Anne Frank – Fata care a scris lumină în mijlocul întunericului

 

Anne Frank – Fata care a scris lumină în mijlocul întunericului

 

Amsterdam, vara anului 1942.

O fetiță de treisprezece ani își primește de ziua ei un caiet mic, legat în coperți roșii cu carouri, fără să știe că acel dar modest avea să devină una dintre cele mai importante cărți din istoria omenirii.

Îl deschide, zâmbește și scrie cu litere rotunde:

 „Sper că vei fi un prieten bun pentru mine, Kitty.”

Așa a început Jurnalul Annei Frank – o conversație cu un prieten imaginar, scrisă dintr-un loc ascuns, într-un timp în care speranța era aproape un act de rebeliune.

Anne Frank s-a născut în 1929, la Frankfurt, într-o familie evreiască obișnuită, iubitoare și modernă.

Dar când naziștii au ajuns la putere, părinții ei, Otto și Edith Frank, au înțeles repede că Germania nu mai era un loc sigur.

Au fugit în Olanda, sperând că acolo viața va continua normal.

Pentru o vreme, așa a fost.

Anne mergea la școală, râdea cu prietenele, visa să devină scriitoare.

Dar în 1940, Germania a invadat Olanda, iar legile antievreiești au început să apară una după alta, tăind din libertate cu precizia rece a unui cuțit:

evreii nu mai aveau voie în parcuri, în cinematografe, la școală, nu mai aveau voie să meargă cu tramvaiul, să dețină afaceri, să trăiască la fel ca ceilalți.

Și, treptat, au început să dispară.

Când sora Annei, Margot, a primit ordinul de deportare către un „lagăr de muncă”, familia Frank a știut că trebuie să dispară și ea – dar nu în moarte, ci în ascundere.

Anexa secretă

Pe 6 iulie 1942, familia Frank s-a refugiat într-un loc ascuns în spatele biroului unde lucra Otto Frank, pe Prinsengracht 263 – o clădire din centrul Amsterdamului.

O ușă secretă, mascată de o bibliotecă rotativă, ducea către „anexa secretă”: o serie de camere mici, reci, unde aveau să trăiască ascunși peste doi ani.

În acele încăperi tăcute, Anne a început să scrie.

Scria în fiecare zi, despre tot – despre frică, despre foame, despre zgomotele pașilor de afară care o făceau să tresară, dar și despre dragoste, visuri, curiozitate, dorința de a trăi.

În timp ce de afară se auzeau sirene, împușcături și pași de soldați, ea nota în jurnal:

 „În ciuda a tot ceea ce se întâmplă, eu cred că oamenii sunt buni în adâncul inimii lor”.

Cum poate o copilă să creadă asta, în mijlocul unui război care ucidea milioane?

Poate pentru că Anne nu voia să lase ura să-i ucidă sufletul.

Sfârșitul tăcerii

În august 1944, cineva a trădat ascunzătoarea.

Gestapo-ul a venit brusc, a spart tăcerea și a ridicat pe toți cei ascunși.

Anne, sora ei și părinții au fost duși mai întâi la Auschwitz, apoi deportați în Bergen-Belsen, un alt lagăr al morții.

În primăvara anului 1945, când războiul era aproape terminat, Anne și Margot au murit de tifos, într-un cort murdar, înconjurate de mii de trupuri fără viață.

Avea doar 15 ani.

Câteva luni mai târziu, lagărul a fost eliberat.

Doar Otto Frank, tatăl ei, a supraviețuit.

Când s-a întors la Amsterdam, a găsit jurnalul fiicei sale, salvat de o prietenă care îl găsise după arestare.

A citit paginile și a plâns – nu doar pentru ce pierduse, ci pentru ce lumina rămăsese în acele rânduri.

A decis să-l publice.

În 1947, a apărut prima ediție a „Jurnalului Annei Frank”, iar vocea acelei fete care scrisese dintr-un colț de întuneric a început să străbată lumea întreagă.

Moștenirea Annei Frank

De atunci, milioane de oameni au citit jurnalul.

Unii au plâns, alții au fost rușinați, alții au învățat ce înseamnă curajul tăcut al unui copil care a știut să rămână om într-o lume care își pierduse umanitatea.

Casa unde s-a ascuns familia Frank este astăzi muzeu – Casa Annei Frank –, un loc unde vizitatorii merg în liniște, ating pereții și simt aerul greu al acelei istorii.

