Argumente istorice, necreștine, legate de
existența istorică a Mântuitorului
IPS Andrei Andreicuț
Viața
spirituală creștină este viața nouă „cu” Hristos și „în” Hristos, condusă de
Duhul Sfânt. De fapt, nu există o adevărată viață spirituală fără Hristos:
toate celelalte experiențe religioase sunt surogate. Adevărata viață spirituală
creștină este viață nou „cu” Hristos și „în! Hristos, condusă de Duhul Sfânt.
persoana lui Hristos desparte omenirea în două mari tabere: pe de-o parte sunt
cei care Îl adoră, Îl iubesc, Îl mărturisesc ca Domn și Dumnezeu și își pun
toată speranța în El; pe de altă parte, sunt cei care Îl neagă, Îl hulesc sau
pur și simplu nu-I recunosc existența istorică.
Desigur,
pentru a-L întâlni pe Hristos, pentru a-L cunoaște, ai nevoie de o inimă
curată. Sfântul Evanghelist Matei ne spune în Evanghelia sa: „Fericiți cei cu
inimă curată, că aceia îl vor vedea pe Dumnezeu”[1].
În momentul în care l-ai întâlnit pe Hristos, în momentul în care datorită
inimii tale curate ai o experiență religioasă pozitivă, în momentul acela
simțământul tău lăuntric se aseamănă cu sentimentul pe care îl are pasărea ce
nu știuse până atunci că poate zbura și într-un moment dat constată că poate
zbura, că poate fi liberă, că n-are de ce se teme. Acesta este sentimentul
omului care L-a aflat pe Hristos.
Însă
pentru cei care, din cauza scepticismului lor, îl neagă pe Hristos, atât ca om,
cât și ca Dumnezeu, vom aduce câteva argumente istorice pentru a le oferi un
sprijin în demersul lor de a-l găsi pe Hristos. S-au păstrat nenumărate
mărturii istorice care atestă existența lui Hristos pe acest pământ. Vom da
câteva din ele, cele mai celebre, foarte cunoscute în mediul cărturarilor de
odinioară.
Iată,
începem cu celebrul scriitor iudeu Iosif Flavius. El a lăsat multe opere
celebre, dintre care de remarcat este cea intitulată „Antichitățile iudaice”.
Dăm un citat din această carte: „În
vremea aceea a trăit Iisus, un om înțelept, dacă poate fi numit aievea om. El a
fost autorul unor uluitoare minuni și învățătorul oamenilor care erau bucuroși
să afle adevărul. A atras de partea Lui o mulțimi de iudei, dar și o mulțime de
păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus, din cauza acuzațiilor aduse
de fruntașii poporului nostru L-a țintuit pe cruce, n-au încetat să-L iubească
cei ce L-au îndrăgit de la început, că li s-a arătat a treia zi viu, așa cum au
prezis profeții trimiși de Dumnezeu, înfăptuind și o mie de alte miracole. De
atunci și până astăzi dăinuie poporul creștinilor care-și trage numele de la
Dânsul”[2].
Chiar
dacă autenticitatea afirmației „Acesta a
fost Hristos”, o socotesc unii ca discutabilă, ca posibilă interpolare în
text, restul relatării e suficient pentru a demonstra că Hristos a fost o
personalitate istorică.
Mai
găsim, tot în această lucrare a lui Iosif Flavius, o altă relatare legată de
existența Domnului Hristos, o relatare ce se referă la Iacob, așa numitul
„frate al Domnului”: „Tânărul Ananus,
despre a cărui numire în funcția de Mare Preot am vorbit adineauri, avea o fire
nemiloasă și cutezătoare. El făcea parte din secta saducheilor care sunt mai
acerbi și mai nemiloși decât ceilalți iudei, după cum am mai arătat mai
înainte. Fiindcă era, așadar, crud, Ananus a socotit că sosie momentul potrivit
să treacă la fapte, acum când Festus murise și Albinus era în drum spre Iudeea.
A convocat sinedriul la judecată și l-a adus în fața lui pe fratele lui Iisus,
denumit Hristos, pe fratele lui Iisus ce se chema Iacob, împreună cu alți
câțiva, acuzându-i că încalcă legile, și i-a condamnat să fie uciși cu pietre”[3].
Celebră
rămâne și relatarea scriitorului roman Plinius cel Tânăr, proconsulul Bitiniei.
