marți, 20 decembrie 2022
luni, 19 decembrie 2022
Sfântul Ignatie Teoforul despre Mântuitorul Iisus Hristos
Sfântul Ignatie Teoforul despre Mântuitorul
Iisus Hristos
„Stăpânitorul
veacului acestuia[1]
n-a cunoscut Fecioria Mariei[2], nașterea
lui Hristos din ea și moartea Domnului. Trei taine răsunătoare care s-au
săvârșit în tăcerea lui Dumnezeu. Dar cum s-au descoperit veacurilor? O stea a
strălucit pe cer mai mult decât toate stelele; lumina ei era nespusă și
noutatea ei minuna; toate celelalte stele, împreună cu soarele și luna, horă
făceau în jurul stelei, care covârșea cu lumina ei pe toate. Și tulburare a fost.
De unde noutatea aceasta că steaua nu se aseamănă cu celelalte stele? Atunci orice
magie s-a nimicit și orice legătură a răutății a pierit; neștiința s-a risipit;
iar vechea împărăție a căzut, când Dumnezeu s-a arătat în trup omenesc spre înnoirea
vieții veșnice[3].
A luat început ceea ce fusese hotărât de Dumnezeu și prin acesta toate se puneau
în mișcare, pentru că se pregătea nimicirea morții”[4].
„Fiți surzi, dar când cineva vă
vorbește altceva decât de Hristos, Cel din neamul lui David, Cel din Maria,
Care cu adevărat s-a născut, a mâncat și a băut, Care cu adevărat a fost
prigonit pe timpul lui Pilat din Pont, Care cu adevărat a fost răstignit și a
înviat în văzul celor cerești, al celor pământești și al celor dedesubt; Care
cu adevărat a înviat din morți, înviindu-L e El Tatăl Lui; după asemănare,
Tatăl lui ne va înviat în Hristos Iisus și pe noi, care credem în El fără de Care
nu avem viața adevărată”[5].
„Slăvesc pe Iisus Hristos Dumnezeu,
Care v-a înțelepțit așa. Am înțeles că ați ajuns desăvârșiți în neclintita
credință, ca și cum ați fi pironiți, cu trupul și cu sufletul, în crucea
Domnului Iisus Hristos și întăriți în dragoste, în sângele lui Hristos, plini
de credință în Domnul nostru, Care cu adevărat este «din neamul lui David după trup»[6], dar Fiu
al lui Dumnezeu după voința și puterea lui Dumnezeu, născut cu adevărat din
Fecioară, botezat de Ioan, «ca să se
împlinească de El toată dreptatea»[7]. Pe timpul
lui Pilat din Pont și al lui Irod a fost pironit cu adevărat pentru noi cu trupul,
din al cărui fruct suntem noi, din patima Lui cea de Dumnezeu fericită; «ca să ridice semn»[8] în veci
prin înviere pentru a adunat pe sfinții și credincioșii Lui, fie din iudei, fie
din păgâni, într-un singur trup al Bisericii Lui.
El a pătimit toate acestea că să ne
mântuim. A pătimit cu adevărat și a înviat cu adevărat, nu cum spun unii
necredincioși, că a pătimit în aparență, ei existând în aparență, și, precum gândesc,
așa li se va întâmpla, că sunt fantome și draci.
Eu Îl știu și după înviere și cred că
este. Când a venit la Petru și la cei dimpreună cu el, le-a zis: «Luați, pipăiți-mă și vedeți, că nu sunt
demon fără de trup»[9]. Și îndată
s-au atins de El și au crezut, unindu-se strâns și cu trupul și cu duhul Lui. De
asta au disprețuit moartea și au fost găsiți mai presus de moarte. După înviere
a mâncat cu ei și a băut cu ei, ca unul în trup, deși duhovnicește era unit cu
Tatăl”[10].
[1] In. 14, 30.
[2] Lc. 1, 27, 34.
[3] Rom. 6 4.
[4] Scrierile Părinților Apostolici, P.S.B. 1, Traducere, note și
indici de Pr. D. Fecioru, ed. IBMBOR, București, 1979, p. 163.
[5] Ibidem, p.
172.
[6] In. 7, 42; Rom. 1, 13.
[7] Mt. 3, 15.
[8] Is. 5, 26; 11, 12; 49, 22; 62, 10.
[9] Lc. 24, 39.
[10] Scrierile Părinților
Apostolici, P.S.B. 1... pp. 182-183.
Sfântul Ignatie Teoforul despre
Nașterea Domnului
Stăpânitorul
veacului acestuia[1]
n-a cunoscut Fecioria Mariei[2], nașterea
lui Hristos din ea și moartea Domnului. Trei taine răsunătoare care s-au
săvârșit în tăcerea lui Dumnezeu. Dar cum s-au descoperit veacurilor? O stea a
strălucit pe cer mai mult decât toate stelele; lumina ei era nespusă și
noutatea ei minuna; toate celelalte stele, împreună cu soarele și luna, horă
făceau în jurul stelei, care covârșea cu lumina ei pe toate. Și tulburare a
fost. De unde noutatea aceasta că steaua nu se aseamănă cu celelalte stele? Atunci
orice magie s-a nimicit și orice legătură a răutății a pierit; neștiința s-a risipit;
iar vechea împărăție a căzut, când Dumnezeu s-a arătat în trup omenesc spre înnoirea
vieții veșnice[3].
