✝) Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul cel bogat)
În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Bunule Învățător, ce bine să fac ca să am viața veșnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus i-a răspuns: Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în Cer; după aceea, vino și urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția Cerurilor. Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii Lui s-au uimit foarte mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință (Ev. Matei 19, 16-26).
Ideile principale ale Evangheliei tânărului bogat (Matei 19, 16-26):
1. Dorința vieții veșnice
Tânărul Îl întreabă pe Iisus ce trebuie să facă pentru a dobândi viața veșnică. Mântuirea presupune nu numai credință declarată, ci și o viață trăită potrivit voii lui Dumnezeu.
2. Dumnezeu este izvorul binelui
Prin cuvintele „Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu”, Hristos arată că bunătatea deplină Îi aparține lui Dumnezeu și că orice bine adevărat își are originea în El.
3. Păzirea poruncilor este temelia vieții creștine
Pentru intrarea în viață, Mântuitorul cere respectarea poruncilor: să nu ucizi, să nu săvârșești desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, să-ți cinstești părinții și să-ți iubești aproapele.
4. Respectarea exterioară a poruncilor nu este întotdeauna suficientă
Deși tânărul păzise poruncile din copilărie, simțea că îi mai lipsește ceva. Omul poate avea o viață morală corectă, dar inima lui să rămână legată de lucrurile acestei lumi.
5. Desăvârșirea presupune desprinderea de ceea ce ne stăpânește
Hristos îi cere tânărului să-și vândă averile, să le împartă săracilor și să-L urmeze. Problema nu era simpla posesie a bunurilor, ci faptul că averea îi stăpânea inima.
6. Milostenia transformă bogăția pământească în comoară cerească
Bunurile oferite săracilor nu sunt pierdute, ci dobândesc valoare veșnică: „vei avea comoară în Cer”.
7. Chemarea esențială este urmarea lui Hristos
Renunțarea la avere nu este scopul ultim. Scopul este libertatea necesară pentru a-L putea urma pe Hristos fără rezerve.
8. Întristarea tânărului descoperă adevăratul său atașament
Tânărul pleacă întristat deoarece nu poate renunța la averile sale. El dorea viața veșnică, dar nu era pregătit să o pună mai presus de siguranța materială.
9. Bogăția poate deveni o piedică în calea mântuirii
Expresia despre cămila care trece prin urechile acului arată cât de greu se mântuiește omul care își pune încrederea în avere și devine dependent de ea.
10. Mântuirea nu poate fi dobândită numai prin puterile omului
Întrebarea ucenicilor — „Atunci, cine poate să se mântuiască?” — arată că nimeni nu se poate salva singur, numai prin propriile fapte.
11. Harul lui Dumnezeu face posibilă mântuirea
Cuvintele finale oferă cheia întregului fragment: „La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință”. Omul este chemat să răspundă liber, dar mântuirea este lucrarea harului lui Dumnezeu.
12. Sigur. Pe lângă ideile deja formulate, se mai pot desprinde următoarele:
13. Neliniștea spirituală poate exista și într-un om corect moral
14. Tânărul respectase poruncile, dar simțea că îi lipsește ceva. Respectarea unor reguli nu umple automat sufletul dacă omul nu intră într-o relație vie cu Dumnezeu.
15. Tânărul vine de bunăvoie la Hristos
16. El nu este chemat mai întâi de Mântuitorul, ci Îl caută din proprie inițiativă. Aceasta arată că exista în el o dorință autentică după viața veșnică.
17. Îngenuncherea arată respect și sinceritate
18. Gestul său nu pare formal. Potrivit relatării Sfântului Marcu, el aleargă, îngenunchează și este privit cu iubire de Hristos. Problema lui nu era ipocrizia, ci lipsa libertății interioare.
19. Mântuirea nu se reduce la împlinirea unei singure fapte
20. Întrebarea „Ce bine să fac?” poate sugera că tânărul căuta o faptă precisă prin care să-și asigure viața veșnică. Hristos îi arată că mântuirea nu este o tranzacție, ci o viață întreagă trăită cu Dumnezeu.
