Despre „necurăția” femeii

 

Femeia nu poate fi necurată din cauze firești!

 

În tradiția răsăriteană femeia este încă puternic marcată de o mentalitate mai veche, ce o plasa mereu în urma bărbatului și chiar o devaloriza. Așa se face că încă persistă o confuzie nefericită între teologie și fiziologie, ce interzice femeii să intre în biserică la vremea ciclului, pe motive de „necurăție”, de parcă bărbatul ar fi mai pur sau de parcă ea ar fi vinovată pentru această problemă fiziologică (și, incontestabil, nedorită”). O confuzie și mai gravă persistă atunci când femeia lăuză – și-așa tracasată după naștere și binecuvântată de Dumnezeu ca părtașă la actul creației! – noi o declarăm, cu totul aberant, ca fiind „spurcată”. Ba până și ea, biata femeie (mai puțin cele emancipate; de altfel și mișcările „feministe” s-au născut tot ca reacții la inechitățile legate de discriminările legate de sex!), ajung să se considere astfel, din bun simț, când de fapt perioada de sarcină, travaliu nașterii și toate dificultățile creșterii copilului, mai ales de început de drum, o îndreptățesc mai curând la cunună de martiriu, decât la „stâlpul infamiei”! Cele două episoade biblice: femeia cu hemoragie și femeia păcătoasă cu „risipa de mir” sunt argumente puternice și în favoarea reconsiderării unei mentalități misogine/discriminatorii. Eugen Jurca, Rugăciuni și psalmi de suflet, ediția a III-a, Timișoara, Ed. de Vest, 2018, pp. 95-96.

Canonul 17 al Sf. Ioan Postitorul spune:

„După cum scurgerea mucilor din nări sau a salivei din gură nu face pe om necurat, tot așa nici curgerea sângelui la femeie nu o face necurată, fiind un lucru firesc al trupului”.

De unde vine, de fapt, ideea că femeia ar fi „necurată”?

Așa cum citam mai sus: în tradiția răsăriteană circulă încă, din păcate, o mentalitate veche, care confundă grav teologia cu fiziologia. O mentalitate care ajunge să spună – explicit sau implicit – că femeia ar fi „necurată” în anumite momente ale vieții ei: la menstruație, după naștere, în lăuzie. Și, mai grav, această idee a fost interiorizată chiar de multe femei, din „bun-simț” religios, de parcă ar fi ceva normal să te simți vinovată pentru ceea ce nu alegi și nu controlezi.

Dar de unde vine această idee? Răspunsul: nu din Evanghelie. Originea ei se află în Legea Vechiului Testament, mai precis în Leviticul, capitolul 15. Acolo, orice scurgere de sânge sau de fluide (la femei și la bărbați!) era considerată „necurăție rituală”. Nu păcat, nu vină morală, ci o categorie cultică temporară, specifică unei epoci fără igienă, fără medicină, fără înțelegere biologică a trupului. Inclusiv bărbatul era „necurat” în anumite situații fiziologice. Nimic misogin aici în sine – era o pedagogie a sacrului, limitată istoric.

Problema apare atunci când această categorie veterotestamentară este mutată mecanic în creștinism, unde nu mai are ce căuta.

Pentru că Hristos face exact opusul. Episodul femeii cu hemoragie (Marcu 5) este decisiv: după Levitic, femeia era profund „necurată”; atinge pe Hristos; și totuși nu Hristos se spurcă, ci femeia se vindecă. Este o ruptură teologică majoră: necurăția biologică nu se transmite, nu are putere, nu definește omul. La fel, femeia păcătoasă care unge cu mir (Luca 7) – respinsă de mentalitatea socială – este primită, iertată, ridicată.

Evanghelia mută accentul radical:

·         de la trup la inimă,

·         de la biologie la libertate,

·         de la ritual la persoană.

Și totuși, mai târziu, mentalitatea arhaică a revenit pe ușa din dos. Nu prin dogmă, ci prin tradiție populară rigidizată, prin frica de sânge, prin citirea literală a Legii Vechi, fără cheie evanghelică. Canoane pastorale, menite să exprime evlavie sau delicatețe, au fost transformate în interdicții absolute. Iar femeia a ajuns, absurd, să fie percepută ca „spurcată” tocmai în momentele în care este cel mai aproape de taina vieții.

Teologic vorbind, aceasta este o gravă eroare. Pentru că:

·         sugerează că firea creată de Dumnezeu ar fi impură,

·         transformă maternitatea într-o problemă,

·         contrazice Evanghelia,

·         contrazice Părinții Bisericii.

De pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune limpede: nu trupul spurcă, ci păcatul. Iar Sfântul Ioan Postitorul afirmă explicit, într-un canon, că menstruația nu este mai „necurată” decât mucii sau saliva – simple realități fiziologice.

A spune că femeia este „necurată” pentru ceea ce ține de biologia ei înseamnă, în fond, a spune că Dumnezeu a creat ceva greșit. Iar asta nu mai este tradiție, ci caricatură de teologie.

Creștinismul autentic nu stigmatizează femeia, nu blamează trupul și nu transformă maternitatea în „stâlp al infamiei”. Dimpotrivă: vede femeia ca împreună-lucrătoare cu Dumnezeu la creație, vrednică mai degrabă de respect și sprijin, nu de excludere rituală.

Poate că a venit timpul să ne întrebăm nu „ce spune obiceiul”, ci ce spune Evanghelia. Și întrebați-i pe cei care spun că femeia este necurată de unde au scos-o?

P.S. Într-o scrisoare adresată lui Ammun, Sfântul Atanasie cel Mare pune o întrebare decisivă, care ar trebui să închidă orice discuție despre „necurăția” biologică:

„Ce necurăție poate exista într-un lucru firesc? Dacă omul este creat de Dumnezeu, cum poate fi ceva necurat în cele rânduite de El?”

Pentru Sfântul Atanasie, problema este una dogmatică, nu de disciplină. A declara necurat un proces natural al trupului înseamnă, implicit, a spune că Dumnezeu a creat ceva impur. Iar asta este inadmisibil.

De aceea el afirmă fără echivoc:

·         nu menstruația spurcă,

·         nu lăuzia spurcă,

·         nu scurgerile trupești spurcă,

·         doar păcatul spurcă.

Tot ce ține de fire este bun, pentru că vine din mâna Creatorului. Numai ceea ce ține de voință, de alegerea liberă împotriva binelui, poate fi numit necurat. A muta vina pe trup este, pentru Sfântul Atanasie, o rămășiță iudaizantă, o întoarcere la Legea Veche fără cheia Evangheliei.

Cu alte cuvinte: femeia nu este „necurată” nici la ciclu, nici după naștere, nici în lăuzie. A sugera contrariul nu este evlavie, ci confuzie teologică.