A luat început ceea ce fusese hotărât de Dumnezeu și prin acesta toate se puneau
în mișcare, pentru că se pregătea nimicirea morții[4].
joi, 1 decembrie 2022
Moş Crăciun şi Iisus
Moş Crăciun şi Iisus
Dacă te porţi frumos:
Moşul îţi poate lăsa un cadou sub un brad.
Moşul trăieşte la Polul Nord.
Moşul se plimbă cu sania.
Moşul vine o dată pe an.
Moşul îţi umple ciorapii cu daruri.
Moşul coboară pe horn.
Ca să fac o poză cu Moşul, trebuie să stai la rând.
Moşul te lasă să te aşezi pe genunchii lui.
Moşul trebuie să te întrebe: „Cum te cheamă?”.
Moşul are o burtă plină cu bumbac.
Moşul râde „ho, ho, ho”.
Cei care îl ajută pe Moş, fac jucării.
Moşul te face să râzi.
Iisus, fără să-i pese cum te porţi, ţi-a făcut cadou
viaţa Sa, pe care şi-a dat-o pentru tine.
Iisus e peste tot.
Iisus merge printre noi şi merge pe ape.
Iisus e mereu lângă tine ca să te ajute.
Iisus suplineşte toate necesităţile tale.
Iisus îţi bate la uşă chiar dacă nu ai coş, apoi intră
în inima ta când îl inviţi tu.
Iisus este mereu lângă tine de fiecare dată când îi
rosteşti numele.
Iisus îţi oferă umărul Său şi mâinile Lui pentru a te
consola.
Iisus îţi ştie numele dinainte să te naşti, îţi
cunoaşte trecutul şi viitorul.
Iisus nu e gras, dar are o inimă plină de iubire.
Iisus ştie că, uneori, nu ai nevoie doar de râs, ci şi
de ajutor şi speranţă.
Iisus reînnoieşte vieţi, repară inimi şi reface cămine
distruse.
Iisus te poate face să trăieşti din nou. De aceea îţi
cer ca, în loc de un salut gol de „Crăciun Fericit”, să mi te alături în urarea
mea către lume: „ FELICITĂRI, AZI IISUS
S-A NĂSCUT PENTRU TINE!”
(Anonim)
Mulţumiri
lui Pr. Jose Antonio Muguerza[1]
[1]
Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice
pentru suflet, vol. 11, trad. Sofia Alexe, ed. Pauline, Bucureşti, 2008,
pp. 59-61.
marți, 29 noiembrie 2022
vineri, 25 noiembrie 2022
duminică, 20 noiembrie 2022
joi, 17 noiembrie 2022
miercuri, 16 noiembrie 2022
marți, 28 decembrie 2021
luni, 27 decembrie 2021
Martorii Nașterii Domnului Hristos Arhimandritul Teofil Părăian
Martorii
Nașterii Domnului Hristos
Arhimandritul
Teofil Părăian
Cine zice „Hristos s naște,
măriți-L...” dă mărturie despre Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos. Și cum
noi toți, cei credincioși spunem acest cuvânt, precum și altele asemenea,
suntem martori ai acestui eveniment, pe care îl sărbătorim. Martori ai Nașterii
Domnului nostru Iisus Hristos suntem și când spunem: „Nașterea Ta, Hristoase,
Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței”. Tot martori ai Nașterii
Mântuitorului suntem și când afirmăm că „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de
ființă naște” sau când spunem, din partea fiecăruia dintre noi: „Taină străină
văd și preamărită: cer fiind peștera; scaun de Heruvimi, Fecioara; ieslea,
sălășluire întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos-Dumnezeu, pe Care
lăudându-L, Îl mărim”. Toate acestea sunt mărturisiri de credință, sunt
mărturii pe care le dăm noi înșine despre evenimentul ce s-a petrecut în
Betleem, când Maica Domnului, într-un staul de acolo, „născut pe Fiul ei Cel
întâi și L-a înfășat și L-a culcat în iesle” (Lc. 2, 7). Mărturie despre
aceasta dă Sfântul Evanghelist Luca, dar împreună cu el suntem și noi martori
despre faptul că „ni S-a născut nouă un Mântuitor, Care este Hristos-Domnul”
(Lc. 2, 11). Noi n-am fost de față când îngerii, la Nașterea Mântuitorului,
i-au cântat: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între
oameni bunăvoire” (Lc. 2, 14), dar cuvintele acestea le spunem și noi, iar
aceasta nu numai la sărbătoarea Nașterii Domnului, ci și cu multe alte
prilejuri. Credința noastră în cele ce s-au petrecut atunci, când Fiul lui
Dumnezeu S-a arătat ca Dumnezeu adevărat și om adevărat, ne face să spunem
împreună cu îngerii: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace,
între oameni bunăvoire” și să avem aceste cuvinte ca un program de viață, dând
și prin aceasta mărturie că „la plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său,
născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca
să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4).
