„Doamne, rămâi cu noi…” –
lecția profundă a drumului spre Emaus
Una
din cele mai emoționante pericope evanghelice pentru mine.
Pe
drumul către Emaus îi vedem pe cei doi ucenici, Luca și Cleopa, dezorientați și
copleșiți de durere. Învățătorul fusese arestat și omorât, iar peste toate
acestea venea și vestea tulburătoare adusă de femeile mironosițe, care spuneau
că L-au văzut viu. Își aminteau și faptul că Petru și Ioan alergaseră la
mormânt, dar nu găsiseră decât mormântul gol și giulgiurile rămase acolo.
Merg
pe drum și vorbesc neîncetat despre toate acestea, încercând parcă să înțeleagă
ce s-a întâmplat. În această stare de nedumerire și apăsare, li se alătură un
Străin. Intră în vorbă cu ei și începe să le tâlcuiască Scripturile, să le
arate cum toate cele petrecute fuseseră vestite de proroci. Și totuși, ochii
lor rămân ținuți; aud, dar încă nu înțeleg deplin.
Ajung
la capătul drumului. Și din toată teologia auzită, din toate explicațiile
primite, rămâne un singur strigăt simplu și profund:
„Doamne,
rămâi cu noi…” Și Străinul rămâne.
La
masă, în liniștea aceea adâncă, în gestul frângerii pâinii, totul se luminează.
Ochii li se deschid. Îl recunosc. Nu în drum, nu în cuvinte, ci în Euharistie.
În acel moment sfânt în care Hristos nu Se mai explică, ci Se dăruiește.
Iată
Taina: Hristos este lângă noi pe drum, chiar și când nu-L vedem. Ne vorbește,
chiar și când nu înțelegem. Ne încălzește inima, chiar și când suntem reci. Dar
ni Se descoperă deplin atunci când Îl primim.
Drumul
spre Emaus este drumul fiecăruia dintre noi. Un drum al confuziei, dar și al
întâlnirii. Un drum pe care, dacă avem curajul să spunem: „Doamne, rămâi cu
noi…”, El nu pleacă niciodată.
