Învierea trăită: de la succes la iubirea care nu așteaptă nimic

 

Învierea trăită: de la succes la iubirea care nu așteaptă nimic

 

Sărbătoarea Sfintelor Paști vine, în fiecare an, cu această chemare discretă, dar profundă: să ne regândim prioritățile și să redescoperim ce este cu adevărat esențial. În lumina Învierii, multe dintre lucrurile pe care le alergăm zi de zi își pierd din strălucire, iar în locul lor rămâne o întrebare simplă și sinceră: unde este, de fapt, viața adevărată?

Nu știu de ce, dar în perioada aceasta îmi vine mereu în minte Henri Nouwen. V-am mai spus despre el. Alegerea lui de a lăsa în urmă succesul și de a merge spre o viață simplă, lângă oameni vulnerabili, nu este doar o decizie personală, ci o adevărată lecție despre ce înseamnă, concret, Învierea trăită.

Există un moment în viața unor oameni în care succesul nu mai este suficient. Nu pentru că nu ar avea valoare, ci pentru că nu mai răspunde la întrebările cele mai adânci ale inimii. Așa a fost și în cazul lui. Profesor apreciat la universități de prestigiu, cu o carieră solidă și o influență considerabilă, a simțit, la un moment dat, că tot ceea ce construise în exterior nu reușea să umple ceea ce lipsea în interior.

Decizia lui a fost surprinzătoare pentru mulți: a părăsit mediul universitar și a ales să trăiască într-o comunitate simplă, alături de persoane cu dizabilități intelectuale. Nu a mers acolo ca profesor, nici ca autor celebru, ci ca om dispus să învețe din nou ce înseamnă prezența, răbdarea și iubirea concretă. A intrat într-o lume în care nu mai conta cât știi sau cât ești de apreciat, ci cât ești de disponibil pentru celălalt.

Acolo, în această viață simplă, a trăit una dintre cele mai profunde lecții. În relația lui cu Adam, un tânăr cu dizabilități severe, a descoperit o iubire care nu se sprijină pe răspuns. Adam nu putea să-i mulțumească, nu putea să-i vorbească, nu putea să-i ofere vreo confirmare. Și totuși, Nouwen a rămas lângă el, zi de zi, îngrijindu-l în cele mai concrete și smerite moduri.

Și atunci a înțeles ceva esențial: că iubirea adevărată nu înseamnă să fii văzut, nici apreciat, nici înțeles, ci să rămâi. Să dăruiești chiar și atunci când nu primești nimic înapoi. Să iubești fără garanții.

Experiența aceasta spune ceva esențial și pentru noi. Trăim într-o lume în care suntem încurajați să acumulăm, să demonstrăm, să fim vizibili. Dar există un alt tip de împlinire, mai discret și mai profund, care nu se vede imediat și nu se măsoară în rezultate. Este împlinirea care vine din apropiere, din răbdare, din capacitatea de a fi prezent pentru cineva fără a aștepta validare.

Poate că acesta este și unul dintre sensurile adânci ale Paștilor: nu doar bucuria Învierii, ci și chemarea de a ieși din noi înșine, de a coborî din propriile noastre „înălțimi” și de a descoperi că viața adevărată începe acolo unde iubirea devine concretă.

171 de ani de la nașterea lui Karl Diel, chirurgul care a operat 50.000 de pacienți la Jimbolia

 

171 de ani de la nașterea lui Karl Diel,

chirurgul care a operat 50.000 de pacienți la Jimbolia

 

Karl Diel s-a născut la Jimbolia pe 14 februarie 1855, al șaptelea copil al unei familii înstărite — tatăl deținea o manufactură, iar bunicul o fabrică de bere. A studiat medicina la Budapesta și a lucrat câțiva ani ca asistent de chirurgie la un spital universitar din capitala Ungariei.

În 1882, în loc să rămână în Ungaria, unde avea o carieră promițătoare, s-a întors în orașul natal. Mai bine de un deceniu a operat pacienți chiar în propria locuință sau la micul dispensar local, până când relațiile sale au ajutat la deschiderea, în 1896, a unui spital cu 90 de paturi la Jimbolia.

Programul lui era unul de-a dreptul impresionant: vizite la pacienți de la ora 6 dimineața, consultații până la ora 10, apoi 2-3 intervenții chirurgicale zilnic. De-a lungul carierei a efectuat peste 50.000 de operații — cranian, abdominal, pe membre și coloană — și a ținut pasul cu noutățile din domeniu vizitând marile spitale europene, aducând la Jimbolia tehnici întâlnite altfel doar la Viena, Budapesta sau Berlin.