Știm că cei dintâi care L-au văzut pe
Fiul lui Dumnezeu întrupat, ca „prunc culcat în iesle”, au fost niște păstori
de oi, niște ciobani.
Credința noastră ne face părtași cu
ei, căci și noi, asemenea lor, dăm mărturie, în vremea noastră, despre
evenimentul de atunci, când preamărim și lăudăm pe Dumnezeu pentru cele ce s-au
făcut (Lc. 2, 20).
După mărturia Sfântului Evanghelist
Matei, în fața Mântuitorului, ca prunc, au văzut cu fețele la pământ și I s-au
închinat magii de la Răsărit, care i-au adus și daruri: aur, tămâie și smirnă.
Asemenea lor, li noi, cei credincioși, călăuziți nu de o stea de pe cer, ci de
mărturia sfinților evangheliști și de învățătura Sfintei noastre Biserici,
suntem martori ai Nașterii Domnului, ca unii care, după pilda magilor, dar la
măsurile noastre, ne închinăm Mântuitorului și zicem: „Mărirea întru cei de sus
lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”; „Lăudămu-Te, bine Te
cuvântată, ne închinăm Ție, mărimu-Te, mulțumim Ție, pentru mărirea Ta cea
mare”.
Împreună cu Pruncul culcat în iesle,
păstorii au văzut pe Maria și pe Iosif, pe care mai apoi i-au văzut și magii de
la Răsărit. Maria, Maica Domnului și dreptul Iosif au fost cei dintâi care L-au
văzut pe Mântuitorul lumii, cei dintâi care au știut că Cel ce S-a născut „S-a
întrupat de la Duhul SFânt” (Lc 1, 35; Mt. 1, 20. Privind și noi, cu ochii
credinței, pe dreptul Iosif, alături de Pruncul Iisus, ne gândim cu bucurie la
delicatețea lui, căci în vremea nedumeririi sale, nevrând să vădească pe
Fecioara Maria, „și-a pus în gând s-o lase pe ascuns” (Mt. 1, 19), dar care
primind îndreptare de la înger, a luat-o pe Preasfânta Fecioară și a
sprijinit-o în rosturile ei. Iar la Maica Domnului fiindu-ne luarea aminte, noi
cei credincioși, ca martori ai Nașterii Domnului, zicem cu cinstirea cea după
puterea noastră: „De frumusețea fecioriei tale și de prealuminată curăția ta,
Gavriil mirându-se, a strigat ție, Născătoare de Dumnezeu: «Ce laudă vrednică
voi aduce ție, ce te voi numi pe tine nu mă pricep, ci mă minunez. Pentru
aceasta, precum mi s-a poruncit, strig ție: Bucură-te, cea plină de dar; Domnul
este cu tine»”.
Telegraful Român,
Sibiu, 1 și 15 decembrie 1991
Nr. 47-48/1991[1]
[1]
Arhimandritul Teofil Părăian, Gânduri de
altădată pentru atunci, pentru acum și pentru totdeauna, ed. Mitropolia
Olteniei, Craiova, 2006, pp. 289-290.
duminică, 26 decembrie 2021
De meditat la zile de sărbătoare
De meditat la zile de
sărbătoare
Crăciunul este,
poate, cea mai grea dintre perioadele anului. Bate și Valentine’s day. Fiindcă
nicicînd presiunea socială, familială, emotională nu este atît de mare ca de
Crăciun. Fericirea celorlalti, mai zgomotoasă și stridentă. Perfectiunea lor,
mai vie. Bunăstarea lor – mai evidentă. Toti par să se descurce cu toate cele
trebuincioase mai bine decît tine. Au bradul mai mare și mai strălucitor,
cadouri mai frumoase și mai scumpe, treaba mai degrabă făcută, cozonacii mai
pufoși și mai dulci, sarmalele mai bine învelite. Coafura, țoalele, bijuteriile
potrivite. Pozele mai reușite. Pe Facebook apar traditionalele fotografii de
familie de Crăciun, cu ei trei sau patru îmbrăcati în haine roșii, pupîndu-se
și pozînd în familia perfectă și obstinant fericită. Numai zilele astea am
numărat eu vreo patru, despre care știam adevărul din spatele pozei:
amantlîcuri descoperite recent, abuz, alcoolism, nefericire și control, în
ordinea de pe tricouri. Nu am putut da un amărît de like minciunii frumos
ambalate. Pot crede unei poze făcute instant, într-un moment în care și o
relatie altminteri nefericită are un moment de bine, însă nu pot valida o
minciună cu premeditare. Am și întrebat pe cineva: de ce, dacă voi sunteti așa
de rău, faceti pozele astea? Pentru copil, au zis, să aibă o amintire frumoasă
micutul. Am zîmbit amar. Ce ne mai place să mintim și ne mintim! Cum ajungem să
credem că dacă îmbrăcăm copilul în roșu și plătim o sesiune foto profi ștergem
din memoria lui certurile noastre, nefericirea, faptul că nu ne suportăm, că el
vede și simte asta în fiecare clipă. Cînd el ne va reproșa că i-am distrus
copilăria cu scandalurile dintre noi și ura pe care am perpetuat-o ani de-a
rîndul, vom scoate ca magicianul din pălărie poza de Crăciun din 2017 și i-o
vom băga sub nas, despre ce vorbești, copile, avem dovezi roșu pe hîrtie
fotografică de 8×13 că eram o familie frumoasă și fericită! Inventezi.