Dar poate cea mai mare moștenire nu este casa, nici cartea, ci credința Annei: credința că binele există, chiar și atunci când este îngropat sub ruine.

Morala

Anne Frank ne învață că lumina nu are nevoie de spațiu, ci de credință.

Că și într-un pod întunecat, înconjurat de frică, poți scrie fraze care strălucesc mai tare decât războiul.

Că adevărata rezistență nu înseamnă ură, ci speranță.

Ea nu a avut timp să devină femeie, dar a devenit conștiința unei lumi întregi.

Prin cuvintele ei, și-a depășit moartea, și-a învins frica, și a dovedit că, uneori, un creion și o inimă curată pot fi mai puternice decât o armată întreagă.

 „Cine este fericit va face și pe alții fericiți”.

Curajul și credința sunt stelele care luminează chiar și cea mai neagră noapte.”

Sursa: Facebook by Asmarandi Alexandra

 

Ce putem învăța de la Anne Frank?

1)      Puterea cuvintelor

Un simplu jurnal a devenit o voce auzită de milioane de oameni. Scrisul poate păstra adevărul viu.

2)      Speranța în vremuri grele

Chiar și în pericol, Anne a scris:

„Eu cred că oamenii sunt buni în adâncul inimii lor.”

3)      Curajul nu înseamnă lipsa fricii

Anne s-a temut, dar nu a renunțat să spere.

4)      Fiecare copil/om contează

Deși a trăit doar 15 ani, Anne a influențat o lume întreagă.

Morala

·         Lumina vine din interior.

·         Bunătatea este o formă de rezistență.

·         Cuvintele pot schimba lumea.

·         Nu vârsta contează, ci ce lași în urmă.

Poate vă interesează și o altă poveste impresionantă: Povestea Neerjei Bhanot

 

Povestea Neerjei Bhanot

 

Povestea Neerjei Bhanot

 

Neerja Bhanot s-a născut pe 7 septembrie 1963, în Chandigarh, India. A crescut într-o familie care i-a cultivat curajul, disciplina și dorința de a-i ajuta pe ceilalți. Deși avea o carieră promițătoare în modeling, Neerja a ales să devină însoțitoare de bord la compania Pan American World Airways (Pan Am), fiind una dintre cele mai tinere membre ale echipajului.

Pe 5 septembrie 1986, Neerja se afla la bordul zborului Pan Am 73, care decola din Mumbai spre New York, cu escală la Karachi. În timpul escalei, avionul a fost deturnat de teroriști înarmați. Avea doar 22 de ani.

Când atacatorii au pătruns în avion, Neerja a acționat cu o prezență de spirit remarcabilă: a reușit să alerteze echipajul din cabină, permițându-le piloților să fugă și împiedicând decolarea avionului — un gest care a salvat sute de vieți. În orele de tensiune care au urmat, ea a rămas calmă, a protejat pasagerii și a ascuns pașapoartele americane, reducând riscul ca teroriștii să vizeze anumiți ostatici.

Când situația a degenerat și s-a deschis focul, Neerja a ales să-i ajute pe alții înaintea ei. A deschis ușile de evacuare și i-a ghidat pe pasageri spre siguranță, apărând copiii cu propriul corp. A fost împușcată mortal în timp ce salva vieți.

Pentru curajul ei extraordinar, Neerja Bhanot a primit Ashoka Chakra, cea mai înaltă distincție pentru bravură în timp de pace din India, devenind cea mai tânără persoană decorată astfel. De asemenea, a fost onorată de guvernele Statelor Unite și Pakistanului.

Astăzi, Neerja rămâne un simbol al altruismului și eroismului. Povestea ei ne amintește că adevărata măreție se arată în momentele cele mai dificile, atunci când alegem să-i protejăm pe ceilalți, chiar cu prețul propriei vieți.

Adevărata iubire se vede în fapte, mai ales atunci când îi pui pe ceilalți mai presus de tine.

Neerja nu a fost un erou prin putere sau arme, ci prin alegerea de a nu fugi, de a rămâne lângă oameni speriați și de a-i ajuta chiar cu prețul propriei vieți. Ea ne arată că binele adevărat cere uneori sacrificiu.

Ce învățăm de la ea?

·         Iubirea aproapelui – Neerja i-a protejat pe pasageri, în special pe copii, exact cum ne învață Evanghelia: „Nu este iubire mai mare decât să-și pună cineva viața pentru prietenii săi”.