El îi scrie un răvaș împăratului Traian. În acest răvaș cerea îndrumări
referitoare la modul în care trebuie să se poarte cu creștinii. Se vede că în
Asia Mică erau deja foarte numeroase comunitățile creștine, iar Plinius cel
Tânăr, în această scrisoare, era oarecum admirativ față de creștini. Îi cerea
lui Traian precizări legate de modul în care trebuie pedepsiți creștinii.
Pentru că se știe, trei sute de ani credința creștină a fost proscrisă.
Dau
un citat din această scrisoare, pe care el i-o trimite împăratului: „Singura lor vină sau greșeală era că
obișnuiau să se adune într-o zi anumită în zori, să înalțe pe rând cântare lui
Hristos ca unui zeu, că se legau prin jurământ nu pentru vreo nelegiuire, ci să
nu făptuiască vreun furt, tâlhărie sau adulter, să nu-și calce cuvântul dat, să
nu tăgăduiască în fața justiției dacă au primit ceva în păstrare. După toate
acestea, obiceiul lor era să se despartă și să se adune din nou pentru a lua
masa în comun, ohrană nevinovată”[4].
Despre
suferințele creștinilor pe vremea lui Nero vorbește Tacit, iar istoricul
Suetoniu ne relatează despre expulzarea iudeilor din Roma, făcută de către
împăratul Claudiu[5]. Se știe
că evreii aveau dispute grozave legate de persoana lui Hristos. Pe de-o parte
erau cei ce-au îmbrățișat creștinismul, iar pe de altă parte cei ce rămâneau
reticenți, ba mai mult, erau prigonitori ai celor ce Îl mărturiseau pe Hristos.
Claudiu, sătul de aceste dispute, la un moment dat i-a expulzat pe evrei din
Roma. Acest moment din istoria creștină este amintit așadar de Suetoniu, dar îl
găsim și în Noul Testament: „După acestea
Pavel, plecând din Atena, a venit la Corint. Şi găsind pe un iudeu, cu numele
Acvila, de neam din Pont, venit de curând din Italia, şi pe Priscila, femeia
lui, pentru că poruncise Claudiu ca toţi iudeii să plece din Roma, a venit la
ei”[6].
În
veacul al II-lea, Lucian de Samosata și Cels, în scrierile lor, vorbesc despre
creștini în termeni negativi. Însă creștinii existau, erau o realitate. Cels Îl
batjocorește și pe Domnul Hristos. Apoi, mențiuni legate de Biserica întemeiată
de Hristos se mai găsesc și la alți scriitori antici. Aceste mențiuni amintite
deja, sunt suficiente pentru a le demonstra scepticilor că Iisus Hristos a
existat cu adevărat. Subliniez: cele mai importante și mai celebre dintre
mențiuni sunt cele ale lui Iosif Flavius și ale lui Plinius cel Tânăr. Ele
rămân argumente indiscutabile legate de existența istorică a Domnului nostru
Iisus Hristos.
Dacă
scriitori păgâni n-au vorbit mai mult despre Hristos, nici iudeii n-au făcut-o.
este un lucru de înțeles, deoarece vedeau în creștinism o sectă iudaică, iar în
Iisus Hristos un amăgitor, un instigator, un demagog condamnat la moarte pe
cruce de autoritatea romană. Creștinismul, văzut atunci de la Roma, părea o
religie periferică, disprețuită și de nebăgat în seamă. „Pentru păgâni nebunie”
– spune Sfântul Apostol Pavel. Oamenii care însă, erau sinceri în căutările lor
sfârșeau prin a spune cu sutașul: „Cu
adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acesta”[7].
[1] Matei, 5, 8.
[2] Flavius Josephus, Antichități
iudaice, 2, ed. Hasefer, București, 2001, p. 446.
[3] Ibidem, p.
571.
[4] Plinius cel Tânăr, Opere complete, ed. Univers, București, 1977, p. 334.
[5] Ioan Rămureanu, Milan
Șesan, Teodor Bodogae, Istoria
Bisericească Universală, București, 1987, p. 59.
[6] Fapte 18, 1-2.
[7] ‡Andrei Arhiepiscopul Alba
Iuliei, Spiritualitate creștină – pe
înțelesul tuturor - ed.
Reîntregirea, Alba Iulia, 20202, pp. 27-32.