Ne comparăm mereu
cu minciunile sociale ale celorlalti și mereu ieșim pe minus. Și așa ajungem să
ne simtim mai greșiti, mai defecti, mai singuri, mai nefericiti, mai deprimati
decît toată lumea. Iar asta ne adîncește depresia și sentimentul de inadecvare.
Și atunci mintim și noi, să nu cădem de fraieri. Mimăm și noi binele
sărbătoresc, doar nu suntem mai proști decît altii.
Știu oameni care
au luat bani împrumut de la institutii din alea de credit instant ca să aibă
bani de cadouri scumpe, să nu se facă de rîs la neamurile mai bogate cu care nu
se văd decît o dată pe an, la masa de Crăciun. Fiindcă vor să simuleze o
bunăstare pe care nu o trăiesc și mai degrabă se lasă picati cu ceară decît să
admită că nu le merge tocmai strălucit. Asta i-ar face mai putin buni decît
ceilalti, le-ar scădea și mai tare stima de sine, i-ar face să admită că ei nu
au reușit, e ceva greșit la ei. Le-ar activa rușinea.
E multă, enorm de
multă presiune. Toate luminițele de pe străzi, colindele și cîntecele de sezon
vesele care rulează pe fundalul oricărui magazin, for fuck’s sake, și la
funebre îl auzi pe Hrușcă în perioada asta dacă ai ghinion să trebuiască să
alegi un sicriu, goana tuturor după cadoul cel mai frumos, cel mai potrivit. Și
în toată veselia stridentă, generalizată, dacă tu ești trist, cum să nu te
simti și mai trist și mai nepotrivit în peisaj? Mai greșit, mai singur în drama
ta?
Apoi sunt vizitele
și mesele de Crăciun, aproape toate fiindcă așa se face, așa e traditia, nu
avem de ales, o dată pe an e Crăciunul. Și epuizarea pentru a pregăti totul,
pentru a termina salata de biof care numai biof nu contine, și ouăle umplute,
și cozonacii, și friptura. Ca apoi să ți se umple (sau să umpli, la rîndul tău)
casa și masa de tot felul de oameni pe care i-ai evitat tot anul sau ani de-a
rîndul, nu întîmplător. Unul dintre marile motive de anxietate și depresie.
Fiindcă acolo ți se apasă pe toate rănile și problemele nerezolvate de cînd
erai mic. Te nimerești la masă cu toti oamenii ăia, fiecare bea cîte ceva și te
trezești că tranșati vreun conflict rămas suspendat de la masa precedentă sau
din copilărie, reproșurile zboară, unchiul se îmbată și tipă la nevastă,
femeile tipă la copii, ăia zbiară și mai tare, verișoarele se privesc cu
invidie pe sub genele rimelate, uite-o pe fufa aia cu ce blană a venit, oare de
unde are atîtia bani, sigur are vreun amant bogat, că bărbat-su, vai steaua
lui, apoi se apleacă și îi șoptește la ureche bărbatului, Gicule, vreau și eu
blană din asta, ce, noi suntem mai prejos decît ăștia, dragă, m-ai adus ca pe o
săracă, să mă înjosesc, apoi cu voce tare, Nicu a zis că îmi ia mașină nouă de
Crăciun, a comandat-o, trebuie să-mi sosească, să vezi ce frumoasă e,
full-option, spune-le, dragă, cît a costat, o avere! Și cei care nu-și vorbesc,
nora care nu a mai lăsat copilul la bunica dinspre tată fiindcă e certată cu
scorpia aia, nu mergem nicăieri, du-te singur la mă-ta aia dacă vrei, eu ti-am
zis că nu calc acolo, ce dacă e Crăciunul. Și apoi vii acasă sau pleacă toată
lumea aia și te pui pe plîns, ce naiba mi-o fi trebuit să îi chem/să mă duc,
parcă nu știam de anul trecut că o să mă facă să mă simt? Și ce cadouri oribile
am primit…
Între timp, au
apărut sfaturile moderniste, care îti spun că nu e nevoie să faci toate astea,
e ok si dacă nu faci cozonaci și nu inviti pe nimeni, e ok și dacă nu ai casa
lună și bradul perfect, e ok orice, important e să fii tu fericit, numai că
lucrurile astea le știm cu totii rational, însă, din nefericire, aproape nimeni
nu face lucrurile rational, ci emotional, degeaba știu că e ok să fie casa
mizerabilă, dacă eu nu sunt în regulă cu asta, după ce 50 de ani am făcut
același lucru, cum mă conving eu de pe o zi pe alta că acum e ok să fie și
altfel? Iar faptul că nu reușesc pune și mai multă presiune pe mine. Ce e
greșit cu mine, de ce eu nu pot face așa cum scrie X că face, că ea e relaxată
și zen și face sărbători minunate, în timp ce eu mă stresez ca o proastă? Toti
știm rational că nu avem nici motive să fim depresivi dacă suntem sănătoși și
avem un acoperiș deasupra capului, dar asta nu ne face să devenim brusc veseli,
doar fiindcă ne repetăm motivele rationale pentru care nu ar trebui să ne
simtim așa cum ne simtim.