·         Curajul născut din credință – ea nu a acționat din ură sau panică, ci cu calm și grijă față de ceilalți.

·         Responsabilitatea personală – deși era tânără, și-a asumat rolul de a face bine atunci când conta cel mai mult.

·         Erou nu este doar cel celebru, ci cel care ajută când este greu.

·         Putem fi buni și curajoși în lucrurile mici de zi cu zi: apărând pe cineva, ajutând pe cineva mai slab, spunând adevărul.

·         Dumnezeu lucrează prin oameni obișnuiți care aleg binele.

Astfel, viața Neerja Bhanot ne învață că adevăratul curaj se vede atunci când alegem binele, chiar și în momentele grele. Ea ne arată că iubirea față de aproapele nu înseamnă doar vorbe frumoase, ci fapte, grijă și responsabilitate. Fiecare dintre noi poate fi un „erou” prin alegeri mici, făcute cu inimă bună, în fiecare zi.

O mică rugăciune:

„Doamne, ajută-mă să am o inimă bună, să fiu curajos în a face binele și să-i iubesc pe cei din jurul meu, așa cum Tu ne-ai învățat”.

Și o meditație:

Gândiți-vă pentru câteva clipe la Neerja Bhanot. Închideți ochii și respirați adânc. Aduceți-vă aminte că fiecare dintre noi se poate confrunta, la un moment dat, cu frica sau cu nesiguranța.

Întrebați-vă  în liniște: 

Dacă aș fi în locul ei, ce aș face?

Cum pot și eu să aleg binele atunci când este greu?

 

Comoara din Rădăuți, o șansă pentru viitor, un reportaj realizat de echipa România, te iubesc!

Exerciții practice

 

Exerciții practice

De ce dintre cele șapte sacramente (Taine), unul este în mod expres pentru căsătorie? Fiindcă iubirea omenească are nevoie de mântuire.

O anecdotă poate să redea această idee mai bine decât un discurs lung. Un tânăr îi scria prietenei lui rânduri pline de iubire și râvnă: „Draga mea, te iubesc, te iubesc, te iubesc nespus! Pentru tine aș străbate șuvoaiele cele mai năvalnice, aș urca stâncile cele mai amețitoare, aș înfrunta orice furtună...”. Și continua așa, pe un ton liric. Apoi începu să-i scrie despre ce făcuse și ce avea de gând să facă... Și-și încheie scrisoarea așa: „Bun, așa că-ți zic: Duminică, dacă nu plouă...”.

Prin jertfa Lui, Iisus ne-a salvat capacitatea de a iubi. Pentru soți, o face prin sacramentul căsătoriei (Taina Cununiei) care nu este un ritual punctual, ci un har ce se întinde de-a lungul întregii vieți, menit a le fi sprijin zi de zi. Suntem făcuți pentru a iubi. Așa că e ca și cum Domnul ne-ar spune: „Bun! Și acum să trecem la exercițiul practic”. Iar roadele acestui sacrament (acestei taine) le vedem...

Radiourile organizează din când în când tot felul de concursuri: într-o zi, era vorba despre un concurs în care trebuia să răspunzi la întrebarea: „Care este cea mai frumoasă frază pe care ar trebui să o audă o femeie?” După numeroase discuții, juriul acordă premiul unei tinere ce dăduse următorul răspuns: „Cea mai frumoasă frază pe care ar trebui să o audă o femeie e aceea a soțului care-i spune: «Dormi mai departe. Mă duc eu», rostită atunci când bebelușul se apucă de plâns la ora trei dimineața” (Pierre Trevet)[1].

---

[1] Pierre Trevet, Pildele unui preot de țară. 150 istorioare de meditat și de dat mai departe, Traducere din limba franceză de Cristian Șoimușan, Cluj-Napoca, edit. Viață creștină, 2019, p. 196-197.

Cum să ne îmbogățim viața

 

Cum să ne îmbogățim viața

 

 

1.      Îndeplinind aceste douăsprezece principii:

2.      Să trăiești cu simplitate.

3.      Să nu te amărăști când suferi o nenorocire sau ai vreau necaz.

4.      Să înveți să iubești munca... și să muncești.

5.      Să ai o distracție preferată, fie și popicele.

6.      Să înveți să fii mulțumit. Și pe bună dreptate, pentru că niciodată nu vom fi cu totul nefericiți.

7.      Să-ți iubești aproapele.

8.      Să spui ceva vesele, o glumă, o anecdotă.

9.      Să transformi înfrângerile în victorii. Uneori ne întrebăm cine a câștigat bătălia. Să-ți răspunzi: „Am câștigat-o eu!”

