Jacques Martel - Marele Dictionar Al Bolilor Si Afectiunilor, Ed.2012

 Cartea se poate descărca de aici: https://mega.nz/file/9phG3AwL#xdqAYn94BThBIUDumwR2SqD30tFXTsvhprKN6LGZ0W4

Jacques Martel - Marele Dictionar Al Bolilor Si Afectiunilor Ed.2012-SCAN by Zada Bandi

Doctor Viviana Rugină, medic ginecolog mărturisește o minune

 

Lidia Stăniloae - Împreuna Cu Tatăl meu, Dumitru Stăniloae

 

Impreuna Cu Tatal Meu, Dumitru Staniloae by alin

Cartea se poate descărca de aici: https://mega.nz/file/RxIGzRTS#8dP-XYLOM6i6no01sMVb-F_ZDgz3-WhjNbGq8MPSooc

De la canonire la Canonizare – cazul Părintelui Arsenie Boca - Părintele Constantin Necula

 

De la canonire la Canonizare – cazul Părintelui Arsenie Boca

 

 

Părintele Constantin Necula

 

Semnalele canonizării Părintelui Arsenie Boca au așezat credincioșii pe rugăciune.  M-am gândit mereu, am și exprimat-o, că e în situația cea mai de invidiat pentru un om duhovnicesc. O parte din oameni se roagă la el. O altă parte pentru el.

Mai ales în Ardeal firesc, pomelnicele de pomenire ale Ieromonahului Arsenie Boca sunt tot mai prezente la Altar. Cum au crescut numărul de botezuri în care copiii primesc numele de Zian ori Ziana, Arsenie ori Arsenia. Poate pentru unii nu înseamnă nimic. Pentru generația nouă de părinți este semnul încrederii într-un om ale cărui harisme încă se discern de către cei care mai cred că e nevoie de analiză duhovnicească. E un stand-by apologetic. În încercarea de a lămuri nelămuriri? Poate. Părintele Arsenie este singurul care nu pare să se agite de situație. Din zbaterea momentului aud tot felul de vești. De altfel o jurnalistă-romancier ne-a și servit, deloc întâmplător, o poziție agitată mereu prin preajma momentelor în care s-a lucrat la dosarul de canonizare ori, deloc întâmplător, a reeditat același material, fără nici un retuș bibliografic, în toamna aceasta. A înțeles că veștile despre Părintele se vând bine pe tarabe. El, nevândutul! E greu de înțeles, de exemplu, cum dezvoltă o teorie pornind de la specularea conținutului unei biblioteci. Nu e singura. Unii au tras concluzii personale din amintiri cu corespondența Părintelui violată de ochii îndrăzneți ai unui tânăr seminarist. Și au pornit o întreagă diatribă împotriva Părintelui. Să ne înțelegem. Nu el, smeritul și oropsitul în timpul vieții, inclusiv de dezorientatele autorități bisericești, cere canonizarea. Pentru el e simplu. Cât a trăit a făcut tot ce a putut pentru a le oferi oamenilor soluția Hristos.

Merită amintită o analiză a lui Alexandru Mironescu la modul în care pluteau informațiile religioase în înnegritul de ură an 1968, subliniind că relatările despre Biserică sunt unele de subminare a singurei forțe pozitive de lucrare în lume, de regăsire și punere și repunere pe linia de plutire a unei colectivități: „Hristos este de neînlocuit. Nici o filozofie și nici o doctrină politică nu poate înlocui concepția creștină, iar în vremea noastră încercarea de a-l substitui pe Marx lui Hristos e una dintre cele mai enorme absurdități încercate de niște oameni în istorie” (Admirabila Tăcere. Jurnal 1968-1969, Humanitas, 2019, pp. 34-35).  Este și crezul, mărturisit în predică, lucrare duhovnicească și artistică de Părintele Arsenie. I-am făcut mult rău îngăduind ca miturile asupra vieții lui să-i înece viața propriu-zisă. Un oarecare aer de secretomanie, dus până la întârzierea publicării unor texte ale Părintelui, ori a unor analize corecte acolo unde textul său a fost distorsionat (cazul „Pravilei Albe”) a diluat forța cuvântului său direct. Prea mult și prea mulți s-au dat și se dau ucenicii săi. Publicarea în urmă cu puțini ani a celor 3 volume de documente din memoria CNSAS-ului ar fi trebuit să elimine din îndoieli. Constat însă că se speculează. Încă. Unii, care habar nu au avut că există de exemplu dosarele cu numele Boka, nu cu Boca, continuă să creadă și mărturisesc chiar că există documente despre care numai ei știu sau au habar...E greu. Canonizarea Părintelui a scos la iveală caractere, abordări în teologia sfințeniei și o serie de scenariști - unii atingând SF-ul ca revelație. Recenta carte realizată de Marius Vasileanu - care ar trebui cooptat ca specialist în cunoașterea fenomenului -, intitulată sugestiv „Altfel despre Arta Părintelui Arsenie Boca” (8 colaboratori, Ed. Școala Ardeleană, 2019, 222 pg.), caută să lămurească și o serie din abordările picturii de la Drăgănescu.