Presiune,
presiune, presiune. Îmbuibare. Iar dacă le alături, aproape că întelegi motivul
pentru care presiunea vine la pachet cu îmbuibarea. Sau invers, îmbuibarea la
pachet cu presiunea. Fiindcă, aproape întotdeauna, mîncatul excesiv (orice
excesiv, for that matter, băutul excesiv) vine ca răspuns emotional la vidul
emotional care se creează în interiorul nostru. Mănînc (beau) ca să umplu cu
ceva golul ăla, tristetea, inadecvarea, sentimentul că sunt defect, rușinea,
frica. Probabil nu întîmplător mîncăm atît de mult de sărbători, cînd presiunea
de a fi conformi, fericiti șamd este cea mai mare din tot timpul anului. Mîncăm
și bem ca să uităm, fiindcă e cel mai la îndemînă panaceu, fiindcă îndulcește
suferinta.
Și nimic din toate
astea nu s-ar întîmpla dacă noi am fi bine cu noi. Dacă am fi sinceri cu noi și
cu ceilalti. Dacă nu am avea vieti duble, nu în sensul de adulter, ci în sensul
de a fi unii cînd suntem singuri cu noi înșine și altii cînd suntem alături de
ceilalti. Dacă am avea curajul vulnerabilitătii. Dacă nu am avea o mie de
măști. Dacă ne-am cunoaște cu adevărat și ne-am lăsa cunoscuti.
Asta îmi amintește
de un film italian foarte mișto, pe care vi-l recomand de sărbătorile astea, e
făcut anul trecut parcă și vorbește despre faptul că ne suntem atît de străini
unii altora, chiar dacă trăim în aceleași case cu anii sau suntem prieteni de
cînd eram mici. Actiunea are loc la o masă festivă, care ar putea fi masa de
Crăciun de care vorbeam mai devreme, unde niște prieteni foarte vechi, cupluri,
genul prieten de familie dintotdeauna, se lasă prinși în capcana unui joc de-a
adevărul. Cineva aruncă provocarea de a pune toate telefoanele mobile pe masă
și de a răspunde la ele pe speaker și de a citi cu voce tare orice mesaje vor
primi pentru tot restul serii. Ce urmează e lesne de prevăzut, nu e așa? Nu
încercati asta acasă, la masa de Crăciun. Fiindcă chiar suntem perfect necunoscuti,
celorlalti, dar și nouă înșine.
Sărbători fără
incidente majore vă doresc. Că alea minore sunt inevitabile, nu e așa? Am văzut
eu bărbati aproape bătuti în supermarket de neveste vigilente și aprige, în
goana după făină și carne tocată.
De Petronela Rotar
Sursa: https://www.facebook.com/Desufletpentrusuflet/photos/a.662667133822077/4654563064632444/
vineri, 24 decembrie 2021
PRUNC UCIDEREA
PRUNC
UCIDEREA[1]
„Iar când Irod a
văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte și, trimițând, a ucis pe toți
pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai în
jos, după timpul care îl aflase de la magi”
(Matei 2, 16).
În preajma Crăciunului, colindele
noastre înfierează fapta abominabilă a lui Irod: uciderea pruncilor. Și totuși,
cu tristețe, realizăm cât de mult a scăzut convingerea creștină a oamenilor de
astăzi. Aproape că e nebăgat în seamă genocidul ce se comite în lumea noastră:
este vorba de avort. Cu sânge rece sunt uciși milioane de copii. Pentru că de
la concepere fătul este o persoană cu dreptul la viață, având suflet și trup.
Aceste ucidere au și pe tărâm
național și social o urmare catastrofală. Societatea românească îmbătrânește și
se împuținează. Și nu numai societatea românească, ci în general societatea
europeană. Ca România să rămână cum o știm, cu peste douăzeci de milioane de
oameni, și nu cu cincisprezece cum e prognoza, fiecare familie ar trebui să aibă
trei copii: unul pentru tata, unul pentru mama și altul pentru Biserică și
Țară. Pentru că, din motive obiective, nu toți tinerii pot întemeia o familie
sau sunt cazuri când unele familii n-au copii.
Este trist că majoritatea oamenilor
nu știu ce se întâmplă când se face un avort. De multe ori, nici femeile care
au avort nu realizează că au omorât un copil. De spusele unora cred că până în
luna a treia fătul este doar un ghem de celule și nu un om adevărat. Nimic mai
fals! Viața începe în momentul concepției.