10.  Să înfrunți problemele cu hotărâre.

11.  Să transformi momentul prezent într-un triumf.

12.  Să plănuiești întotdeauna ceva nou... de realizat cu promptitudine... și de reușit încă o dată.

13.  Să fii bun și să-L slujești pe Dumnezeu.

(Agar)[1]

---

[1] Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet. Pilde și povestiri, București, Edit. Pauline, 2024, pp. 141-142.

Soția perfectă

 

Soția perfectă[1]

 

Mulla Nasrudin ședea în prăvălia sa de ceai când sosi un vecin care voia să-i vorbească. „Mulla, mă căsătoresc și sunt tare emoționat”, îi spuse vecinul. „Tu nu te-ai gândit niciodată să te căsătorești?”

Nasrudin îi răspunse: „Ba da, m-am gândit. Și când eram tânăr mi-o doream foarte mult. Voiam să găsesc soția perfectă. Am pornit la drum pentru a o găsi și am mers la Damasc. Acolo am întâlnit o femeie frumoasă, plină de grație, distinsă și foarte spirituală, dar care nu cunoștea lumea. Am pornit atunci din nou la drum îndreptându-mă spre Ispahahan. Acolo am întâlnit o femeie pe cât de spirituală pe atât de mondenă, frumoasă din multe puncte de vedere, dar nu reușeam să comunicăm. La urmă am mers la Cairo și, după multe căutări, am găsit-o. Era profundă, plină de grație, frumoasă din toate punctele de vedere, în largul ei atât în lume cât și în imperiile care o transcend. Simțea că am găsit femeie perfectă”.

„Atunci de ce n-ai luat-o de soție Mulla?”, îl întrebă prietenul.

„Bietul de mine!”, spuse Nasrudin clătinând din cap, „și ea căuta soțul ideal”.

Un celibatar îi ceru calculatorului să-i găsească tovarășa de viață perfectă. „Vreau o fată micuță și grațioasă, căreia să-i placă sporturile nautice și activitățile de grup”.

„Căsătorește-te cu un pinguin”, îi răspunse calculatorul.

A iubi înseamnă a primi pe un „altul” cu felul său de a fi, cu diversitatea sa, cu defectele sale, și nu copia vreunui vis prostesc de-al nostru. Soțul perfect este cel care nu vrea o soție perfectă”.

(Bruno Ferrero)

---

[1] Bruno Ferero, Secretul peștilor roșii (Istorioare pentru suflet), Traducere din limba italiană de: Domnica Goția, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2007, pp. 49-50.

PESTE 100 de ANI - Florin Boldea

 

PESTE 100 de ANI

 

Adică în 2123, vom fi cu toții îngropați împreună cu familia și prietenii noștri.

Străinii vor locui în casele noastre și vor deține tot ce avem astăzi. Toată proprietatea noastră va aparține unor străini, care azi, nu s-au născut încă.

Descendenții noștri nici nu își vor aminti de noi. Câți dintre noi îl cunoșteau pe tatăl bunicului nostru?

După ce vom muri, vom fi amintiți câțiva ani, apoi vom fi doar un portret pe raftul cuiva, iar câțiva ani mai târziu nu vom mai fi nici asta.

În acest moment ai realizat cât de ignorant și de deficitar este visul oamenilor de a dori să cucerim totul.

Dacă ne-am putea gândi la asta înainte de a pleca, cu siguranță prioritățile noastre s-ar schimba, fără îndoială ar fi altele și cea mai importantă întrebare este:

Cât de mult merită să ai din ce în ce mai mult, fără să ai timp pentru ceea ce merită cu adevărat ?

Cu siguranță aș schimba totul ca să trăiesc și să mă bucur de acele plimbări pe care nu le-am făcut niciodată...

Cu siguranță aș schimba totul pentru acele îmbrățișări pierdute...

Cu siguranță aș schimba totul pentru acele sărutări pentru copiii noștri și iubirile noastre...

Aceste momente ne umplu viața de bucurie pe care le pierdem zi de zi...

ÎNCĂ MAI E TIMP PENTRU NOI!