La spitalul construit de el a lucrat, între 1929-1931, și Dumitru Bagdasar, considerat părintele neurochirurgiei românești. Pentru meritele sale, Diel a primit Steaua României în grad de comandor, din partea regelui Ferdinand I.

A murit pe 1 mai 1930, la 75 de ani, după un atac cerebral, continuând să practice medicina și după pensionare.

Familia și moștenirea

Fiul său, Ludwig, a devenit tot medic și a deschis în 1920 Sanatoriul Bănățean (azi spitalul Odobescu). Fiica sa Carla s-a căsătorit cu Pius Brânzeu, primul rector al Institutului de Medicină.

Astăzi, numele lui Karl Diel este purtat de spitalul din Jimbolia și de o stradă din apropiere. În oraș există o statuie din bronz ridicată în 1940, un bust dezvelit în 1996 și, din 2000, o Casă Memorială cu obiecte personale ale chirurgului și ale fiului său.

Sursă: Opinia Timișoarei

 

Consilier psihologic Simina Feiciuc și Psihoterapeut Liliana Popescu - Un podcast pentru suflet

Taare Zameen Par - Steluțe pe pământ

 

film: October Sky

 

Lista celor 50 de cărți recomandate de către rectorul UBB, Daniel David

 Lista celor 50 de cărți recomandate de către rectorul UBB, Daniel David

 

 

Notă: Ordinea lucrărilor (poziţia în Top) nu exprimă valoarea lor, ci perioadele de vârstă şi competenţele pe care le vizează (le cer şi/sau le formează), corespunzând celor cinci categorii menţionate în introducere (în cadrul fiecărei categorii ordinea este în funcţie de înlănţuirea logică, psihologică şi/sau istorică). Cele mai multe lucrări din Top-50 sunt cărţi din literatura internaţională; deşi lucrările româneşti nu se regăsesc în număr mare în Top-50 (suferind, din punctul meu de vedere, mai ales la originalitate/primatul ideilor), ele se regăsesc în număr mare în Top-100 personal.” a spus rectorul UBB, Daniel David.

În contextul solicitărilor venite din partea mai multor edituri pentru a-și împărtăși recomandările literare, Daniel David, rectorul Universității Babeș-Bolyai (UBB), a decis să facă publică lista sa de top-50 cărți pe blogul său personal. Această practică, inspirată de tendințele internaționale, are scopul de a promova cultura și lectura.

„Iată, mai jos, cele mai importante 50 de lucrări care fac parte din bagajul meu intelectual, pe care le-am aprofundat pe verticală (sic!); nu am inclus aici poezia, care ar trebui să aibă o categorie aparte (dacă aş face-o, ţin să spun că i-aş include obligatoriu pe Eminescu şi Blaga). Titlurile cărţilor sunt prezentate în limba în care le-am citit (pe multe dintre ele le-am citit în engleză, când am studiat/lucrat în SUA). Ele pot fi grupate în cinci categorii:

Lucrările 1-11: Fundamentale pentru copilărie (formarea personalităţii)

Lucrările 12-14: Fundamentale pentru dezvoltarea imaginaţiei

Lucrările 15-22: Fundamentale pentru stabilizarea şi nuanţarea personalităţii

Lucrările 23-36: Fundamentale pentru minte şi anvergură intelectuală/culturală (cum să înţelegem corect lumea şi pe noi înşine)

Lucrările 37-50: Fundamentale pentru înţelepciune (cum să ne înţelegem pe noi înşine, în mod adecvat, în raport cu viaţa cotidiană).