Avortul este rana de moarte a
iubirii. Marii duhovnici sunt foarte limpezi în acest sens. Părintele Cleopa
vedea o seamă de suferințe, chiar pământești, legate de avort, nemaipomenind de
pedeapsa veșnică.
Părintele Arsenie Papacioc consideră
că „acest păcat este printre cele mai
mari păcate posibile. Mi-am zis în sinea mea – motivat – că a ucide un copil în
pântece e mult mai grav decât a omorî un om botezat. Mai întâi de toate, acest
copil e autonom. Mama care îl poartă în pântece n-are drept asupra vieții lui.
El e, fără discuție, liber să crească fără alt stăpân decât Dumnezeu”[2].
Nu numai duhovnicii, ci și medicii cu
frică de Dumnezeu, antropologii și biologii sunt de acord cu învățătura
Bisericii: ne spun că avortul, din moment ce întrerupe o viață cu identitate
separată, este crimă. Iar embrionul este viață cu existență și identitate de
site, individ cu toate drepturile, din momentul conceperii.
Pe cale de consecință, sfântul Vasile
cel Mare, în canonul 2, spune că femeia ce avortează trebuie supusă canonisirii
ucigașului. Iar cei ce provoacă avort sunt mercenari plătiți să omoare, ca
soldații lui Irod.
Complicitatea la avort este
complicitatea la ucidere. Și bărbatul femeii care avortează, spune Sfântul Ioan
Gură de Aur, este părtaș la păcatul uciderii: „De ce semeni acolo unde ogorul are de gând să strice rodul? Acolo unde
se săvârșește ucidere înainte de naștere? Că nici pe desfrânată nu o lași să
fie desfrânată, ci o faci ucigașă de om! Vezi cum se ajunge de la o beție la
desfrânare, de la desfrânare la adulter și de la adulter la ucidere! Sau chiar
mai rău decât uciderea. Căci nu am cum să o numesc… și sălașul nașterii îl faci
sălaș al uciderii? Și femeia care ți-a fost dată spre naștere de prunci o
pregătești pentru ucidere”[3].
Comițând acest păcat, oamenii își
aduc „argumente”: fie sărăcia, fie „compromiterea” carierei, fie faptul că
viața femeii este în pericol, fie că vârsta nu e cea potrivită. Ori analizate,
aceste argumente nu stau în picioare. Nici un argument nu te poate îndreptăți
să ucizi.
Elogiind familia numeroasă, un ierarh
din veacul trecut spunea: „Cât de mare
este fericirea în familiile numeroase! Nu numai că mulți copii sunt multe guri
care cer pâine, dar sunt și multe rugi «Tatăl nostru» în familie. Numai în
familiile numeroase există o educație adevărată. Aici băieții au ce învăța de
la fete și fetele de la băieți. Aici școala vieții este deplină. Spiritul de
jertfă, de răspundere, de renunțare, devotamentul și dragostea reală se
descoperă”[4].
Este vremea în care inima femeii
creștine, cu frică de Dumnezeu trebuie să cânte curat și frumos imnul vieții.
Cu ochii ațintiți la Maica Domnului trebuie să spună: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău!” (Luca, 1, 38).
Amin[5].
[1]
Predică pentru prima duminică după Crăciun.
[2]
http://www.orthodoxphotos.com/readings/avortul/
[3]
Comentariu la Epistola către Romani,
Omilia 24, P.G. 60, 626.
[4]
Ioan Suciu, Mama, Oradea, 1945, p.
140.
[5]
†Andrei Andreicuţ, Drept învățând cuvântul adevărului Tău –
carte de predici - , Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 536-538.
PE ALTĂ CALE - IPS Andrei Andreicuț
PE
ALTĂ CALE[1]
De şase săptămâni
încercăm, prin post şi rugăciune, prin înfrânare şi spovedaniei, să ne primenim
ieslea sufletului, pentru a-L primi pe Pruncul Mântuitor, care Se coboară
printre noi, se face om ca noi, pentru a ne da nouă posibilitatea îndumnezeirii.
De şase săptămâni am ponit la drum
spre Betleem, dimpreună cu cei trei crai, şi dacă ne amintim bine, din
pastorala de anul trecut, urcuşul înspre Betleem are şapte trepte: credinţa în
Dumnezeu, frica de Dumnezeu, pocăinţa sinceră, concretizată printr-o bună
spovedanie, înfrânarea, răbdarea, nădejdea şi unirea sau întâlnirea cu Hristos.
Iată-ne într-acest moment sublim:
Hristos S-a coborât printre noi, S-a aşezat în ieslea sufletului nostru, ne-am
întâlnit cu El şi putem spune că Dumnezeu este cu noi. Ne prosternăm înaintea
Lui şi-I aducem daruri: aurul credinţei, smirna nădejdii şi tămâie dragostei.
Îi auzim pe îngeri spunându-ne răspicat: „Vă
binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut
azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”, şi cântăm împreună cu ei: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe
pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).
