Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon - Predica, predicatorul și ascultătorii...

 

Vasile Gordon - Predica, predicatorul si ascultatorii. Studii-teologice_seria-III_an-X_nr-01_ianuarie-Marti... by Hrab Alexandru

Bartolomeu Anania - Din ultima pastorală: un text despre starea lucrurilor

 

Un text scris acum 15 ani, care surprinde cu o claritate remarcabilă realitățile și frământările lumii pe care o trăim astăzi. O adevărată mărturie de luciditate, discernământ și înțelegere a timpului. Textul îi aparține Mitropolitului  Bartolomeu Anania.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Trăim realitatea unor vremuri, în care şi la noi în ţară, la fel ca peste tot în lume, Crăciunul se arată foarte devreme, scăldat într-o uriaşă risipă de lumini şi culori. Ai crede că toate jocurile de artificii ale lumii, ţâşnite-n văzduh şi sparte în milioane de jerbe sclipitoare, s-au aninat în copaci, pe balcoane, pe stâlpi, prin grădini, pe acoperişurile clădirilor, în ghirlande de văpăi sărbătoreşti. Fireşte, întâia şi marea bucurie e a copiilor.

Moş Crăciun, pe cât de bătrân, pe atât de ispititor, surâde din desagă şi făgăduieşte la nesfârşit. Părinţii i se supun cu mare lepădare de sine şi-i mută sacul sub crengile bradului festiv, coalizaţi într-o universală şi superbă amăgire a vârstei de cristal.

În nici o altă sărbătoare, tradiţia nu e atât de strâns îngemănată cu izvorul ei religios. Mai înaintea icoanei rituale şi a slujbei liturgice, colinda cântă la fereastră şi-L vesteşte pe Dumnezeu-Pruncul. În credinţă şi datină, copiii sunt înaintemergătorii preoţilor şi, poate, cei mai autentici ambasadori ai veşnicului Betleem, purtătorii adevăratei tradiţii a colindelor, care ne oferă o tainică înţelegere a sufletului acestei superbe sărbători.

Cei vechi ai noştri aveau o mai dreaptă înţelegere a Crăciunului decât o avem noi, mulţi din cei de azi. Copleşiţi de atâta simţ al istoriei, suntem tot mai aplecaţi să observăm pe un Iisus al ei, care s-a născut cândva cu aproape două mii de ani în urmă, o dată pentru totdeauna, a cărui întrupare o celebrăm printr-o amintire liturgică şi, eventual, printr-un ospăţ la care El nu a fost poftit.

Sărbătorile de iarnă sunt o superbă celebrare a purităţii.

Naşterea Domnului din Preacurata Fecioară, prospeţimea Anului Nou, apele sfinţite ale Bobotezei, îngerescul chip al Sfântului Ioan, colindele, datinile, bradul de Crăciun, toate sunt menite să ne sustragă mizeriilor endemice şi să ne aducă aminte că, cel puţin două săptămâni din an, putem fi mai buni la inimă, mai frumoşi în gândire şi mai curaţi la suflet.

Din păcate, există printre noi destui „creştini” care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într-un revelion perpetuu, fără sfârşit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici. Nimic alarmant, dacă o astfel de petrecere în lanţ nu s-ar contura ca mod de viaţă al multora din tinerii noştri de azi, fără nici o apărare legiuită într-un mediu din ce în ce mai agresiv şi mai dizolvant.

Pornind de la premiza că planeta noastră este opera lui Dumnezeu, sunt un partizan al mişcărilor ecologiste, care nu-şi propun altceva decât refacerea şi menţinerea pământului în toată puritatea, frumuseţea şi rodnicia lui. Nu am auzit însă de un ecologism spiritual, de un curent împotriva poluării sufletelor tinere, sistematic agresate de libertinajul mediatic care le inculcă gustul pentru vulgaritate, pornografie, violenţă şi desfrâu.

Or, gustul viciat devine mentalitate, iar mentalitatea deviată răstoarnă valorile, consfinţind anormalitatea drept normalitate, în interiorul unei libertăţi prost înţelese şi rău folosite. Aceasta, însă, nu exclude neputinţa de a înţelege libertatea în sensul ei profund şi adevărat. Cum am înţeles-o noi?