La „firul credinței” însă lucrurile stau altfel. Oamenii cărora li s-au întors din cancer copiii, ori care au primit copii ca dar de la Dumnezeu prin mijlocirea Părintelui, femeile cărora li s-au întors bărbații ce păreau pierduți pe panta alcoolismului ori a curviei, bărbații cărora li s-au întors mamele copiilor lor nu cred că mai au dubii și nici nu caută rațiuni în dragostea Părintelui. Să ne înțelegem. Nu vorbim doar de ultimii 30 de ani. Ci de când Părintele a căutat la setea de Dumnezeu a celor veniți în nevoi și durere, în ruperi ființiale la el ca la un Părinte. Poate că în ochii noștri, azi, ni se pare supraomenesc efortul său, ori sfaturile lui par că nu rezonă mereu cu ceea ce am învățat că ar trebui să fie teologia. Să nu uităm cărei Românii a vorbit și în ce Românie a lucrat Părintele Arsenie. Unei Românii arestate, ideologizate - când prea în dreapta, când abuziv în stânga -, unor români secătuiți de setea după liniștea și pacea lui Dumnezeu. Unei Românii ce abia se alfabetizase în credință, unitar ca limbă și concepte, și căreia i s-a furat apoi dreptul la educație religioasă. Unei Românii cu țărani care nu mai erau țărani și intelectuali care trăiau cel mai negru moment de viață. Unei Românii zidite de vii în temnițe. Unor monahi alungați, asemeni lui, pe bază de decret politic, din ceea ce era viața lui. Iar când politicul a forțat bisericescul să-i pedepsească lucrarea, ascultător și luptând cu sine, Părintele a stat mai departe de partea ortodoxiei. Poate că ar merita să deschidem ochii mari, acum, în jur. Să vedem cu câtă ușurință se sectarizează din Ortodoxie, pe baza unei nesmerite păreri de sine și de grup, unii dintre corifeii perfecțiunii spirituale. Părintele nu. Ascultător. Chiar când, cu o minimă bunăvoință, i s-ar fi putut acorda dreptul la slujirea unei ultime Liturghii.

Știind bine ambientul intelectual al Sibiului, îmi vine foarte greu să cred că în efervescența acelor ani un Părinte Stăniloae, un cunoscător al misticii și asceticii pauline ca Mitropolitul Nicolae Mladin, un apologet al fundamentării nou-testamentare a cercetării mistice de talia Părintelui Grigorie Marcu, ori un canonist de talia lui Liviu Stan n-ar fi amendat vreo deviere ori vreo alunecare spre misticisme ieftine la unul dintre cei chemați să fie educați pentru a educa. Cum mi-e și mai greu să cred că Părinții athoniți la care a făcut minimă ucenicie, alături de Părintele Serafim Popescu, ar fi lăsat neamendată vreo scăpare duhovnicească a celui trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan să fie pârghie de cunoaștere în nevoia de a reseta duhovnicia unei zone pastorale foarte grele. Ardealul.

Revin. Cred fundamental în nevoia limpezirii datelor și conținuturilor de credință ale mărturisirii Bisericii. Fără acest efort suntem pierduți. El nu ține de funcționărismul în care insistăm parcă să ne blocăm. Pe de altă parte avem și rezoluția de sfințenie ce poate fi citită în ochii martorilor la binele făcut de Părintele, la martorii efortului său de a educa monahii și monahiile pentru o calitate a vieții în Hristos fără echivoc. Iar când acest drept i s-a retras, el s-a retras în ascultare, artă și dialog. Urmărit. Persecutat alături de cei care-l căutau. Cum ar fi putut rămâne vreunul dintre noi cu vocația și încrederea neștirbită când în jur s-au țesut trădări și s-au crescut antipatii? El a rămas pentru a ne ajuta acum, când s-au întors timpurile de ură și încercare, înmuiate în limbajul politicului corect dar, vai, atât de adormitor pentru comozii căldicei. Părintele nu a cerut canonizarea. Cred însă că e un antivirus la vremea de sincretism inamic ce ne afectează cu tărie firea creștină a lucrurilor. Pentru cei care au trăit deja minunea schimbării vieții prin rugăciunile și sfaturile lui, Părintele este în sinaxarul inimii lor. Ca o fantă de lucire a Raiului în viețile lor.