Trăiește și bucură-te de viață!

Florin Boldea

Sursa: https://www.facebook.com/intaicaracterul?locale=ro_RO

 

Darurile inimii

 

Darurile inimii

„Dragostea pe care o dăruim este singura pe care o păstrăm” (Elbert Hubbard).

 

În această lume nebună-nebună în care trăim, este mult mai ușor să treci ceva în contul propriu decât să faci un dar din inimă.

Iar darurile făcute din inimă sunt necesare mai ales în timpul sărbătorilor.

Cu câțiva ani în urmă, am început să-mi pregătesc copiii să accepte faptul că în anul acela, Crăciunul va fi mai sărac. Reacția lor a fost: „Da, sigur, mamă, am mai auzit asta și înainte!” Îmi pierdusem credibilitatea pentru că le spusesem același lucru și cu un an înainte, în timp ce treceam printr-un divorț. Dar atunci îmi dădusem osteneala și folosisem încrederea la maximum. Găsisem chiar niște măsuri de finanțare pline de imaginație ca să plătesc cadourile de Crăciun ale copiilor. Desigur, anul acesta urma să fie diferit, dar copiii nu mă mai credeau.

Cu o săptămână înainte de Crăciun, mi-am pus întrebarea: „Cu ce, din ce am, pot să fac Crăciunul acesta deosebit?” În toate casele în care locuisem înainte de divorț, îmi făcusem timp să le decorez. Învățasem să lipesc tapetul, să pun gresie și faianță, să cos perdele și multe altele. Dar în casa pe care o închiriasem acum aveam puțin timp s-o decorez iar bani, și mai puțini. În plus, eram furioasă pe casa asta urâtă, cu covoarele roșu cu alb și pereții turcoaz cu verde. Refuzam să bag banii în ea. În forul meu interior, glasul mândriei rănite striga: „Nu vom sta prea mult aici!” Nimeni altcineva nu părea să fie deranjat de casă, cu excepția fiicei mele, Lisa, care se străduia întotdeauna să-și facă din camera ei un loc deosebit.

Era momentul să-mi pun talentul la bătaie. L-am sunat pe fostul meu soț și i-am cerut să cumpere o anume cuvertură de pat pentru Lisa. Apoi am cumpărat eu cearceafurile care să meargă cu ea.

În ajunul Crăciunului, am cheltuit 15 $ pe 4 l de vopsea. Am cumpărat și cele mai frumoase articole de papetărie pe care le-am găsit. Scopul meu era simplu: aveam să zugrăvesc, să cos și să fiu ocupată până la Crăciun ca să nu găsesc timp să-mi plâng de milă tocmai de sărbătoarea aceasta atât de importantă pentru familie.

Seara le-am dat copiilor câte trei seturi de rechizite și plicuri. La începutul fiecărei pagini scrisesem: „Ce îmi place la sora mea Mia”, „Ce îmi place la fratele meu Kris”, „Ce îmi place la sora mea Lisa” și „Ce îmi place la fratele meu Erik”. Copiii mei aveau 16, 14, 10 și 8 ani, și mi-a luat ceva timp să-i conving că vor fi în stare să găsească măcar un singur lucru care le place la ceilalți. În timp ce ei scriau fiecare în camera lui, eu m-am dus în dormitor să le împachetez darurile cumpărate de la magazin.

Când m-am întors în bucătărie, copiii terminaseră de scris. Numele erau și ele trecute pe plic. Ne-am îmbrățișat, ne-am sărutat și ne-am urat noapte bună, și s-au dus la culcare. Lisei îi dădusem voie – temporar – să doarmă cu mine, cu condiția să nu arunce vreo privire iscoditoare până dimineața.

M-am pus pe treabă. Cu puțin înainte de zorii Crăciunului, am terminat de cusut perdelele, de zugrăvit și m-am dat un pas înapoi ca să-mi admir opera. Ia stai – de ce n-aș pune curcubee și norișori pe perete să meargă cu perdelele? Așa au apărut periile și pămătufurile mele de machiaj și la ora 5 eram gata. Prea obosită ca să mă mai gândesc că suntem o biată „familie descompusă” cum spun statisticile, m-am dus în dormitor și am găsit-o pe Lisa întinsă de-a curmezișul patului. Am decis că nu pot să dorm cu brațele și picioarele ei peste mine, așa că am luat-o încet în brațe și am dus-o ușor în camera ei. Când i-am pus capul pe pernă, m-a întrebat: „Mami, s-a făcut deja dimineață?”

