Nedreptatea suferită nu îndreptățește ruperea de Biserică

 

Nedreptatea suferită nu îndreptățește ruperea de Biserică

 

Cei care părăsesc comuniunea Bisericii sau își întemeiază structuri religioase paralele îi invocă adesea pe Sfântul Nectarie al Eghinei, pe Sfântul Ioan Gură de Aur, pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop ori pe alți mari mărturisitori ai Ortodoxiei. Argumentul este însă profund greșit. Toți acești sfinți au cunoscut nedreptatea, prigoana, umilința și suferința, dar niciunul nu a răspuns prin schismă.

Mai întâi trebuie făcută o precizare istorică. Sfântul Nectarie nu a fost caterisit. El a fost îndepărtat pe nedrept din scaunul de Mitropolit al Pentapolei, fără a fi depus din treapta arhieriei. Deși calomniat, umilit și lipsit de mijloace materiale, nu și-a întemeiat o „patriarhie”, nu a hirotonit episcopi împotriva Bisericii și nu a pretins că numai el a păstrat adevărul. A rămas în ascultarea Bisericii, slujind cu smerenie ca predicator, profesor și îndrumător duhovnicesc la Mănăstirea din Eghina.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost depus pe nedrept și trimis în exil în anul 404. A murit în 407, pe drumul exilului, rostind cuvintele care i-au rămas testament duhovnicesc: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” Dar nici în cele mai grele încercări nu și-a alcătuit un sinod paralel, nu și-a întemeiat o biserică proprie și nu a rupt comuniunea Bisericii.

Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop a cunoscut și el persecuția regimului comunist, arestările, anchetele și interdicțiile. Deși a fost împiedicat ani de zile să-și exercite în mod normal slujirea preoțească, nu a întemeiat o organizație religioasă separată și nu s-a prezentat drept conducătorul unei „adevărate Biserici”. A rămas în ascultarea Bisericii Ortodoxe Române, slujind prin rugăciune, suferință și mărturisire.

La fel s-a întâmplat și cu alți mari mărturisitori ai Ortodoxiei.

Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae nu a fost caterisit, dar a cunoscut o altă formă de martiriu: închisoarea, umilința, supravegherea permanentă și durerea de a vedea cum mulți dintre cei pe care îi socotise prieteni nu mai îndrăzneau să-i treacă pragul, de teama represiunii comuniste. Familia sa a rămas aproape izolată, purtând împreună povara acestei încercări. Și totuși, după eliberare, părintele Dumitru Stăniloae nu și-a transformat suferința într-o răzvrătire împotriva Bisericii. Nu și-a întemeiat o grupare proprie, nu a pretins că numai el păstrează adevărata credință și nu a folosit nedreptatea îndurată ca justificare pentru dezbinare. A rămas preot al Bisericii, a iertat, a continuat să slujească și a dăruit Ortodoxiei una dintre cele mai impresionante opere teologice ale secolului al XX-lea.

Părintele Iosif Trifa, întemeietorul Oastei Domnului, a cunoscut caterisirea și multe umilințe. Cu toate acestea, nu și-a întemeiat o biserică paralelă și nu a rupt comuniunea cu credința ortodoxă. A înțeles că o nedreptate, oricât de dureroasă, nu îndreptățește despărțirea de Biserică.

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a îndurat ani grei de detenție și persecuție. A fost prigonit de regimul comunist și a cunoscut singurătatea mărturisitorului. Cu toate acestea, nu și-a întemeiat o jurisdicție proprie și nu a încercat să înlocuiască Biserica prin propria persoană. A rămas credincios Bisericii lui Hristos până la sfârșitul vieții.

Acești oameni au înțeles un adevăr pe care astăzi mulți îl uită: nedreptatea suferită nu conferă dreptul de a rupe unitatea Bisericii. Poți fi nedreptățit de oameni ai Bisericii, fără ca Biserica însăși să înceteze a fi Trupul lui Hristos.

Aceasta este marea deosebire. Sfinții și mărturisitorii au putut fi răniți de oameni, uneori chiar de oameni din interiorul Bisericii, dar nu au părăsit niciodată Biserica. Au înțeles că slăbiciunile, greșelile și chiar nedreptățile unor oameni nu desființează Biserica întemeiată de Hristos. De aceea au ales răbdarea în locul schismei, iertarea în locul răzbunării și credincioșia în locul despărțirii.

De aceea, acești sfinți și mărturisitori nu pot fi invocați pentru justificarea schismei. Dimpotrivă, viețile lor arată că un om poate fi calomniat, prigonit, îndepărtat pe nedrept, întemnițat sau împiedicat să slujească, fără să transforme propria suferință într-un motiv de dezbinare. Ei nu și-au făcut „biserici” proprii, nu și-au hirotonit episcopi și nu au pretins că harul lui Dumnezeu s-a mutat asupra unei organizații create de ei. Au rămas în Biserică, au răbdat și au biruit prin smerenie.

Aceasta este adevărata lor lecție: nu ceea ce au suferit i-a făcut sfinți, ci felul în care au răspuns suferinței. Au fost părăsiți de oameni, dar ei nu L-au părăsit pe Hristos și nici Biserica Sa.