Sursa: tribuna.ro via https://doxologia.ro/de-la-canonire-la-canonizare-cazul-parintelui-arsenie-boca

 

Pildele Mântuitorului,de Preot Ilarion Felea - fragment Datornicul nemilos

Sfântul Alexandru, Patriarhul Constantinopolului – 30 august

 

Sfântul Alexandru, Patriarhul Constantinopolului – 30 august

 

Când sfântul Mitrofan, întâiul patriarh al Constantinopolului, s-a apropiat de sfârșitul său cel pământesc, și a venit la el să-l cerceteze însuși marele împărat Constantin, întrebându-l pe cine va binecuvânta să primească scaunul patriarhiei după plecarea sa, sfântul Mitrofan a răspuns:

-          Domnul mi-a descoperit că după mine va lau scaunul patriarhiei Alexandru, cel

împreună cu mine slujitor, vrednic de alegere și de darul sfântului Duh…

            Alexandru era protopop și în vremea soborului de la Niceea a fost trimis de sfântul Mitrofan să-i țină locul, el fiind pe pat de suferință. Și acolo, sfântul Alexandru a apărat cu mare putere dreapta credință împotriva rău-credinciosului Arie.

            Ducându-se sfântul Mitrofan la Domnul, Alexandru a fost pus ca patriarh în locul lui.

            Luând cârja, a început grea luptă împotriva tuturor ereticilor, nu numai a celor arieni, ci și a altora, mulți fiind pe vremea aceea. Ci și cu filosofii păgâni ducea luptă.

            Unul din aceștia a mers la împăratul ținându-l de rău că a lăsat vechea credință idolească, i-a cerut să aducă în fața sa pe patriarhul Alexandru și să-i facă întrebare despre credință.

            Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, cu toate că, neînvățând filosofia elinească, însă fiind plin de Duhul Sfânt, nu ns-a lepădat de întrebare.

Venind în fața împăratului mulți filosofi și voind toți să facă întrebări episcopului creștinesc, sfântul i-a rugat să aleagă pe unul din ei mai înțelept și bun cuvântător să întrebe și ceilalți să asculte.

Și atunci s-a petrecut o minune a lui Dumnezeu, căci voind să înceapă a pune întrebări acel filosof, sfântul Alexandru, având în duh o descoperire minunată, a zis asupra acelui filosof: „În numele Domnului Iisus Hristos, poruncă îți dau să  taci!...”.

Și glasul filosofului a amuțit. Voind din nou a vorbi, el n-a mai putut.

Toți cei de față s-au spăimântat, iar unii din ei au crezut Domnului Hristos, trecând de partea patriarhului Alexandru.

Alții au fugit, cuprinși de grea rușinare.

Filosoful cel amuțit, văzând aceasta, și credința creștinească arătându-i-se dreaptă și tare, a căzut la picioarele arhiereului și dat prin semne dorința de a i se întoarce glasul, primind învățătura creștinească.

Atunci, sfântul Alexandru i-a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, vorbește!...”.

Și filosoful a dat glas mare zicând: „Slăvit să fie Dumnezeul creștinilor, Domnul Iisus Hristos, căruia și eu mă închin de aici înainte!...”.

Și, pe urmă, s-a botezat cu ceilalți prieteni ai săi, care crezuseră și ei.

S-a făcut atunci mare bucurie împăratului și tuturor credincioșilor, iar Dumnezeu era preamărit de toți.

Trecând câțiva ani de la soborul cel dintâi a-toată lumea, iată că venind Arie de la Constantinopole, izbutit a amăgi cu vicleșug pe drept-credinciosul împărat Constantin.

Iată cum s-a petrecut aceasta…

Înfățișându-se înaintea împăratului, arie a fost întrebat de el:

-          Crezi precum s-a statornicit în soborul cel de la Niceea?