„Nu, iubito, ține ochișorii închiși până vine Moșul”.

M-am trezit dimineața cu o șoaptă veselă la ureche: „Mami, e minunată!”

Mai târziu ne-am trezit cu toții și ne-am așezat în jurul bradului și am deschis puținele cadouri împachetate. Apoi fiecare copil a primit de la ceilalți cele trei plicuri. Am citit scrisorile cu ochii în lacrimi și nasul curgând. Apoi am ajuns la scrisorile „mezinului” familiei. Erik, la cei opt ani ai lui, nu se aștepta să audă nimic drăguț. Fratele lui scrisese: „Ce îmi place la fratele meu Erik este că nu-i e teamă de nimic.” Mia notase: „Ce îmi place la fratele meu Erik este că vorbește cu toată lumea!” Lisa scrisese: „Ce îmi place la fratele meu Erik este că se urcă în pomi mai sus decât toți!”

Am simțit că mă trage cineva, ușor, de mânecă, apoi o palmă micuță se făcu căuș lângă urechea mea și Erik îmi șopti: „I-auzi, mami… n-am știut că mă plac!”

În perioadele cele mai grele, imaginația și inventivitatea ne-au oferit cele mai frumoase clipe. Sunt acum din nou pe picioarele mele din punct de vedere financiar și, între timp, am petrecut multe Crăciunuri minunate cu sumedenie de daruri în jurul bradului… dar când ne întreabă cineva care Crăciun ne-a plăcut cel mai mult, cu toții ne gândim la acela.

Moş Crăciun şi Iisus

 

Moş Crăciun şi Iisus

Dacă te porţi frumos:

Moşul îţi poate lăsa un cadou sub un brad.

Moşul trăieşte la Polul Nord.

Moşul se plimbă cu sania.

Moşul vine o dată pe an.

Moşul îţi umple ciorapii cu daruri.

Moşul coboară pe horn.

Ca să fac o poză cu Moşul, trebuie să stai la rând.

Moşul te lasă să te aşezi pe genunchii lui.

Moşul trebuie să te întrebe: „Cum te cheamă?”.

Moşul are o burtă plină cu bumbac.

Moşul râde „ho, ho, ho”.

Cei care îl ajută pe Moş, fac jucării.

Moşul te face să râzi.

Iisus, fără să-i pese cum te porţi, ţi-a făcut cadou viaţa Sa, pe care şi-a dat-o pentru tine.

Iisus e peste tot.

Iisus merge printre noi şi merge pe ape.

Iisus e mereu lângă tine ca să te ajute.

Iisus suplineşte toate necesităţile tale.

Iisus îţi bate la uşă chiar dacă nu ai coş, apoi intră în inima ta când îl inviţi tu.

Iisus este mereu lângă tine de fiecare dată când îi rosteşti numele.

Iisus îţi oferă umărul Său şi mâinile Lui pentru a te consola.

Iisus îţi ştie numele dinainte să te naşti, îţi cunoaşte trecutul şi viitorul.

Iisus nu e gras, dar are o inimă plină de iubire.

Iisus ştie că, uneori, nu ai nevoie doar de râs, ci şi de ajutor şi speranţă.

Iisus reînnoieşte vieţi, repară inimi şi reface cămine distruse.

Iisus te poate face să trăieşti din nou. De aceea îţi cer ca, în loc de un salut gol de „Crăciun Fericit”, să mi te alături în urarea mea către lume: „    FELICITĂRI, AZI IISUS S-A NĂSCUT PENTRU TINE!”

(Anonim)

Mulţumiri lui Pr. Jose Antonio Muguerza[1]

---

[1] Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet, vol. 11, trad. Sofia Alexe, ed. Pauline, Bucureşti, 2008, pp. 59-61.

Dragostea între animale

 

Imagini impresionante cu cei doi pinguini care privesc în zare spre luminile orașului Melbourne. Cei doi pinguini nu sunt pereche, pinguinul din dreapta ,din zona luminată a fotografiei este femelă matură care și-a pierdut partenerul cu un an în urmă, iar cel din stănga, în umbră este pinguin tânăr rămas fără perechea sa de puțin timp. Biologii au supravegheat pinguinii și i- au însoțit, observând că aceștia se întâlneau în fiecare seară și se consolau , privind ore întregi luminile orașului Melbourne din Australia. Fotografia capturată de fotograful Tobias Baumgaertner a câștigat Premiul Ocean Photography Awards- Revista Oceanografic 2020. photo: Tobias Baumgaertner.