Libertatea de a nu mai respecta regulile de circulaţie rutieră, libertatea de a devasta adăposturile din staţiile de autobuz, libertatea de a fi dezmăţaţi, libertatea televiziunii de a afişa neruşinarea, libertatea presei de a cultiva limbajul mitocănesc, calomnia şi asasinatul moral, libertatea copilului de a-şi sfida părinţii, libertatea mamei de a-şi ucide pruncul nenăscut, libertatea legii de a consfinţi anormalul drept normal, libertatea sindicalistului de a impune legea ciomagului, libertatea patronului de a-şi ascunde veniturile, libertatea frontierelor de a înstrăina bunuri culturale şi de a asigura invaziile nocive de tot felul, libertatea insului de a crede că poate oricând să facă ce vrea…

Nu este liber cel care poate să facă şi să spună ce vrea, ci este liber cel care spune şi face ceea ce trebuie şi ceea ce este cuviincios.

Avem o lege pentru protecţia copilului, dar ea nu se resimte şi pe micul ecran, şi cu atât mai puţin în şcolile publice unde funcţionează, obligatoriu, aşa-zisele programe de sănătate care-i învaţă pe copii cum să îmbătrânească vertiginos prin depravare planificată. Avem o lege antidrog, dar nu şi una antidezmăţ. Avem o lege anticorupţie, dar nu şi una antiseducţie.

Avertismentul antialcoolic devine timid şi neputincios în vecinătatea imediată a beţivului proclamat erou. Ora de religie nu poate face mare lucru dacă eforturile Bisericii nu sunt sprijinite de instituţiile statului, de societatea civilă şi, nu în ultimul rând, de presă.

Ne interesează copiii străzii, dar nu avem dreptul să-i uităm pe copiii maidanului moral. Astăzi suntem într-o febrilă căutare de soluţii împotriva crizei şi a sărăciei, dar nu vom face nimic fără remediile spirituale împotriva acestei crime lente şi bine studiate care distruge conştiinţa tinerilor.

Zadarnic curăţim pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu oameni deformaţi şi mutilaţi sufleteşte.

Vă rog, părinţilor, ocrotiţi-vă copiii! E vorba de viitorul nostru ca neam, popor şi patrie.

Un gând bun, şi copiii noştri vor primi cel mai frumos cadou de Sfintele Sărbători.

La mulţi ani!

Ultima Pastorală scrisă de ÎPS Bartolomeu Anania (2010)

Sursa: Facebook

 

Despre Molitfele Sf. Vasile, dar care nu-s ale lui și care n-au treabă cu noaptea trecerii dintre ani

 

Despre Molitfele Sf. Vasile, dar care nu-s ale lui și care n-au treabă cu noaptea trecerii dintre ani

 

În fiecare an, la trecerea dintre ani sau pe 1 ianuarie, reapare o practică care ridică serioase probleme teologice și pastorale: citirea în masă a așa-numitelor „Molitfe ale Sfântului Vasile”. Deși este foarte răspândită, această practică nu este una firească în Tradiția Bisericii și merită lămurită, fără patimă, dar cu discernământ.

Nu toate aceste molitfe sunt scrise de Sfântul Vasile cel Mare. Cercetarea istorică și liturgică arată că majoritatea molitfelor de exorcizare atribuite lui sunt texte bizantine târzii, apărute la secole bune după viața sa. Ele au fost puse sub numele lui pentru autoritate și respect, nu pentru că el le-ar fi compus efectiv. Asta nu le face automat „rele”, dar obligă la onestitate.

Ziua de 1 ianuarie este o zi de sărbătoare, nu de exorcizare. Biserica prăznuiește Tăierea-împrejur a Domnului și pomenirea Sfântului Vasile. Este o zi a bucuriei, a binecuvântării timpului și a Liturghiei. Exorcismele sunt rugăciuni excepționale, destinate unor situații concrete și grave, nu unei sărbători luminoase și nu unei adunări generale.

Molitfele nu sunt rugăciuni de început de an. Ele nu se citesc pentru ca „să meargă bine anul”, pentru alungarea generică a răului sau ca protecție generală. Aceasta este o înțelegere greșită, apropiată de mentalitatea magică. În Ortodoxie, anul este binecuvântat prin Liturghie, prin pocăință, spovedanie și împărtășire, nu prin exorcizare colectivă.