Ereticul, având la sân hârtia ereticeștii lui credințe, a răspuns, lovindu-se cu mâna în

piept:

-          Așa cred… - ca și cum, pe față, s-ar fi învoit cu credința întărită la Niceea, iar în

ascuns cu gândul zicea: „Așa cred, precum am scris cu mâna mea și cum am în sânul meu…”.

            Jurându-se astfel înaintea împăratului și împăratul neștiind un vicleșug ca acesta, a crezut înșelătoarelor lui vorbe și l-a trimis la preasfințitul Alexandru ca să-l primească întru împărtășirea bisericească, ca pe un drept-credincios.

            Dar sfântul Alexandru nu vroia să-l primească și fiind atunci sâmbătă spre duminică, în care arie cerea să fie primit la împărtășire, sfântul Alexandru a căzut în rugăciune înaintea prestolului și a început a se ruga cu lacrimi, cerând lui Dumnezeu ca să-i ia sufletul din trup ca să nu mai vadă ziua când arie avea să se apropie și să ia sfânta împărtășanie, sau să se milostivească spre Biserica sa, pierzând pe Arie de pe pământul celor vii,

Stând necurmat în rugăciune, iată că s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie venind din palatul împărătesc la biserică, cu multă mândrie, înconjurat de mulți curteni și de numeroși ostași împărătești.

Dar iată că Arie, apropiindu-se a intra, o frică mare a căzut asupra lui, cugetând la ticăloasa înșelare ce făcuse împăratului. Și dintr-o dată, mare rău i s-a făcut în trup, simțind nevoia a merge să se deșarte. Căută pentru aceasta un loc ascuns. Intrând într-un loc ce slujea la aceasta, o cumplită durere îi izbi măruntaiele, iar mațele au început a ieși din el. și așa a murit acolo, primind pedeapsa pentru toată înșelăciunea lui.

Îndată s-a făcut mare înștiințare peste tot despre această cumplită moarte a ereticului arie. Ereticii s-au rușinat. Preasfințitul patriarh aflând despre aceasta a dat mulțumire lui Dumnezeu, cel ce s-a milostivit spre Biserica lui scăpând-o de acest lup cumplit. Iar marele împărat Constantin s-a întărit mai desăvârșit în dreapta credință ținând până la sfârșitul zilelor sale învățăturile statornicite la Niceea.

Și așa, rugăciunea cea dreaptă a lui Alexandru, ca o armă ascuțită, a ucis pe vrăjmașul Domnului.

Despre aceasta aflând și sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, mult a lăudat-o zicând: „Adevărat zic vouă care sunteți ucenici ai prea-alesului Alexandru, marele ajutător și propovăduitor al Treimii, care cu cuvântul și cu lucrul a gonit rătăcirea cea arienească, aduceți-vă aminte de rugăciunile lui, cele la fel cu ale apostolilor prin care a pierdut pe încăpătorul și povățuitorul necurățeniei, care a pierdut multe suflete.

Și așa, păstorind mulți ani Biserica lui Hristos, sfântul Alexandru a ajuns la adânci bătrânețe, iar când a fost aproape de sfârșit, oile cele cuvântătoare înconjurat-au patul păstorului lor și-l întrebau: ”Părinte, cui ne lași pe noi, fiii tăi? Pe cine vei pune în locul tău, care mergând pe urmele tale să îndrumeze bine Biserica?” Iar el, arătând spre doi bărbați ce stăteau de față acolo, spre preotul Pavel și spre diaconul Machedonie, a zis:

„ – De vreți să aveți păstor bun-învățător și strălucit prin fapte bune, alegeți-l pe Pavel, iar de voiți să-l aveți numai frumos la chip și cu podoaba din afară cinstit, atunci alegeți-vă pe Machedonie…”

După care și-a încredințat duhul în mâinile Domnului având de la nașterea sa nouăzeci și opt de ani.

Și în locu-i ales a fost patriarh Pavel, cel de dânsul vorbit, care a dus cu cinste mai departe buna lucrare a lui Alexandru, apărând cu tăria Biserica lui Hristos împotriva rău-credincioșilor[1].

---

[1] Viețile Sfinților, prelucrate de Al. Lascarov-Moldovanu, vol. V, ed. Artemis, București, f.a., pp. 212-215.

Viața Sfântului Ioan Botezătorul - teatru radiofonic