21. Hristos îl conduce treptat spre adevărul despre sine
22. Mântuitorul nu începe prin a-i cere să renunțe la avere. Mai întâi îl întreabă indirect cine crede că este Cel pe Care Îl numește „Bun”, apoi îi amintește poruncile și numai după aceea îi descoperă neputința ascunsă.
23. Poruncile amintite privesc mai ales relația cu aproapele
24. „Să nu ucizi”, „să nu furi”, „să nu mărturisești strâmb”, „cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” și „iubește pe aproapele tău” arată că iubirea de Dumnezeu nu poate fi despărțită de responsabilitatea față de oameni.
25. Iubirea aproapelui este verificată prin raportarea la bunuri
26. Tânărul spune că și-a iubit aproapele, dar nu este pregătit să-și împartă averea cu săracii. Hristos îi arată că iubirea adevărată nu rămâne doar o convingere interioară, ci devine dăruire concretă.
27. Hristos nu îi contestă direct trecutul
28. Domnul nu îi spune: „Nu este adevărat că ai păzit poruncile”. Îl conduce însă spre o situație care îi arată că împlinirea lor nu ajunsese încă la profunzimea iubirii desăvârșite.
29. „Dacă voiești” arată respectarea libertății
30. Hristos nu constrânge și nu amenință. Îi propune tânărului un drum: „Dacă voiești să fii desăvârșit”. Dumnezeu cheamă, luminează și descoperă, dar nu anulează libertatea omului.
31. Dumnezeu cere lucruri diferite oamenilor diferiți
32. Tânărului îi cere să renunțe la avere deoarece acolo se afla robia lui. Altui om îi poate cere să renunțe la orgoliu, răzbunare, plăcere, putere, reputație sau dorința de a-i controla pe ceilalți.
33. Poruncile reprezintă începutul, nu sfârșitul vieții duhovnicești
34. A nu ucide, a nu fura și a nu mărturisi strâmb sunt indispensabile, dar desăvârșirea cere mai mult: iubire jertfelnică, milostenie și urmarea lui Hristos.
35. Renunțarea nu este scop în sine
36. Hristos nu îi spune numai „vinde” și „dă”, ci încheie cu „vino și urmează-Mi”. Sărăcia fără Hristos nu mântuiește automat, după cum nici simpla posedare a bunurilor nu condamnă automat.
37. Averea trebuia transformată în iubire
38. Tânărul nu era chemat să distrugă bunurile, ci să le transforme în hrană, îmbrăcăminte și ajutor pentru săraci. Ceea ce era acumulat pentru sine putea deveni comuniune cu aproapele.
39. Comoara cerească nu este o răsplată comercială
40. Hristos nu propune un schimb financiar între pământ și Cer. „Comoara în Cer” înseamnă binele săvârșit din iubire, comuniunea cu Dumnezeu și o inimă eliberată de lucrurile trecătoare.
41. Tânărul dorea viața veșnică, dar și siguranța veche
42. El ar fi vrut să-L urmeze pe Hristos fără să piardă ceea ce îi oferea stabilitate. Evanghelia arată însă că nu putem primi viața nouă dacă refuzăm să lăsăm în urmă ceea ce ne ține captivi.
43. Întristarea descoperă existența unei voințe împărțite
44. Tânărul nu respinge cu bucurie chemarea, ci pleacă trist. O parte din el Îl dorea pe Hristos, iar alta nu putea renunța la avere. Întristarea apare din conflictul dintre chemarea lui Dumnezeu și atașamentul omului.
45. Hristos nu îl urmărește pentru a micșora exigența
46. Domnul nu îi spune: „Întoarce-te, îți cer mai puțin”. Îi respectă libertatea și lasă chemarea întreagă. Iubirea lui Dumnezeu nu înseamnă anularea adevărului pentru a nu-l întrista pe om.
47. Evanghelia nu ne spune ce s-a întâmplat ulterior cu tânărul
48. Plecarea lui nu trebuie transformată automat într-o condamnare definitivă. Este posibil ca întristarea să fi continuat să lucreze în sufletul său și să fi devenit cândva început al pocăinței.
