.png)
Cei
care părăsesc comuniunea Bisericii sau își întemeiază structuri religioase
paralele îi invocă adesea pe Sfântul Nectarie al Eghinei, pe Sfântul Ioan Gură
de Aur, pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop ori pe alți mari
mărturisitori ai Ortodoxiei. Argumentul este însă profund greșit. Toți acești
sfinți au cunoscut nedreptatea, prigoana, umilința și suferința, dar niciunul
nu a răspuns prin schismă.
Pr. Prof. Ene Braniște — „Glasul Bisericii”, anul XV, nr. 8-9, august-septembrie 1956, pp. 473-483
Cel dintîi semn al adevăratei vocaţii pentru preoţie şi totodată cea mai puternică dovadă a conştiinţei preotului despre sublimitatea şi reponsabilitatea misiunii sale este curăţia morală şi sfinţenia vieţii sale. Aceasta este de fapt rezultanta sau suma unor virtuţi sau calităţi creştine, care trebuie să împodobească personalitatea oricărui preot. Cîteva din ele sînt enumerate în liniile sumare cu care sfîntul apostol Pavel schiţează discipolului său Timotei chipul adevăratului sacerdot: «Se cuvine deci ca episcopul să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, treaz, cuminte, cuviincios, iubitor de streini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de cîştig urît, ci îngăduitor, paşnic, neiubitor de argint, chivernisindu-şi bine casa, avînd copii ascultători cu toată cuviinţa; căci de nu ştie cineva casa sa să şi-o chivernisească, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?» (I Tim. III, 2-5. Comp. şi tabloul corespunzător din epistola către Tit, I, 5-9).
Dincolo de aparențe:
comuniunea canonică și responsabilitatea alegerii
Într-o
societate în care informația circulă cu rapiditate, iar oferta religioasă este
tot mai diversificată, există un aspect asupra căruia, cred, foarte puțini
oameni reflectează înainte de a lua decizii cu implicații spirituale majore,
precum botezul copiilor, cununia sau participarea la viața unei structuri
religioase aflate în afara comuniunii canonice a Bisericii Ortodoxe.
Ce spune dreptul civil și ce spune
dreptul canonic ortodox
Precizare: Articolul de față analizează
o situație generală din perspectiva legislației românești și a dreptului
canonic ortodox. Nu urmărește stabilirea vinovăției unei persoane și nu
înlocuiește hotărârile autorităților judiciare sau bisericești competente.
În ultimii ani au apărut
diferite organizații religioase care folosesc în denumirea lor cuvinte precum
„ortodox”, „biserică” sau „apostolic”, ai căror membri poartă veșminte
clericale și se prezintă drept „preoți”, „episcopi”, „arhiepiscopi” ori
„mitropoliți”.
Abia prin propria suferință înțelegem durerea
celuilalt
În
fața suferinței, a durerii și a morții, uneori este mai bine să taci. Când
trăiești încercarea pe propria piele, înțelegi că una este să vorbești despre
durere și cu totul alta este să o porți. Atunci înveți că adevărata compătimire
nu se naște din predici, ci din crucea pe care ai dus-o tu însuți.
Sunt
de admirat oamenii care, chiar și în suferință, nu se răzvrătesc împotriva lui
Dumnezeu, ci primesc cu smerenie și încredere voia Lui. Nu pentru că nu îi
doare, nu pentru că nu plâng sau nu se întreabă „de ce?”, ci pentru că aleg
să-și pună nădejdea în Dumnezeu chiar și atunci când nu înțeleg rostul
încercării. O asemenea credință nu este slăbiciune, ci una dintre cele mai mari
biruințe ale omului.
„Oricum,
altceva este să afli că s-a îmbolnăvit cineva și altceva este să te
îmbolnăvești tu. Abia atunci îl înțelegi pe cel bolnav. Auzeam despre
„chimioterapii” și credeam că sunt „hymoterapii”, adică credeam că bolnavilor
de cancer li se face terapie cu sucuri, cu alimente naturale. De unde să știu?
Acum însă am înțeles ce suferință este” (Sf. Paisie Aghioritul).
Prof.
Teodor M. Popescu
SFINȚENIA
ȘI RĂSPUNDERILE PREOȚIEI
Studii
Teologice, seria a II-a, anul IV, nr. 3-4, martie-aprilie 1952, pp. 157-174
În conducerea Bisericii Ortodoxe Române, I.P.S. Patriarh Justinian
s-a dovedit un deschizător de drumuri noi. Interesele Bisericii și spiritul
vremii cereau, în adevăr, îndreptări și înnoiri în viața noastră religioasă.
Unele stări și concepții îndătinate prin inerție influențau mersul ei. Rutina,
formalismul, uneori lipsa de interes sau de stimul îngreunau mișcarea și
acțiunea; unele aspecte ale vieții religioase-morale-sociale erau neglijate.