Textele molitfelor sunt dure, imperative și centrate pe demoni și legături. Citite asupra copiilor, asupra oamenilor sănătoși sau asupra credincioșilor nepregătiți, ele pot induce teamă, anxietate și obsesie față de rău. Viața creștină este hristocentrică, nu dominată de frică.

Nu există o rânduială patristică sau canonică care să ceară citirea acestor molitfe la început de an. Sfântul Vasile nu a lăsat nicio poruncă în acest sens. Practica este una târzie și locală, nu o tradiție universală a Bisericii.

În tradiția veche, exorcismele se citeau individual, cu discernământ pastoral, după spovedanie și post, pentru cazuri reale. Citirea lor automată, asupra tuturor, doar pentru că „așa se face”, este considerată de mulți duhovnici un abuz liturgic.

Noaptea dintre ani nu are o semnificație liturgică specială. Este un prag calendaristic, nu unul sacramental. A încărca acest moment cu ideea că „trebuie neapărat citite molitfe” sau că altfel anul va fi rău ține mai degrabă de superstiție decât de credința ortodoxă.

Calea firească și sănătoasă duhovnicește este Liturghia, rugăciunea de mulțumire, pocăința, spovedania și încrederea în Hristos. Molitfele își au locul lor, dar nu la început de an și nu citite în masă, fără discernământ.

Concluzia este simplă: molitfele nu sunt rele în sine, dar folosirea lor greșită poate produce frică și confuzie. Credința adevărată începe cu lumină, nu cu teamă.

Despre „necurăția” femeii

 

Femeia nu poate fi necurată din cauze firești!

 

În tradiția răsăriteană femeia este încă puternic marcată de o mentalitate mai veche, ce o plasa mereu în urma bărbatului și chiar o devaloriza. Așa se face că încă persistă o confuzie nefericită între teologie și fiziologie, ce interzice femeii să intre în biserică la vremea ciclului, pe motive de „necurăție”, de parcă bărbatul ar fi mai pur sau de parcă ea ar fi vinovată pentru această problemă fiziologică (și, incontestabil, nedorită”). O confuzie și mai gravă persistă atunci când femeia lăuză – și-așa tracasată după naștere și binecuvântată de Dumnezeu ca părtașă la actul creației! – noi o declarăm, cu totul aberant, ca fiind „spurcată”. Ba până și ea, biata femeie (mai puțin cele emancipate; de altfel și mișcările „feministe” s-au născut tot ca reacții la inechitățile legate de discriminările legate de sex!), ajung să se considere astfel, din bun simț, când de fapt perioada de sarcină, travaliu nașterii și toate dificultățile creșterii copilului, mai ales de început de drum, o îndreptățesc mai curând la cunună de martiriu, decât la „stâlpul infamiei”! Cele două episoade biblice: femeia cu hemoragie și femeia păcătoasă cu „risipa de mir” sunt argumente puternice și în favoarea reconsiderării unei mentalități misogine/discriminatorii. Eugen Jurca, Rugăciuni și psalmi de suflet, ediția a III-a, Timișoara, Ed. de Vest, 2018, pp. 95-96.

Canonul 17 al Sf. Ioan Postitorul spune:

„După cum scurgerea mucilor din nări sau a salivei din gură nu face pe om necurat, tot așa nici curgerea sângelui la femeie nu o face necurată, fiind un lucru firesc al trupului”.

De unde vine, de fapt, ideea că femeia ar fi „necurată”?

Așa cum citam mai sus: în tradiția răsăriteană circulă încă, din păcate, o mentalitate veche, care confundă grav teologia cu fiziologia. O mentalitate care ajunge să spună – explicit sau implicit – că femeia ar fi „necurată” în anumite momente ale vieții ei: la menstruație, după naștere, în lăuzie. Și, mai grav, această idee a fost interiorizată chiar de multe femei, din „bun-simț” religios, de parcă ar fi ceva normal să te simți vinovată pentru ceea ce nu alegi și nu controlezi.