1.      Biblia (care merită comparată în perioada adultă cu Coranul, Scrierile Vedice şi Budiste)

2.      Basme (Andersen, Creangă, Ispirescu, fraţii Grimm)

3.      Legendele Olimpului (în adaptarea lui Mitru Alexandru)

4.      Homer: Iliada (la care trebuie adăugate Odiseea şi lucrarea lui Vergilius: Eneida)

5.      M. Ludemis: Icar

6.      K. May: Winnetou (dar merită citite toate lucrările din serie)

7.      J. Verne: 20.000 de Leghe Sub Mări (dar merită citite toate lucrările din serie)

8.      D. Defoe: Robinson Crusoe

9.      M. Twain: Aventurile lui Huckleberry Finn

10.  J. London: Chemarea Străbunilor (Sălbăticiei, aş fi spus eu)

11.  A. Dumas: Contele de Monte Cristo

12.  I. Asimov: Roboţii de pe Aurora (dar şi Zeii Înşişi)

13.  J.R.R. Tolkien: The Hobbit (dar şi Lord of the Rings)

14.  L. Carroll: Alice in Wonderland

15.  M. Eliade: Maitreyi

16.  U. Eco: Numele Trandafirului

17.  T. Mann: Muntele Vrăjit

18.  H. Hesse: Jocul cu Mărgele de Sticlă

19.  E. Hemingway: The Snows of Kilimanjaro (dar şi The Old Man and the Sea)

20.  F. Dostoievski: Fraţii Karamazov

21.  L. Tolstoi: Război şi Pace

22.  F. Kafka: Procesul

23.  Platon: The Republic

24.  Aristotel: Politics

25.  Plutarch: Lives of the Noble Greeks and Romans

26.  I. Kant: Critica Raţiunii Pure (dublată de celelalte două „Critici”)

27.  F. Nietzsche: Aşa Grăit-a Zarathustra (dar şi Omenesc, prea Omenesc)

28.  A.N. Whitehead şi B. Russell: Principia Mathematica

29.  L. Wittgenstein: Tractatus Logico-Philosophicus (traducerea Pears-McGuinness din 1961)

30.  R. Carnap: The Logical Structure of the World (dar şi Pseudoproblems in Philosophy)

31.  K. Popper: The Logic of Scientific Discovery

32.  W. Quine: From a Logical Point of View. (conţine „Two Dogmas of Empiricism”)

33.  T. Kuhn: Structura Revoluţiilor Ştiinţifice

34.  P. Feyerabend: Against Method

35.  C. Peirce: Collected Papers (lucrările fundamentale despre pragmatism; editori: Charles Hartshorne şi Paul Weiss).

36.  C. Perelman: The New Rhetoric and the Humanities: Essays on Rhetoric and its Applications

37.  Epictet: Discourses

38.  Marcus Aurelius: Meditations

39.  Sfântul Augustin: Confessions

40.  Sun Tzu: The Art of War  

41.  N. Machiavelli: Principele

42.  J. Piaget: Inţelepciunea şi Iluziile Filozofiei

43.  C. Darwin: The Expression of the Emotions in Man and Animals (dublată de Originea Speciilor)

44.  B.F. Skinner: Walden Two (dublată de About Behaviorism)

45.  A. Ellis şi R. Harper: Ghid pentru o Viaţă Raţională (dublată de Reason and Emotion in Psychotherapy)

46.  P. Churchland: Matter and Consciousness

47.  D. Dennet: Consciousness Explained

48.  R. Dawkins: The Selfish Gene

49.  G. Orwell: 1984 (dar şi Ferma Animaleor)

50.  S.P. Huntington: Clash of Civilizations

Sursa: https://www.efainlacluj.ro/lista-celor-50-de-carti-recomandate-de-catre-rectorul-ubb-daniel-david/?fbclid=IwZXh0bgNhZW0CMTEAAR3FGmHRHK1M8EGIKbp4r8YIV5HbFlXaREcvlemOZEQbsbI1o8OlEVCcAes_aem_ZmFrZWR1bW15MTZieXRlcw

Darurile inimii

 

Darurile inimii

„Dragostea pe care o dăruim este singura pe care o păstrăm” (Elbert Hubbard).

 

În această lume nebună-nebună în care trăim, este mult mai ușor să treci ceva în contul propriu decât să faci un dar din inimă.

Iar darurile făcute din inimă sunt necesare mai ales în timpul sărbătorilor.

Cu câțiva ani în urmă, am început să-mi pregătesc copiii să accepte faptul că în anul acela, Crăciunul va fi mai sărac. Reacția lor a fost: „Da, sigur, mamă, am mai auzit asta și înainte!” Îmi pierdusem credibilitatea pentru că le spusesem același lucru și cu un an înainte, în timp ce treceam printr-un divorț. Dar atunci îmi dădusem osteneala și folosisem încrederea la maximum. Găsisem chiar niște măsuri de finanțare pline de imaginație ca să plătesc cadourile de Crăciun ale copiilor. Desigur, anul acesta urma să fie diferit, dar copiii nu mă mai credeau.

Cu o săptămână înainte de Crăciun, mi-am pus întrebarea: „Cu ce, din ce am, pot să fac Crăciunul acesta deosebit?” În toate casele în care locuisem înainte de divorț, îmi făcusem timp să le decorez. Învățasem să lipesc tapetul, să pun gresie și faianță, să cos perdele și multe altele. Dar în casa pe care o închiriasem acum aveam puțin timp s-o decorez iar bani, și mai puțini. În plus, eram furioasă pe casa asta urâtă, cu covoarele roșu cu alb și pereții turcoaz cu verde. Refuzam să bag banii în ea. În forul meu interior, glasul mândriei rănite striga: „Nu vom sta prea mult aici!” Nimeni altcineva nu părea să fie deranjat de casă, cu excepția fiicei mele, Lisa, care se străduia întotdeauna să-și facă din camera ei un loc deosebit.

Era momentul să-mi pun talentul la bătaie. L-am sunat pe fostul meu soț și i-am cerut să cumpere o anume cuvertură de pat pentru Lisa. Apoi am cumpărat eu cearceafurile care să meargă cu ea.

În ajunul Crăciunului, am cheltuit 15 $ pe 4 l de vopsea. Am cumpărat și cele mai frumoase articole de papetărie pe care le-am găsit. Scopul meu era simplu: aveam să zugrăvesc, să cos și să fiu ocupată până la Crăciun ca să nu găsesc timp să-mi plâng de milă tocmai de sărbătoarea aceasta atât de importantă pentru familie.

Seara le-am dat copiilor câte trei seturi de rechizite și plicuri. La începutul fiecărei pagini scrisesem: „Ce îmi place la sora mea Mia”, „Ce îmi place la fratele meu Kris”, „Ce îmi place la sora mea Lisa” și „Ce îmi place la fratele meu Erik”. Copiii mei aveau 16, 14, 10 și 8 ani, și mi-a luat ceva timp să-i conving că vor fi în stare să găsească măcar un singur lucru care le place la ceilalți. În timp ce ei scriau fiecare în camera lui, eu m-am dus în dormitor să le împachetez darurile cumpărate de la magazin.

Când m-am întors în bucătărie, copiii terminaseră de scris. Numele erau și ele trecute pe plic. Ne-am îmbrățișat, ne-am sărutat și ne-am urat noapte bună, și s-au dus la culcare. Lisei îi dădusem voie – temporar – să doarmă cu mine, cu condiția să nu arunce vreo privire iscoditoare până dimineața.

M-am pus pe treabă. Cu puțin înainte de zorii Crăciunului, am terminat de cusut perdelele, de zugrăvit și m-am dat un pas înapoi ca să-mi admir opera. Ia stai – de ce n-aș pune curcubee și norișori pe perete să meargă cu perdelele? Așa au apărut periile și pămătufurile mele de machiaj și la ora 5 eram gata. Prea obosită ca să mă mai gândesc că suntem o biată „familie descompusă” cum spun statisticile, m-am dus în dormitor și am găsit-o pe Lisa întinsă de-a curmezișul patului. Am decis că nu pot să dorm cu brațele și picioarele ei peste mine, așa că am luat-o încet în brațe și am dus-o ușor în camera ei. Când i-am pus capul pe pernă, m-a întrebat: „Mami, s-a făcut deja dimineață?”

„Nu, iubito, ține ochișorii închiși până vine Moșul”.

M-am trezit dimineața cu o șoaptă veselă la ureche: „Mami, e minunată!”

Mai târziu ne-am trezit cu toții și ne-am așezat în jurul bradului și am deschis puținele cadouri împachetate. Apoi fiecare copil a primit de la ceilalți cele trei plicuri. Am citit scrisorile cu ochii în lacrimi și nasul curgând. Apoi am ajuns la scrisorile „mezinului” familiei. Erik, la cei opt ani ai lui, nu se aștepta să audă nimic drăguț. Fratele lui scrisese: „Ce îmi place la fratele meu Erik este că nu-i e teamă de nimic.” Mia notase: „Ce îmi place la fratele meu Erik este că vorbește cu toată lumea!” Lisa scrisese: „Ce îmi place la fratele meu Erik este că se urcă în pomi mai sus decât toți!”