Sursa: Facebook

Hrab Alexandru: Toată lumea poate face ceva

Hrab Alexandru: Toată lumea poate face ceva:   Toată lumea poate face ceva     Principala diferență dinte un om obișnuit și un luptător constă în faptul că luptătorul consideră or...

Credința

 

Credința

 

            Pământurile erau arse și crăpate din lipsă de ploaie. Frunzele palide și îngălbenite de-abia că se mai țineau pe crengi. Iarba de pe pajiști se ofilise. Oamenii erau încordați și nervoși, cercetând cerul de cristal de culoarea albastrului de cobalt.

            Săptămânile se înșirau una după alta tot mai fierbinți și de luni de zile nu mai căzuse nici o ploaie adevărată.

            Preotul organiză în piața din fața bisericii o oră specială de rugăciune pentru a implora ploaie de la Dumnezeu.

La ora stabilită piața era plină de lume îngrijorată, dar plină de încredere.

Mulți aduseră cu ei obiecte care dădeau mărturie despre credința lor. Parohul privea cu

Admirație Bibliile, crucile, rozariile.

            Nu reușea însă să-și dezlipească privirile de la o fetiță așezată cuminte în primul rând.

            Pe genunchi avea o umbrelă roșie.

A te ruga înseamnă să ceri ploaia, a crede înseamnă să-ți iei umbrela[1].

---

[1]  Bruno Ferrero, Viața e tot ce avem (Istorioare pentru suflet), Traducere din limba italiană de: Dominica Goția, Galaxia Gutenberg, f.l., 2007, pp. 69-70.

Ceva ce nu este de vânzare

 

 

Ceva ce nu este de vânzare

 

            O tânără pereche de soți intră în cel mai frumos magazin de jucării din oraș. Bărbatul și femeia priviră îndelung la jucăriile colorate așezate pe rafturi, la cele atârnate de plafon și la cele îngrămădite la întâmplate parcă pe băncuțe. Erau acolo păpuși care plângeau și râdeau, tot felul de jocuri electronice, bucătării în miniatură unde se puteau face prăjituri și pizza.

            Nu reușeau să se hotărască. Atunci se apropie de ei o vânzătoare tare amabilă.

-          Știți, începu să-i zică femeia, avem o fetiță mică, dar noi suntem mai toată ziua plecați de acasă, uneori chiar și seara.

-          Fetița noastră nu prea este veselă, continuă bărbatul.

-          Am dori să-i cumpărăm ceva care să o facă fericită. Reluă femeia, și atunci când noi nu suntem acasă... Ceva care să o bucure când este singură.

-          Îmi pare rău, zise zâmbind cu amabilitate vânzătoarea. Noi aici nu vindem părinți.

Faptul de a hotărî să avem un copil înseamnă a contracta față de el cea mai înaltă datorie din câte pot exista pe lume. Toți micuții vin la noi cu un bilet de chemare la viață și ne spun:

-          M-ați chemat și iată-mă. Ce îmi dați acum?

Astfel începe îndatorirea educativă.

Un băiat de cincisprezece ani vede așa acest lucru:

Voiam lapte

Și am primit biberonul,

Îmi doream aproape părinții

Și am căpătat o jucărioară,

Voiam să le vorbesc

Și mi-au dat un televizor,

Doream să învăț

Și mi-au cumpărat caiete

Voiam să gândesc

Și am primit cunoștințe,

Doream o perspectivă globală asupra lucrurilor

Și am dobândit câte o biată idee,

Voiam să fiu liber

Și m-au învățat disciplina,

Îmi doream iubire

Și mi-au făcut morală,

Voiam o profesie

Și am dobândit un loc de muncă,

Doream fericire

Și am primit bani,

Voiam libertate

Și am căpătat o mașină,

Doream să aflu sensul lucrurilor

Și am intrat pe făgașul carierei,

Voiam speranță

Și mi s-a dat doar milă,

Voiam să trăiesc....[1].

---

[1]  Bruno Ferrero, Trandafirul de mare preț (Istorioare pentru suflet), Traducere din limba italiană de: Simona Ștefana Zetea, Galaxia Gutenberg, f.l., 2007, pp. 40-42.