Dar de unde vine această idee? Răspunsul: nu din Evanghelie. Originea ei se află în Legea Vechiului Testament, mai precis în Leviticul, capitolul 15. Acolo, orice scurgere de sânge sau de fluide (la femei și la bărbați!) era considerată „necurăție rituală”. Nu păcat, nu vină morală, ci o categorie cultică temporară, specifică unei epoci fără igienă, fără medicină, fără înțelegere biologică a trupului. Inclusiv bărbatul era „necurat” în anumite situații fiziologice. Nimic misogin aici în sine – era o pedagogie a sacrului, limitată istoric.

Problema apare atunci când această categorie veterotestamentară este mutată mecanic în creștinism, unde nu mai are ce căuta.

Pentru că Hristos face exact opusul. Episodul femeii cu hemoragie (Marcu 5) este decisiv: după Levitic, femeia era profund „necurată”; atinge pe Hristos; și totuși nu Hristos se spurcă, ci femeia se vindecă. Este o ruptură teologică majoră: necurăția biologică nu se transmite, nu are putere, nu definește omul. La fel, femeia păcătoasă care unge cu mir (Luca 7) – respinsă de mentalitatea socială – este primită, iertată, ridicată.

Evanghelia mută accentul radical:

·         de la trup la inimă,

·         de la biologie la libertate,

·         de la ritual la persoană.

Și totuși, mai târziu, mentalitatea arhaică a revenit pe ușa din dos. Nu prin dogmă, ci prin tradiție populară rigidizată, prin frica de sânge, prin citirea literală a Legii Vechi, fără cheie evanghelică. Canoane pastorale, menite să exprime evlavie sau delicatețe, au fost transformate în interdicții absolute. Iar femeia a ajuns, absurd, să fie percepută ca „spurcată” tocmai în momentele în care este cel mai aproape de taina vieții.

Teologic vorbind, aceasta este o gravă eroare. Pentru că:

·         sugerează că firea creată de Dumnezeu ar fi impură,

·         transformă maternitatea într-o problemă,

·         contrazice Evanghelia,

·         contrazice Părinții Bisericii.

De pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune limpede: nu trupul spurcă, ci păcatul. Iar Sfântul Ioan Postitorul afirmă explicit, într-un canon, că menstruația nu este mai „necurată” decât mucii sau saliva – simple realități fiziologice.

A spune că femeia este „necurată” pentru ceea ce ține de biologia ei înseamnă, în fond, a spune că Dumnezeu a creat ceva greșit. Iar asta nu mai este tradiție, ci caricatură de teologie.

Creștinismul autentic nu stigmatizează femeia, nu blamează trupul și nu transformă maternitatea în „stâlp al infamiei”. Dimpotrivă: vede femeia ca împreună-lucrătoare cu Dumnezeu la creație, vrednică mai degrabă de respect și sprijin, nu de excludere rituală.

Poate că a venit timpul să ne întrebăm nu „ce spune obiceiul”, ci ce spune Evanghelia. Și întrebați-i pe cei care spun că femeia este necurată de unde au scos-o?

P.S. Într-o scrisoare adresată lui Ammun, Sfântul Atanasie cel Mare pune o întrebare decisivă, care ar trebui să închidă orice discuție despre „necurăția” biologică:

„Ce necurăție poate exista într-un lucru firesc? Dacă omul este creat de Dumnezeu, cum poate fi ceva necurat în cele rânduite de El?”

Pentru Sfântul Atanasie, problema este una dogmatică, nu de disciplină. A declara necurat un proces natural al trupului înseamnă, implicit, a spune că Dumnezeu a creat ceva impur. Iar asta este inadmisibil.

De aceea el afirmă fără echivoc:

·         nu menstruația spurcă,

·         nu lăuzia spurcă,

·         nu scurgerile trupești spurcă,

·         doar păcatul spurcă.

Tot ce ține de fire este bun, pentru că vine din mâna Creatorului. Numai ceea ce ține de voință, de alegerea liberă împotriva binelui, poate fi numit necurat. A muta vina pe trup este, pentru Sfântul Atanasie, o rămășiță iudaizantă, o întoarcere la Legea Veche fără cheia Evangheliei.

Cu alte cuvinte: femeia nu este „necurată” nici la ciclu, nici după naștere, nici în lăuzie. A sugera contrariul nu este evlavie, ci confuzie teologică.

