând. Preotul însă, dacă dincolo de viaţa lui nu se va îngriji şi de a ta cu
aceeaşi sârguinţă, se va afla cu păcătoşii în iad. Şi deseori, în vreme ce
pentru păcatele sale nu este pedepsit, îşi pierde sufletul pentru păcatele
altora, pe care nu s-a îngrijit să-i îndrepteze.
Aşadar, după ce am vorbit cu atâta asprime
celor care se împărtăşesc cu nevrednicie, trebuie să spun două vorbe şi celor
care diaconesc la Preacuratele Taine. Voi, preoţii, trebuie să daţi aceste
daruri sfinte cu multă luare-aminte, altfel veţi ajunge în iad. Dacă ştiţi că
cineva a săvârşit păcat şi rămâne nepocăit, nu-i îngăduiţi să ia parte la cina
pascală. Chiar de-ar fi general, chiar de-ar fi domnitor, chiar de-ar fi însuşi
împăratul. Dacă se apropie fără a fi vrednic, îndepărtaţi-l. Voi aveţi putere mai
mare decât acela. Nu vă fie teamă de el, orice rang ar avea. De Dumnezeu să vă
fie teamă, nu de om. Altfel, şi omul vă va lua în râs şi pe Dumnezeu Îl veţi
întrista. Oricum, în cazul în care nu îndrăzniţi să faceţi acest lucru, nu
şovăiţi să mi-l încredinţaţi mie. Iar eu nu voi îngădui să se întâmple asemenea
necuviinţe. Voi prefera să mor, decât să împărtăşesc un nevrednic cu Trupul lui
Hristos. E mai de folos să-şi piardă cineva viaţa pentru Hristos, decât să-şi
salveze viaţa de aici şi să fie lipsit pentru totdeauna de Dumnezeu[1].
[1]
Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Traducere de Cristian
Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Edit. Egumenița/Cartea Ortodoxă, pp.
165-172.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu