sâmbătă, 1 aprilie 2023
vineri, 31 martie 2023
sâmbătă, 17 septembrie 2022
sâmbătă, 4 decembrie 2021
O inimă perfectă
O inimă perfectă
Într-o zi, un tânăr s-a oprit în centrul
unui mare oraș și a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă
inimă din împrejurimi. Nu după multă vreme, în jurul lui s-a strâns o mare
mulțime de oameni și toți îi admirau inima care într-adevăr perfectă. Nu vedeai
pe inima lui nici un semn, nici o fisură. Da, toți au căzut de acord că era cea
mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată. Tânărul era foarte mândru de
inima lui și nu contenea să se laude singur cu ea. Când deodată de mulțime s-a
apropiat un bătrânel. Cu glas liniștit, el a rostit ca pentru sine:
-
„Și totuși, perfecțiunea inimii lui nu se
compară cu frumusețea inimii mele”. Oamenii din mulțimea strânsă în jurul
tânărului au început să-și întoarcă privirile spre inima bătrânelului. Până și
tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui. Era
o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era
plină de cicatrice, locuri unde bucăți din ea fuseseră înlocuite cu altele care
nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucățile străine și
inima bătrânelului fiind sinuoase, chiar colțuroase pe alocuri. Ba mai mult,
din loc în loc lipseau bucăți întregi din inima concurentă, răni larg deschise,
încă sângerânde.
-
„Cum poate spune că are o inimă mai frumoasă,
își șopteau uimiți oamenii”. Tânărul, după ce examinase atent inima
bătrânelului, și-a ridicat privirea și i-a spus râzând:
-
„Cred că glumești, moșnege. Privește la inima
mea – este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi și durere.
-
„Da, a spus bătrânelul. Inima ta arată perfect,
dar nu mi-aș schimba niciodată inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de
pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea – rup o
bucată din inima mea și i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în
schimb o bucată din inima lui, ce se potrivește în locul rămas gol în inima
mea. Dar pentru că bucățile nu sunt măsurare la milimetru, rămân margini
colțuroase, pe care eu le prețuiesc nespus de mult deoarece îmi amintesc de
dragostea pe care am împărtășit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucăți
din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o
bucățică din inima lor. Acestea sunt rănile deschide din inima mea, găurile
negre – a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Și deși
aceste răni sângerează încă și mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o
am până și pentru acești oameni; și, cine știe, s-ar putea ca într-o zi să se
întoarcă la mine și să-mi umple locurile goale cu bucăți din inimile lor. Înțelegi
acum, dragul meu, care este adevărata frumusețe a inimii?” – a încheiat cu glas
domol și zâmbet cald bătrânelul.
Tânărul a rămas tăcut
deoparte, cu obrazul scăldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de bătrânel, a
rupt o bucată din inima lui perfectă și i-a întins-o cu mâini tremurânde. Bătrânul
i-a primit bucata pe care a pus-o în inima lui. A rupt apoi o bucată din inima
lui brăzdată de cicatrice și a dat inima tânărului. Se potrivea, dar nu perfect,
pentru ca marginile erau cam colțuroase. Tânărul și-a privit inima, care nu mai
era perfectă, dare care acum era mai frumoasă ca niciodată, fiindcă în inima
cândva perfectă pulsa de-acum dragoste din inima bătrânelului. Cei doi s-au
îmbrățișat, și-au zâmbit și au pornit împreună la drum. Cât de trist trebuie să
fie să mergi pe calea vieții cu o inimă întreagă în piept. O inimă perfectă,
dar lipsită de frumusețe...
...........................................................................................................................................
O inimă rănită este
semnul cultivării sensibilității relaționale. Întemeiat pe credința în Dumnezeu
creștinismul ne învață să-l iubim pe fiecare om ca pe o ființă de neînlocuit cu
o valoare absolută. Cicatricea sufletului este amprenta purtării unei iubiri
care oferă, investește, se jertfește chiar dacă primește înapoi indiferență,
dezinteres sau chiar ură (Matei 5, 46-48)[1].
[1]
Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba
Iulia, 2010, pp. 247-248
miercuri, 24 noiembrie 2021
Ieremia
Ieremia
Ieremia s-a născut cu
probleme fizice, cu probleme de înțelegere și cu o boală cronică ce îi lua
puțin câte puțin din viață. Chiar și așa, părinții lui încercaseră să-i ofere o
viață cât mai normală și l-au trimis la școala primară „Sfânta Tereza”. La 12
ani, Ieremia era în clasa a doua, fiind incapabil să învețe. Învățătoarea lui,
Doris, era tot timpul deranjată de el. Se răsucea în scaun, îi ieșea salivă din
gură și scotea gemete. Câteodată vorbea atât de clar, încât se părea că o rază
de lumină a pătruns în mintea lui încețoșată, dar, de cele mai multe ori,
Ieremia o făcea pe învățătoare să se simtă prost. Într-o zi, i-a sunat pe
părinți și i-a chemat la școală să vorbească despre Ieremia. În timp ce
părinții se așezau încet pe scaune în clasa goală, Doris le-a zis: „Ieremia ar
trebui de fapt să fie într-o școală de copii specializată pe probleme pentru
cei ca el, nu este bine ca el să stea într-o școală unde copiii nu prezintă
probleme de învățare, mai ales că este o diferență mare între el și ceilalți
copii din clasă”. Mama lui Ieremia a început să plângă, în timp ce soțul ei
spunea: „Nu este nici o școală de acest gen prin apropiere, suntem siguri că
lui îi place aici”. Doris a meditat pentru o vreme după ce au plecat ei, ar fi vrut
să nu fie atât de dură cu ei. Până la urmă, Ieremia nu avea decât o boală
cronică, dar nu era drept să-l țină în clasă. Ea avea 18 elevi pe care trebuia
să-i învețe, iar Ieremia le distrăgea atenția, în plus, niciodată nu avea să
învețe să citească sau să scrie. La ce bun să pierzi atât încercând?