 

 

Despre cinstirea Maicii Domnului

 

Despre cinstirea Maicii Domnului

 

Spunea cineva într-o predică că informațiile despre Maica Domnului ar proveni din evanghelii apocrife „aruncate” de Biserică și că, în aceste condiții, nu ar avea sens să o cinstim.

Verificând lucrurile, am înțeles că această afirmație nu este corectă din punct de vedere istoric. Biserica nu a considerat niciodată scrierile apocrife ca Scriptură și nu și-a întemeiat credința pe ele, dar nu le-a „aruncat”. Este adevărat că unii Sfinți Părinți le-au menționat ocazional, însă doar ca surse istorice sau tradiționale, nu ca autoritate biblică.

Cinstirea Maicii Domnului se bazează pe Sfânta Scriptură și pe Tradiția vie a Bisericii, care a existat înainte de canonizarea Noului Testament.

Mai mult, credința Bisericii a fost dintotdeauna că Maica Domnului a rămas pururea Fecioară, lucru care ține de misiunea ei unică în planul mântuirii. Și atunci întreb, retoric: cum s-ar mai fi gândit ea să aibă alți copii, știind că a născut pe Fiul lui Dumnezeu și că întreaga ei viață a fost legată de această chemare unică? Însuși Dumnezeu a ales-o pentru acest plan. Iar Dumnezeu nu a ales-o pe Maica Domnului întâmplător, ci pentru credința, curăția și smerenia ei, dar mai ales pentru răspunsul ei liber: „Fie mie după cuvântul Tău”. O alegere care ne arată că Dumnezeu lucrează cu libertatea omului și că întruparea Fiului Său nu a fost un eveniment oarecare, ci o lucrare pregătită cu grijă.

Un argument biblic foarte clar este scena de la Cruce, unde Hristos o încredințează pe mama Sa ucenicului Ioan. În contextul iudaic al vremii, acest gest nu ar fi avut sens dacă Maica Domnului ar fi avut alți fii care să aibă grijă de ea.

Un exemplu al felului în care Biserica o cinstește corect este Soborul Maicii Domnului (26 decembrie), sărbătoare așezată imediat după Nașterea Domnului. Prin aceasta, Biserica arată limpede că Hristos este în centru, iar Maica Domnului este cinstită pentru rolul ei unic în întruparea Lui, nu separat și nu mai presus de El. În cele din urmă, rămâne și o întrebare simplă: cum poți spune că Îl cinstești pe Fiul, dacă ignori sau disprețuiești pe mama pe care El Însuși a ales-o și a cinstit-o? Cinstirea Maicii Domnului nu Îl umbrește pe Hristos, ci dimpotrivă, arată cât de reală și profundă a fost întruparea Lui. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin spune că Maica Domnului a cunoscut prima bucuria Învierii, nu ca o informație spectaculoasă, ci ca o concluzie firească: cea care nu s-a despărțit de Fiul ei nici la Cruce, nici la mormânt, nu putea fi lipsită de mângâierea Învierii.

Și revenind, îmi vine în minte episodul în care Mântuitorul îl readuce la viață pe fiul văduvei din Nain. Văzând durerea mamei din Nain, Hristos nu vede doar o tragedie a clipei. În lacrimile acelei văduve se adună toată fragilitatea femeii într-o lume în care ea trăia prin fiul ei. Înviindu-i fiul, Mântuitorul nu face doar o minune, ci oprește prăbușirea unei mame care urma să rămână singură, fără apărare, fără sprijin. Aceasta era condiția femeii din acea perioadă.

Dar această milă este și o anticipare. Hristos vede deja durerea Maicii Sale, care nu va primi înapoi un fiu înviat la poarta cetății, ci va sta sub cruce, în tăcere, lăsându-L să moară pentru lume. De aceea, o și încredințează ucenicului Ioan. Și din nou aduc această întrebare: „Dacă ar fi existat alți fii ai Maicii Domnului, de ce, pe cruce, Hristos nu i-ar fi încredințat Maica lor, ci o dăruiește ucenicului iubit?”. Să nu uităm, la doisprezece ani, Evanghelia vorbește despre un singur Copil „pierdut” și regăsit în Templu — Fiul Maicii Domnului; Evanghelia nu pomenește niciun alt copil al Maicii Domnului care să fi fost căutat împreună cu El/ei.