Întrebarea pe care ne-o punem este
următoarea: ce trebuie să facem după ce L-am găsit pe Hristos, după ce ne-am
întâlnit cu Hristos? Trebuie să facem ceea ce au făcut craii: să ne întoarcem
acasă pe altă cale, să nu mai dăm pe la Irod, pentru că prea mult l-am slujit.
Mântuitorul ne vorbeşte în Evanghelie
de două căi, de două porţi, atunci când ne îndeamnă zicându-ne: „Întraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este
poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi
strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei
care o află” (Matei 7, 13-14).
Craii au venit înspre Hristos pe
calea cea largă şi s-au rătăcit pe la Irod, adică pe la potrivnicul, dar s-au
întors acasă pe calea cea strâmtă, s-au întors acasă alţi oameni, oameni nou.
Sfântul Apostol Pavel ne spune că: „dacă
este cineva în Hristos, este făptură nouă, cele vechi au trecut; iată toate
s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17).
Avem şi criterii de a ne verifica
dacă ne-am schimbat calea vieţii, după întâlnirea cu Hristos. Pe cea largă omul
îşi permite orice, nu-şi face probleme de conştiinţă. Pe calea cea largă omul
îi dă trupului tot ceea ce pofteşte, „iar
faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie,
destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii,
mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele
asemenea acestora…, iar cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia
lui Dumnezeu” (Galateni 5, 19-21). Pe calea cea strâmtă, care duce la
mântuire, omul nu îşi poate permite orice. Această cale este calea bunătăţii,
calea înţelepciunii şi îndurării. Pe această cale, pe care s-au întors şi
craii, îi întâlneşti pe cei împăcaţi cu sufletul, pe cei mângâiaţi, pe cei
plini de nădejde, pe cei vindecaţi de patimi, pe cei credincioşi, pe cei
fericiţi. În sufletul lor Duhul Sfânt rodeşte „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine,
credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie” (Galateni 5, 22-23).
Domnul Hristos, în predica de pe
munte, ne spune limpede că după fapte îl poţi cunoaşte pe om pe ce cale merge:
„după roadele lor îi veţi cunoaşte. Au
doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice
pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să
facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face
roade bune se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7, 16-19).
Crăciunul ne învăluie cu dalbele lui
datini şi ne face să tresăltăm de bucurie cum saltă copilaşi în jurul pomului
încărcat cu bunătăţi. În faţa marii taine a întrupării Domnului cuvintele sunt
neputincioase şi exclamăm dimpreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Minunea ne înspăimântă. Cel bătrân în zile
S-a făcut copil; Cel care stă pe scaun înalt şi preaslăvit este aşezat în
iesle; Cel nepipăit şi netrupesc este cuprins de mâini omeneşti; Cel care rupe
legăturile păcatului se înfaşă în scutece, pentru că vrea aceasta. Căci vrea să
prefacă necinstea în, cinste, să îmbrace ceea ce este neslăvit în slavă”[2].
Cei trei crai s-au cutremurat în faţa
acestei taine şi şi-au schimbat drumul vieţii, s-au întors acasă pe altă cale.
Întâlnirea cu Hristos le-a marcat întreaga existenţă şi au devenit „făpturi
noi”. Cu smerenie trebuie să recunoaştem că de multe ori pentru noi realităţile
pe care ni le propovăduieşte Biserica la Crăciun sunt nişte moşteniri frumoase
pe care le-am primit din vremuri de demult, dar nu sunt adevăruri de crezut şi
de trăit. Crăciunul rămâne o frumoasă sărbătoare folclorică, iar creştinismul nostru
este lipsit de puterea mărturisirii; inima omului este plină de tot felul de
gândiri şi porniri vrăjmaşe lui Hristos şi Evangheliei. N-am putea spune că
lumea de astăzi este cu mult mai bună decât evreii de pe vremea Mântuitorului.
Ce ziceau evreii despre ei înşişi? Ei se lăudau că sunt credincioşi, că sunt
popor ales, că au Legea lui Dumnezeu, că sunt urmaşii lui Avraam. Nu odată s-a
ivit în mijlocul acestui popor un proroc sau altul, trimis de Dumnezeu, şi le
spunea: Mi-e scârbă de jertfele şi sărbătorile voastre. Toată închinăciunea
voastră este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate să Se uite la
voi atâta vreme cât inima vă rămâne rece şi nu vă schimbaţi calea vieţii!
Dacă ne-am lua după mulţimea celor ce
colindă şi petrec cu prilejul sfintelor sărbători, am putea spune la prima
vedere că oamenii sunt foarte credincioşi. Dacă stai însă să judeci după
învăţătura Mântuitorului şi după Evanghelie viaţa lor de toate zilele, nu prea
ai motive de bucurie. Ne-am obişnuit cu un creştinism aşa de şubred, aşa de
lipsit de vlagă.