În timp ce să gândea
ala situația asta, a avut un sentiment de vină: „Oh, Doamne, uite-mă cum mă
plâng de problemele mele care nu sunt nimic în comparație cu durerea acestor
oameni! Te rog, ajută-mă să fiu mai răbdătoare cu Ieremia!” Și din acea zi, a
făcut eforturi să nu bage în seamă gemetele lui Ieremia. Într-o zi, Ieremia s-a
dus până la catedra ei, târându-și după el piciorul bolnav. Apropiindu-se de
ea, i-a spus: „TE IUBESC!” Și a zis atât de tare încât toți copiii din clasă au
auzit. Au început să râdă pe ascuns. Fața lui Doris era roșie de rușine și
bâlbâindu-se i-a zis: „E foarte frumos, Ieremia, dar acum du-te la locul tău,
te rog”. Primăvara se apropia și copii, emoționați vorbeau despre Paște.
Doris le-a spus
povestea morții și învierii Domnului Iisus și despre renașterea naturii
primăvara, a dat câte un ou mare de plastic fiecărui copil și le-a spus: „Vreau
să luați acasă ouăle astea și să mi le aduceți mâine înapoi cu ceva înăuntru
care să reprezinte o nouă viață, ați înțeles cu toții?” „Da”, au răspuns
emoționați. Toți, mai puțin Ieremia, el doar a ascultat cu atenție și ochii lui
nu au privit în altă parte decât la fața învățătoarei. În mod curios, de data
aste nu mai gemuse. Să fi înțeles oare povestea morții și învierii Domnului
Iisus? O fi înțeles tema pe care le-o dăduse învățătoarea pentru a doua zi? A
doua zi de dimineață, 19 elevi erau în clasă, zâmbind și vorbind, în timp ce
lăsau fiecare ouăle la catedră într-un săculeț de pânză. După ora de
matematică, era timpul să deschidă ouăle. În primul ou, Doris a găsit o floare.
„Oh, da, o floare este semnul unei vieți noi, când plantele încep să crească
înseamnă că a venit primăvara”. O fetiță a ridicat mâna și a zis: „Hei, este al
meu”. Următorul ou avea un fluture de plastic care părea real. Doris l-a
ridicat și a spus: „Cu toții știm că omida se schimbă: crește și se transformă
într-un fluture frumos și asta este într-adevăr tot o nouă viață”. Micuța
Judith a strigat cu mândrie: „acesta este al meu”. Atunci Doris a deschis cel
de-al treilea ou. A rămas surprinsă. Oul era gol!
S-a gândit: „Cu
siguranță este al lui Ieremia care bineînțeles că nu a înțeles instrucțiunile”.
Ca să nu-l facă de rușine pe Ieremia, a luat oul și l-a pus încet alături pe catedră
și tocmai voia să scoată alt ou când, deodată, Ieremia a strigat; „Nu vorbiți
și despre al meu, doamna învățătoare?” Doris i-a răspuns: „Dar, Ieremia, oul
tău este gol!” Ieremia a privit-o drept în ochi pe învățătoare și i-a spus cu
blândețe: „DA; DAR ȘI MORMÂNTUL DOMNULUI IISUS ERA GOL!” Timpul parcă s-a oprit
în loc până să mai zică ceva învățătoarea. Doris l-a întrebat: „Tu știi de ce
era gol mormântul?” „Da!, a exclamat Ieremia, Domnul Iisus a fost crucificat și
pus într-un mormânt, iar Tatăl lui l-a înviat!” Clopoțelul a sunat de pauză. În
timp ce copiii ieșeau alergând în curte, Doris a început să plângă. O trecuse
un fior cutremurător. Trei luni mai târziu, Ieremia a murit. Toți cei prezenți
la înmormântare au fost surprinși să vadă 19 ouă pe mormântul lui Ieremia.
Toate erau goale.
Fie ca viața noastră
să însemne o continuă renaște a lui Iisus[1].
[1] Humberto A. Agudelo
C., Vitamine zilnice pentru suflet,
vol. 6, ed. Pauline, București, 2006, pp. 54-59.
sâmbătă, 10 aprilie 2021
LinkWithin