Astfel, dacă Fiul lui Dumnezeu Se pleacă cu atâta milă asupra durerii unei mame străine, cinstirea Maicii Domnului nu este un adaos omenesc, ci răspunsul firesc la inima Evangheliei.

 

Iisus. Un Profil Biografic – de Armand Puig

 

Iisus. Un Profil Biografic – de Armand Puig

 

„Iisus. Un Profil Biografic” este o lucrare de teologie și istorie biblică ce oferă un portret riguros și echilibrat al lui Iisus din Nazaret, realizat pe baza cercetării istorico-critice moderne. Cartea se adresează atât specialiștilor, cât și cititorilor interesați de o înțelegere serioasă și documentată a vieții lui Iisus.

Conținut și abordare

Armand Puig propune o biografie istorică a lui Iisus, ancorată ferm în:

·         textele evanghelice,

·         contextul religios, social și politic al Palestinei secolului I,

·         rezultatele exegezei biblice contemporane.

Autorul evită atât abordările strict devoționale, cât și scepticismul radical, urmărind să reconstruiască figura lui Iisus așa cum poate fi cunoscută istoric, fără a separa artificial istoria de credință.

Temele principale

Cartea tratează, într-un mod clar și sistematic:

·         originea și mediul lui Iisus;

·         activitatea sa publică și mesajul despre Împărăția lui Dumnezeu;

·         relația cu discipolii și cu autoritățile religioase;

·         semnificația minunilor și a parabolelor;

·         procesul, răstignirea și sensul morții sale;

·         începuturile credinței în înviere.

Stil și valoare

Stilul este accesibil, dar academic, cu explicații clare, note bine integrate și argumentație solidă. Puig reușește să prezinte dezbaterile teologice complexe într-o formă inteligibilă, fără a simplifica excesiv.

De ce merită citită

·         oferă un profil coerent și credibil al lui Iisus istoric;

·         este utilă pentru studenți la teologie, profesori, preoți, dar și pentru cititori laici;

·         reprezintă o punte între cercetarea științifică și înțelegerea credinței creștine.

În concluzie, „Iisus. Un Profil Biografic” este o lectură esențială pentru oricine dorește să-l cunoască pe Iisus dincolo de clișee, printr-o analiză serioasă, echilibrată și profund respectuoasă față de tradiția creștină.

 

Iisus. Un profil biografic (Armand Puig) by A. Alexandru Nitu

Anne Frank – Fata care a scris lumină în mijlocul întunericului

 

Anne Frank – Fata care a scris lumină în mijlocul întunericului

 

Amsterdam, vara anului 1942.

O fetiță de treisprezece ani își primește de ziua ei un caiet mic, legat în coperți roșii cu carouri, fără să știe că acel dar modest avea să devină una dintre cele mai importante cărți din istoria omenirii.

Îl deschide, zâmbește și scrie cu litere rotunde:

 „Sper că vei fi un prieten bun pentru mine, Kitty.”

Așa a început Jurnalul Annei Frank – o conversație cu un prieten imaginar, scrisă dintr-un loc ascuns, într-un timp în care speranța era aproape un act de rebeliune.

Anne Frank s-a născut în 1929, la Frankfurt, într-o familie evreiască obișnuită, iubitoare și modernă.

Dar când naziștii au ajuns la putere, părinții ei, Otto și Edith Frank, au înțeles repede că Germania nu mai era un loc sigur.

Au fugit în Olanda, sperând că acolo viața va continua normal.

Pentru o vreme, așa a fost.

Anne mergea la școală, râdea cu prietenele, visa să devină scriitoare.

Dar în 1940, Germania a invadat Olanda, iar legile antievreiești au început să apară una după alta, tăind din libertate cu precizia rece a unui cuțit:

evreii nu mai aveau voie în parcuri, în cinematografe, la școală, nu mai aveau voie să meargă cu tramvaiul, să dețină afaceri, să trăiască la fel ca ceilalți.

Și, treptat, au început să dispară.

Când sora Annei, Margot, a primit ordinul de deportare către un „lagăr de muncă”, familia Frank a știut că trebuie să dispară și ea – dar nu în moarte, ci în ascundere.

Anexa secretă

Pe 6 iulie 1942, familia Frank s-a refugiat într-un loc ascuns în spatele biroului unde lucra Otto Frank, pe Prinsengracht 263 – o clădire din centrul Amsterdamului.