Am simțit că mă trage cineva, ușor, de mânecă, apoi o palmă micuță se făcu căuș lângă urechea mea și Erik îmi șopti: „I-auzi, mami… n-am știut că mă plac!”

În perioadele cele mai grele, imaginația și inventivitatea ne-au oferit cele mai frumoase clipe. Sunt acum din nou pe picioarele mele din punct de vedere financiar și, între timp, am petrecut multe Crăciunuri minunate cu sumedenie de daruri în jurul bradului… dar când ne întreabă cineva care Crăciun ne-a plăcut cel mai mult, cu toții ne gândim la acela.

Yalom D Irvin - Privind Soarele în față

Yalom D Irvin -Privind soar... by Roxana Olteanu

Introducere in Teoriile Personalitatii - Robert B Ewen

Introducere-in-Teoriile-Per... by Roxana Olteanu

Cum să avem mai multă inspirație

 

Hrab Alexandru: Toată lumea poate face ceva

Hrab Alexandru: Toată lumea poate face ceva:   Toată lumea poate face ceva     Principala diferență dinte un om obișnuit și un luptător constă în faptul că luptătorul consideră or...

Citate despre educație și lectură

 

Despre perseverență - Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii

 

Despre moarte - Marc Aureliu

 

Despre perseveranță - Dale Carnegie

 

365 de cărți de citit în 2022

 

Imaginează-ți că unde locuiești ar exista o cameră doar cu cărți. Iar în fiecare zi, cu ceaiul sau cafeaua, ai intra, ți-ai roti ochii în jur și ai alege o carte cu care să te cuibărești confortabil într-un fotoliu. Și care să te absoarbă, până ai reuși să o finalizezi. 

Cum ar fi dacă ai reuși să faci asta în fiecare zi, timp de 365 de zile?  Dacă ai reuși să citești o carte în fiecare zi, timp de 1 an? 

Crezi că e imposibil? Crezi că e posibil? Sau crezi că titlul articolului este menit doar să îți atragă atenția? 

Să citești o carte în fiecare zi e o adevărată provocare. Dar nu e imposibil :). 

Revenind la titlul articolului, scopul lui nu este să te oblige să citești 365 de cărți în acest an. Ci ne dorim să îți recomandăm o listă de 365 de cărți care să te ajute să te dezvolți, care să îți ofere noi perspective și chiar și răspunsuri la unele întrebări pe care le ai. ... citește mai multe aici: https://blog.upriserz.ro/365-de-carti-de-citit-in-2022/?fbclid=IwAR3jaTnig3OiV6tGiyO3FPRGsl6-FGvcjKN5o83QT8IH7fwFWOdjqRDcGL4

Toată lumea poate face ceva

 

Toată lumea poate face ceva

 

 

Principala diferență dinte un om obișnuit și un luptător constă în faptul că luptătorul consideră orice situație o provocare, în timp ce omul obișnuit consideră orice situație fie o binecuvântare, fie un blestem.

Don Juan

 

            Roger Crawford[1] avea tot ce îi trebuie ca să joace tenis, mai puțin două mâini și un picior.

            Când părinții lui Roger și-au văzut pentru prima dată fiul, ei au văzut un copil cu un singur deget ieșit direct din antebrațul drept și cu două degete ieșite din cel stâng. Pruncul nu avea deloc palme. Brațele și picioarele sale erau mai scurte decât cele normale. La piciorul drept avea doar trei degete, iar cel stâng era atât de contorsionat încă mai târziu a trebuit amputat.

            Mediul le-a explicat că Roger suferea de ectrodactilism, un defect din naștere rar întâlnit care afectează doar un copil din 90.000 în Statele Unite. Medicul a adăugat că Roger nu va putea umbla niciodată și că nu va putea avea grijă de el.

            Din fericire, părinții lui Roger nu i-au dat crezare medicului.

̶            Părinții mei mi-au spus întotdeauna că nu sunt decât atât de handicapat cât doresc să fiu, a declarat mai târziu Roger. Ei nu mi-au permis niciodată să îmi plâng singur de milă sau să profit de compasiunea celorlalți oameni în urma handicapului meu. Odată, am avut necazuri la școală din cauza că îmi predam întotdeauna prea târziu lucrările (Roger trebuie să țină pixul cu ambele mâini, așa că scrie foarte încet). L-am rugat pe tata să le scrie un bilet profesorilor mei, în care să le solicite prelungire de două zile pentru predarea temelor. Tata m-a refuzat și mi-a spus să încep să lucrez la teme cu două zile mai devreme!