Totuşi, şi aceasta ne mângâie
sufletul, printre credincioşii noştri există oameni iubitori de Dumnezeu şi de
Biserică, oameni evlavioşi care-L primesc pe Hristos în ieslea sufletului lor,
care-şi pregătesc sufletul prin post şi spovedaniei, care încearcă să se
întoarcă acasă pe calea cea strâmtă. Pentru ei se împlineşte cuvântul
Evangheliei: „şi celor câţi L-au primit,
care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii lui Dumnezeu” (Ioan
1, 12). Ei poartă în această zi sfântă de Crăciun un dialog interior cu
Mântuitorul zicându-I: Doamne, ce ne-am fi făcut noi fără Tine? Ce ar fi fost
de capul nostru dacă Tu nu Te-ai fi pogorât pe pământ întrupându-Te? Ce s-ar fi
întâmplat cu noi dacă Tu nu Te răstigneai pe Cruce pentru păcatele noastre?
Unde ne-am găsi mântuirea dacă Tu n-ai fi întemeiat Biserica?
Trăim într-o lume dezorientată,
încercată de multe lipsuri şi necazuri. Din nefericire aceste neajunsuri sunt
prezente şi pe plan spiritual. Concepţia despre lume şi viaţă a multora dintre
semenii noştri este descreştinată. De aici vin toate prăbuşirile morale,
sociale şi economice. Criza mai întâi de toate este spirituală şi ea determină
multe manifestări morbide. Această criză nu se rezolvă prin intrarea în
Comunitatea Europeană, presupunând că pe tărâm economic s-ar îmbunătăţi anumite
lucruri, ci se amplifică prin libertinajul care vine dintr-acolo. Noi ştim că
trăinicia neamului se întemeiază pe familia creştină sănătoasă şi morală. De
aceea suntem împotriva tuturor păcatelor nefireşti care-l degradează pe om. Şi
mai ştim că însoţirea creştină nu-i un mijloc lesnicios de a dobândi plăceri,
nici numai o asigurare împotriva neputinţelor de la bătrâneţe, ci este
comuniune şi dăruire. Menirea căsătoriei este desăvârşirea personală a soţilor
şi naşterea de prunci. Sigur că există şi făpturi denaturate, egoiste până la
limită, care nu vor să primească binecuvântarea lui Dumnezeu, aducând copii pe
lume. Or, aceste tendinţe anormale sunt încurajate de spiritul apusean, pentru
care nici sodomia şi nici avortul nu mai sunt socotite păcate grave.
Ce-i de făcut? Să găsim drumul pe
care s-au întors craii acasă, să ne întoarcem de la Betleem pe „calea cea
strâmtă”, să ne integrăm noi creştinii în fiinţa lui Hristos, să nu ne dezbinăm
din punct de vedere religios, ci să rămânem în credinţa strămoşilor noştri.
Lucru acesta trebuie să-l facem cu toţii: de la vlădica până la opincă; de la
cei ce stau în fruntea ţării şi până la truditorii care binecuvintează cu
sudoarea frunţii lor brazdele pământului.
În preajma clipelor de cânte şi
lumină când cerul şi pământul cântă împreună preamărindu-L pe Domnul pogorât
printre noi, vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi vă urăm să petreceţi cu
pace şi cu bucurie sfintele sărbători ale Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei.
Amin[3].
Eveniment istoric și Taină
Eveniment istoric și Taină
Nașterea
lui Hristos este un eveniment istoric, pentru că se petrece într-o anumită
epocă, pe vremea când Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar în Iudeea
guverna Irod. Sfinții Evangheliști insistă în accentuarea caracterului istoric
al evenimentului, pentru că vor să arate că Hristos a fost o personalitate
istorică, ceea ce înseamnă că a luat cu adevărat trup omenesc și că întruparea
nu a fost o presupunere sau o închipuire.
În ciuda caracterului său istoric,
acest eveniment este o taină. Știm că există Dumnezeu-Om, Dumnezeu desăvârșit,
dar felul în care firea dumnezeiască s-a unit cu cea omenească în ipostasul
Cuvântului rămâne o taină. De altfel, ceea ce s-a petrecut în persoana lui
Hristos, adică unirea ipostatică a firii dumnezeiești cu cea omenească, este un
eveniment unic. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin avea să spună că Hristos este
„singurul lucru nou sub soare”, adică singurul lucru nou după zidirea lumii.
Aceasta înseamnă că, după facerea lumii și a omului, nimic nu mai este nou în
univers. Toate se repetă. Nașterea unui om este rezultatul cuvântului lui
Dumnezeu să facem om după chipul și după
asemănarea Noastră sau creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și îl
supuneți (Facere 1, 26-28). Nou este numai Dumnezeul-Om Hristos.
Așadar, caracterul istoric al
evenimentului nu exclude taina, dar nici taina nu desființează caracterul
istoric. De Crăciun, sărbătorim Nașterea lui Hristos, dar în același timp,
trăim faptele legate de Naștere și în chip tainic, în inima noastră, pentru că
atunci când viețuim în Biserică, trăim și suntem părtași la toate stadiile
sfintei întrupări[1].
[1]
Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la
Marile Sărbători, trad. de Daniela Filioreanu,, ed. Egumenița/Cartea Ortodoxă,
Galați, 2004, pp. 26-27.
LinkWithin