O ușă secretă, mascată de o bibliotecă rotativă, ducea către „anexa secretă”: o serie de camere mici, reci, unde aveau să trăiască ascunși peste doi ani.

În acele încăperi tăcute, Anne a început să scrie.

Scria în fiecare zi, despre tot – despre frică, despre foame, despre zgomotele pașilor de afară care o făceau să tresară, dar și despre dragoste, visuri, curiozitate, dorința de a trăi.

În timp ce de afară se auzeau sirene, împușcături și pași de soldați, ea nota în jurnal:

 „În ciuda a tot ceea ce se întâmplă, eu cred că oamenii sunt buni în adâncul inimii lor”.

Cum poate o copilă să creadă asta, în mijlocul unui război care ucidea milioane?

Poate pentru că Anne nu voia să lase ura să-i ucidă sufletul.

Sfârșitul tăcerii

În august 1944, cineva a trădat ascunzătoarea.

Gestapo-ul a venit brusc, a spart tăcerea și a ridicat pe toți cei ascunși.

Anne, sora ei și părinții au fost duși mai întâi la Auschwitz, apoi deportați în Bergen-Belsen, un alt lagăr al morții.

În primăvara anului 1945, când războiul era aproape terminat, Anne și Margot au murit de tifos, într-un cort murdar, înconjurate de mii de trupuri fără viață.

Avea doar 15 ani.

Câteva luni mai târziu, lagărul a fost eliberat.

Doar Otto Frank, tatăl ei, a supraviețuit.

Când s-a întors la Amsterdam, a găsit jurnalul fiicei sale, salvat de o prietenă care îl găsise după arestare.

A citit paginile și a plâns – nu doar pentru ce pierduse, ci pentru ce lumina rămăsese în acele rânduri.

A decis să-l publice.

În 1947, a apărut prima ediție a „Jurnalului Annei Frank”, iar vocea acelei fete care scrisese dintr-un colț de întuneric a început să străbată lumea întreagă.

Moștenirea Annei Frank

De atunci, milioane de oameni au citit jurnalul.

Unii au plâns, alții au fost rușinați, alții au învățat ce înseamnă curajul tăcut al unui copil care a știut să rămână om într-o lume care își pierduse umanitatea.

Casa unde s-a ascuns familia Frank este astăzi muzeu – Casa Annei Frank –, un loc unde vizitatorii merg în liniște, ating pereții și simt aerul greu al acelei istorii.

Dar poate cea mai mare moștenire nu este casa, nici cartea, ci credința Annei: credința că binele există, chiar și atunci când este îngropat sub ruine.

Morala

Anne Frank ne învață că lumina nu are nevoie de spațiu, ci de credință.

Că și într-un pod întunecat, înconjurat de frică, poți scrie fraze care strălucesc mai tare decât războiul.

Că adevărata rezistență nu înseamnă ură, ci speranță.

Ea nu a avut timp să devină femeie, dar a devenit conștiința unei lumi întregi.

Prin cuvintele ei, și-a depășit moartea, și-a învins frica, și a dovedit că, uneori, un creion și o inimă curată pot fi mai puternice decât o armată întreagă.

 „Cine este fericit va face și pe alții fericiți”.

Curajul și credința sunt stelele care luminează chiar și cea mai neagră noapte.”

Sursa: Facebook by Asmarandi Alexandra

 

Ce putem învăța de la Anne Frank?

1)      Puterea cuvintelor

Un simplu jurnal a devenit o voce auzită de milioane de oameni. Scrisul poate păstra adevărul viu.

2)      Speranța în vremuri grele

Chiar și în pericol, Anne a scris:

„Eu cred că oamenii sunt buni în adâncul inimii lor.”

3)      Curajul nu înseamnă lipsa fricii

Anne s-a temut, dar nu a renunțat să spere.

4)      Fiecare copil/om contează

Deși a trăit doar 15 ani, Anne a influențat o lume întreagă.

Morala

·         Lumina vine din interior.

·         Bunătatea este o formă de rezistență.

·         Cuvintele pot schimba lumea.

·         Nu vârsta contează, ci ce lași în urmă.

Poate vă interesează și o altă poveste impresionantă: Povestea Neerjei Bhanot