49. Cu cât omul acumulează mai mult, cu atât poate deveni mai dependent
50. Evanghelistul precizează că tânărul „avea multe avuții”. Paradoxal, nu numai el avea averea, ci și averea ajunsese să-l aibă pe el.
51. Bogăția creează iluzia autosuficienței
52. Omul bogat poate ajunge să creadă că își poate asigura singur viitorul. Dar viața veșnică nu poate fi cumpărată, controlată sau garantată prin bunuri materiale.
53. Hristos nu condamnă persoana bogată, ci robia față de bogăție
54. Nu orice om bogat este automat pierdut și nu orice om sărac este automat mântuit. Și săracul poate fi stăpânit de dorința averii pe care nu o are.
55. Adevărata sărăcie este libertatea inimii
56. Omul liber poate avea bunuri fără să-și pună identitatea în ele și le poate folosi pentru binele celorlalți. Omul neliber se definește prin ceea ce posedă și se teme că, pierzând bunurile, se pierde pe sine.
57. Săracul nu este doar beneficiarul milosteniei
58. Prin cel sărac, bogatul primește posibilitatea de a-și transforma averea trecătoare în iubire și comuniune. Săracul devine astfel prilej al întâlnirii cu Hristos.
59. Ucenicii nu se bucură de dificultatea mântuirii bogaților
60. Ei nu spun: „Bine că noi suntem săraci”, ci se tulbură și întreabă: „Atunci, cine poate să se mântuiască?”. Reacția lor exprimă preocuparea pentru mântuirea tuturor.
61. Întrebarea ucenicilor îi include pe toți oamenii
62. Fiecare om are o „bogăție” de care se poate atașa: bani, familie, sănătate, frumusețe, cunoștințe, funcție, reputație sau chiar propria părere despre sine.
63. Imaginea cămilei arată gravitatea robiei
64. Hristos folosește o imagine intenționat șocantă pentru a arăta că omul dominat de avere nu se poate mântui prin simpla sa putere. Nu este vorba despre o dificultate minoră, ci despre o adevărată neputință spirituală.
65. Privirea lui Hristos precedă cuvântul despre puterea lui Dumnezeu
66. Textul spune că Iisus „a privit la ei” și apoi le-a răspuns. Nu este numai o afirmație doctrinară, ci și un gest de încurajare adresat ucenicilor tulburați.
67. Harul nu desființează libertatea și efortul omului
68. „La Dumnezeu toate sunt cu putință” nu înseamnă că omul poate rămâne voit în robia sa. Dumnezeu oferă harul care face posibilă schimbarea, iar omul este chemat să primească și să lucreze împreună cu el.
69. Evanghelia îl cheamă pe cititor să identifice propriul atașament
70. Întrebarea nu este doar: „De ce nu a renunțat tânărul la avere?”, ci: „Care este lucrul la care eu nu aș putea renunța dacă mi-ar împiedica urmarea lui Hristos?”.
71. O altă formulare a ideii centrale: Tânărul nu a plecat pentru că nu Îl dorea deloc pe Dumnezeu, ci pentru că încă nu Îl dorea mai mult decât averea. Evanghelia ne arată că desăvârșirea începe atunci când Hristos nu mai este doar unul dintre bunurile vieții noastre, ci devine centrul întregii vieți.
Ideea centrală: Nu averea în sine îl desparte pe om de Dumnezeu, ci alipirea inimii de ea. Viața veșnică presupune păzirea poruncilor, iubirea aproapelui, desprinderea de patimi și urmarea liberă și deplină a lui Hristos.
Comentarii patristice
Tânărul era sincer, dar încă neliber
Sfântul Ioan Gură de Aur respinge ideea că tânărul ar fi venit pentru a-L ispiti pe Hristos. El aleargă, îngenunchează și întreabă sincer. Mai mult, Sfântul Evanghelist Marcu precizează că Iisus, privind la el, „l-a iubit” (Marcu 10, 21).
