Femeia nu poate fi necurată din cauze firești!
În
tradiția răsăriteană femeia este încă puternic marcată de o mentalitate mai
veche, ce o plasa mereu în urma bărbatului și chiar o devaloriza. Așa se face
că încă persistă o confuzie nefericită între teologie și fiziologie, ce
interzice femeii să intre în biserică la vremea ciclului, pe motive de
„necurăție”, de parcă bărbatul ar fi mai pur sau de parcă ea ar fi vinovată
pentru această problemă fiziologică (și, incontestabil, nedorită”). O confuzie
și mai gravă persistă atunci când femeia lăuză – și-așa tracasată după naștere
și binecuvântată de Dumnezeu ca părtașă la actul creației! – noi o declarăm, cu
totul aberant, ca fiind „spurcată”. Ba până și ea, biata femeie (mai puțin cele
emancipate; de altfel și mișcările „feministe” s-au născut tot ca reacții la
inechitățile legate de discriminările legate de sex!), ajung să se considere
astfel, din bun simț, când de fapt perioada de sarcină, travaliu nașterii și
toate dificultățile creșterii copilului, mai ales de început de drum, o
îndreptățesc mai curând la cunună de martiriu, decât la „stâlpul infamiei”!
Cele două episoade biblice: femeia cu hemoragie și femeia păcătoasă cu „risipa
de mir” sunt argumente puternice și în favoarea reconsiderării unei mentalități
misogine/discriminatorii. Eugen Jurca, Rugăciuni și psalmi de suflet,
ediția a III-a, Timișoara, Ed. de Vest, 2018, pp. 95-96.
