.png)
Cei
care părăsesc comuniunea Bisericii sau își întemeiază structuri religioase
paralele îi invocă adesea pe Sfântul Nectarie al Eghinei, pe Sfântul Ioan Gură
de Aur, pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop ori pe alți mari
mărturisitori ai Ortodoxiei. Argumentul este însă profund greșit. Toți acești
sfinți au cunoscut nedreptatea, prigoana, umilința și suferința, dar niciunul
nu a răspuns prin schismă.
Mai
întâi trebuie făcută o precizare istorică. Sfântul Nectarie nu a fost
caterisit. El a fost îndepărtat pe nedrept din scaunul de Mitropolit al
Pentapolei, fără a fi depus din treapta arhieriei. Deși calomniat, umilit și
lipsit de mijloace materiale, nu și-a întemeiat o „patriarhie”, nu a hirotonit
episcopi împotriva Bisericii și nu a pretins că numai el a păstrat adevărul. A
rămas în ascultarea Bisericii, slujind cu smerenie ca predicator, profesor și
îndrumător duhovnicesc la Mănăstirea din Eghina.
Sfântul
Ioan Gură de Aur a fost depus pe nedrept și trimis în exil
în anul 404. A murit în 407, pe drumul exilului, rostind cuvintele care i-au
rămas testament duhovnicesc: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” Dar nici
în cele mai grele încercări nu și-a alcătuit un sinod paralel, nu și-a
întemeiat o biserică proprie și nu a rupt comuniunea Bisericii.
Sfântul
Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop a cunoscut și el
persecuția regimului comunist, arestările, anchetele și interdicțiile. Deși a
fost împiedicat ani de zile să-și exercite în mod normal slujirea preoțească,
nu a întemeiat o organizație religioasă separată și nu s-a prezentat drept
conducătorul unei „adevărate Biserici”. A rămas în ascultarea Bisericii
Ortodoxe Române, slujind prin rugăciune, suferință și mărturisire.
La
fel s-a întâmplat și cu alți mari mărturisitori ai Ortodoxiei.
Sfântul
Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae nu a fost caterisit, dar
a cunoscut o altă formă de martiriu: închisoarea, umilința, supravegherea
permanentă și durerea de a vedea cum mulți dintre cei pe care îi socotise
prieteni nu mai îndrăzneau să-i treacă pragul, de teama represiunii comuniste.
Familia sa a rămas aproape izolată, purtând împreună povara acestei încercări.
Și totuși, după eliberare, părintele Dumitru Stăniloae nu și-a transformat
suferința într-o răzvrătire împotriva Bisericii. Nu și-a întemeiat o grupare
proprie, nu a pretins că numai el păstrează adevărata credință și nu a folosit
nedreptatea îndurată ca justificare pentru dezbinare. A rămas preot al
Bisericii, a iertat, a continuat să slujească și a dăruit Ortodoxiei una dintre
cele mai impresionante opere teologice ale secolului al XX-lea.
Părintele
Iosif Trifa, întemeietorul Oastei Domnului, a
cunoscut caterisirea și multe umilințe. Cu toate acestea, nu și-a întemeiat o
biserică paralelă și nu a rupt comuniunea cu credința ortodoxă. A înțeles că o
nedreptate, oricât de dureroasă, nu îndreptățește despărțirea de Biserică.
Părintele
Gheorghe Calciu-Dumitreasa a îndurat ani grei de detenție și
persecuție. A fost prigonit de regimul comunist și a cunoscut singurătatea
mărturisitorului. Cu toate acestea, nu și-a întemeiat o jurisdicție proprie și
nu a încercat să înlocuiască Biserica prin propria persoană. A rămas credincios
Bisericii lui Hristos până la sfârșitul vieții.
Acești
oameni au înțeles un adevăr pe care astăzi mulți îl uită: nedreptatea
suferită nu conferă dreptul de a rupe unitatea Bisericii. Poți fi
nedreptățit de oameni ai Bisericii, fără ca Biserica însăși să înceteze a fi
Trupul lui Hristos.
Aceasta
este marea deosebire. Sfinții și mărturisitorii au putut fi răniți de oameni,
uneori chiar de oameni din interiorul Bisericii, dar nu au părăsit niciodată
Biserica. Au înțeles că slăbiciunile, greșelile și chiar nedreptățile unor
oameni nu desființează Biserica întemeiată de Hristos. De aceea au ales
răbdarea în locul schismei, iertarea în locul răzbunării și credincioșia în
locul despărțirii.
De
aceea, acești sfinți și mărturisitori nu pot fi invocați pentru justificarea
schismei. Dimpotrivă, viețile lor arată că un om poate fi calomniat, prigonit,
îndepărtat pe nedrept, întemnițat sau împiedicat să slujească, fără să
transforme propria suferință într-un motiv de dezbinare. Ei nu și-au făcut
„biserici” proprii, nu și-au hirotonit episcopi și nu au pretins că harul lui
Dumnezeu s-a mutat asupra unei organizații create de ei. Au rămas în Biserică,
au răbdat și au biruit prin smerenie.
Aceasta
este adevărata lor lecție: nu ceea ce au suferit i-a făcut sfinți, ci felul în
care au răspuns suferinței. Au fost părăsiți de oameni, dar ei nu L-au părăsit
pe Hristos și nici Biserica Sa.