Problema tânărului nu era lipsa virtuților, ci „tirania bogăției”. Sfântul Ioan arată că iubirea de bani poate nimici rodul celorlalte virtuți. Tânărul păzise poruncile, dar nu dobândise libertatea de a renunța la ceea ce îi oferea siguranță. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 63 la Matei
Așadar, Hristos nu îi spune: „Tot ceea ce ai făcut este lipsit de valoare”, ci: „Mai există în tine un loc pe care încă nu Mi l-ai încredințat”.
„De ce-Mi zici bun?”
Sfântul Ioan Gură de Aur explică faptul că Hristos nu neagă propria Sa bunătate și nici dumnezeirea Sa. Tânărul Îl considera doar un învățător omenesc deosebit. De aceea, Hristos îl conduce spre întrebarea mai profundă: dacă numai Dumnezeu este bun prin fire, atunci cine este Cel pe Care el Îl numește „Bunule Învățător”?
Fericitul Teofilact spune că omul poate fi bun numai prin participare la bunătatea lui Dumnezeu, în timp ce Dumnezeu este bun prin însăși firea Sa. Cuvintele lui Hristos sunt, prin urmare, și o chemare adresată tânărului de a-L recunoaște nu doar ca învățător, ci ca Dumnezeu. Tâlcuiri patristice la Matei 19, 17
Păzirea poruncilor și chemarea la desăvârșire
Hristos începe cu poruncile pentru a arăta că desăvârșirea nu poate exista fără o viață morală. Nu poți pretinde că Îl urmezi pe Dumnezeu dacă îl nedreptățești pe aproapele.
Totuși, tânărul simte că simpla împlinire exterioară nu îi aduce deplinătatea: „Ce-mi mai lipsește?”. Întrebarea aceasta arată că sufletul său nu era mulțumit numai cu o corectitudine morală formală.
Fericitul Ieronim subliniază că nici măcar împărțirea averii nu reprezintă singură desăvârșirea. Omul poate să renunțe la bunuri și să rămână în continuare robul mândriei, al slavei deșarte sau al propriei voințe. El spune, foarte sugestiv, că este uneori „mai ușor să disprețuiești punga decât propria voință”.
Centrul chemării nu este, așadar, „vinde”, ci:
„Vino și urmează-Mi.”
Renunțarea este adevărată numai dacă îl conduce pe om la imitarea vieții lui Hristos. Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 19, 21
Bogăția exterioară și bogăția purtată în suflet
Clement Alexandrinul oferă una dintre cele mai nuanțate interpretări patristice ale fragmentului, în lucrarea Care bogat se va mântui?. El distinge între a avea bogății și a purta bogăția în inimă.
Un om poate fi sărac material, dar „bogat în patimi”: mândru, invidios, lacom și stăpânit de dorințe. În același timp, un om poate avea bunuri, dar să le considere daruri ale lui Dumnezeu, puse în slujba celor aflați în nevoie. Problema apare atunci când omul nu mai stăpânește bunurile, ci este stăpânit de ele.
Clement nu anulează milostenia concretă, ci arată că simpla sărăcie exterioară nu mântuiește automat. Trebuie alungate din suflet alipirea, neliniștea și încrederea exclusivă în avere. Bogatul mântuibil este cel care folosește bunurile pentru frații săi și poate suporta pierderea lor fără să-și piardă credința. Clement Alexandrinul, Care bogat se va mântui?
Sfântul Ioan Gură de Aur formulează aceeași idee astfel: Hristos nu condamnă bogăția ca obiect, ci „pe cei ținuți în robie de ea”. Totuși, Părintele antiohian insistă mai puternic asupra milosteniei: nu este suficient să nu fim atașați interior; bunurile trebuie folosite concret pentru ajutorarea săracilor.
Întristarea tânărului nu înseamnă că era rău
Fericitul Teofilact observă că întristarea lui dovedește tocmai sinceritatea sa. Un om venit numai ca să-L ispitească pe Hristos s-ar fi mâniat, L-ar fi contrazis sau ar fi încercat să-L compromită. Tânărul însă pleacă întristat deoarece înțelege adevărul cuvintelor, dar nu găsește în sine puterea de a le împlini.