            Tatăl lui Roger l-a încurajat întotdeauna pe acesta să facă sport, învățându-l să arunce și să prindă mingea de volei și să joace fotbal pe terenul sportiv al școlii. La vârsta de 12 ani, Roger a reușit să prindă un loc în echipa de fotbal a școlii.

            Înaintea fiecărui meci, Roger obișnuia să își vizualizeze visul, de a înscrie un eseu. Într-o zi, el a avut noroc. Mingea a ajuns la el și tânărul a început să alerge cât de tare putea cu piciorul său artificial către linia de marcare. În jurul lui, antrenorul și colegii săi îl aclamau din răsputeri. La linia de zece yarzi, un adversar l-a prins din urmă și s-a agățat de glezna lui stângă. Roger a încercat să își elibereze piciorul artificial, dar acesta s-a desprins de tot.

̶            Eram, încă în picioare, își amintește Roger. Nu știam ce altceva mai bun aș fi putut face, așa că am început să țopăi către linia de marcare. În sfârșit, arbitrul și-a ridicat fanionul. Am înscris un eseu! Chiar mai mult decât cele șase puncte marcate, privirea descumpănită a adversarului meu care rămăsese cu piciorul meu artificial în mână face toți banii!

            Dragostea de sport a lui Roger a continuat să crească, la fel ca și încrederea în sine. Nu toate obstacolele erau însă la fel de greu de depășit pentru el. de pildă, mâncatul în sala de mese alături de colegii săi s-a dovedit extrem de dureros pentru Roger (care se chinuia să își ducă mâncarea la gură), la fel ca și eșecurile sale de la cursul de dactilografie.

̶            Cursul de dactilografie m-a învățat o lecție valoroasă, povestește el: nu le poți face pe toate. Cel mai bine este să te concentrezi asupra lucrurilor pe care le poți face cel mai bine.

            S-a dovedit că unul din lucrurile pe care le putea face Roger era să țină racheta de tenis. Din păcat, atunci când o rotea prea tare, o scăpa cu ușurință din mână. Întâmplarea a făcut să găsească într-un magazin de vechituri o rachetă cu mâner dublu, în care degetul său putea intra cu ușurință. Acest model i-a permis să folosească racheta la fel ca un jucător profesionist. Roger a practicat zi de zi, iar în scurt timp a devenit capabil să joace meciuri întregi, ba chiar să câștige o parte din acestea.

            El nu s-a oprit însă aici. A continuat să practice cu înverșunare și a făcut o operație la cele două degete pe care le avea la mâna stângă, fapt care i-a permis să prindă mai bine racheta, îmbunătățindu-și astfel foarte mult jocul. Deși nu avea nici un exemplu la care să se raporteze, Roger a devenit obsedat de jocul de tenis, și încetul cu încetul a început să câștige din ce în ce mai multe meciuri.

            El a continuat să joace tenis în timpul facultății, încheindu-și cariera cu 22 de victorii și 11 înfrângeri. Mai târziu a devenit primul jucător de tenis cu handicap fizic certificat ca jucător și antrenor profesionist de către Asociația Tenismenilor Profesioniști din Statele Unitate. La ora actuală, Roger face turnee prin întreaga țară și ține seminare în care îi învață pe participanți ce înseamnă să fii un învingător indiferent de condiția ta.

̶            Singura diferență dintre voi și mine, le spune el participanților, este că voi îmi vedeți mie handicapul, în timp ce eu nu îl văd pe al vostru. Nu există om fără un handicap sau altul. Când oamenii mă întreabă cum cred că îmi voi depăși handicapul, le răspund că nu pot face orice face un om normal, dar în timp am învățat ce lucruri nu pot face cu nici un chip – de pildă să cânt la pian sau să mănânc cu bețișoarele chinezești – dar ceea ce este mai important, ce lucruri pot fac. De aceea, mă dăruiesc din tot sufletul lucrurilor pe care le pot face.

Jack Canfiel[2]

---

[1] Vorbitor motivațional și autor american de bestselleruri.

[2] Jack Canfield și Mark Victor Hansen, Supă de pui pentru suflet. Povești adevărate de viață care deschid inima și trezesc spiritul, Traducere din limba engleză: Cristian Hanu, Adevăr Divin, Brașov, 2014, pp. 212-215.