El Îl dorește pe Hristos, dar își dorește și averea. Tragedia lui nu constă în faptul că nu simțea nimic pentru viața veșnică, ci în faptul că o dorea fără să renunțe la siguranța pe care i-o ofereau bunurile.
Nu știm însă ce s-a întâmplat cu el mai târziu. Evanghelia ne spune numai că a plecat întristat, nu că a rămas pentru totdeauna departe de Hristos. Întristarea putea deveni începutul unei lupte și al unei pocăințe.
„Cămila prin urechile acului”
Sfântul Ioan Gură de Aur vede aici imaginea unei imposibilități omenești. Omul care își pune întreaga încredere în avere nu se poate elibera numai prin puterea voinței sale. De aceea, Hristos încheie spunând că la Dumnezeu toate sunt cu putință.
Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu îl mântuiește pe om împotriva voinței sale, ci că harul poate face posibilă libertatea pe care omul singur nu reușește să o dobândească. Sfântul Ioan spune că acela care are bogății și totuși dobândește libertatea față de ele are nevoie de „mare har”. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 63 la Matei
Dar părinții și copiii?
Aici este foarte potrivit comentariul Fericitului Augustin la cuvintele:
„Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37).
Fericitul Augustin formulează admirabil ordinea iubirii:
„Vă voi iubi în Hristos, nu în locul lui Hristos.”
Nu este vorba despre încetarea iubirii față de părinți sau copii, ci despre iubirea lor în Dumnezeu. Familia nu trebuie abandonată, dar nici transformată într-un idol care să ne despartă de Dumnezeu. Fericitul Augustin, tâlcuire la Matei 10, 37
Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că trebuie să ne ascultăm și să ne cinstim părinții în toate lucrurile care nu împiedică dreapta credință. Dacă însă cineva apropiat ne-ar cere să ne lepădăm de Hristos sau să săvârșim răul, ascultarea de acea persoană nu mai este virtute. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 35 la Matei
Prin urmare, Hristos nu spune: „Nu-ți mai iubi părinții și copiii”, ci:
„Nu-i iubi împotriva Mea și nu-i pune în locul Meu. Iubește-i în Mine, pentru că numai astfel îi vei putea iubi fără egoism, fără posesivitate și fără să transformi iubirea în idolatrie.”
Poate că tocmai aici se află legătura cu tânărul bogat: fiecare om are ceva despre care simte că nu poate trăi fără acel lucru. Pentru el era averea. Pentru altul poate fi prestigiul, propria voință sau chiar o persoană iubită. Întrebarea Evangheliei nu este numai „Câtă avere ai?”, ci mai ales:
„Există ceva sau cineva pe care îl așezi mai presus de Hristos?”
Alte observații
Tânărul bogat și lucrul care îi stăpânea inima
Tânărul nu pare un om rău. Dimpotrivă, este preocupat de mântuire, Îl caută pe Hristos, îngenunchează înaintea Lui și afirmă că a păzit poruncile din copilărie. În relatarea Sfântului Marcu se spune chiar că Iisus, privind la el, „l-a iubit” (Marcu 10, 21). Prin urmare, Hristos nu îl umilește și nici nu îi disprețuiește viața morală. Îi descoperă însă locul nevindecat al inimii sale.
Tânărul întreabă: „Ce-mi mai lipsește?”. Hristos îi arată că problema nu era ceea ce făcuse, ci lucrul de care nu se putea desprinde. Păzise multe porunci, dar averea îi oferea siguranță, prestigiu și sentimentul că își controlează viața. El Îl dorea pe Dumnezeu, dar nu era încă pregătit să-L dorească mai mult decât averea.
Chemarea „vinde averile tale” este adresată în mod concret acestui tânăr. Hristos atinge exact punctul în care libertatea lui era captivă. Altuia i-ar fi putut cere renunțarea la orgoliu, la putere, la dorința de apreciere, la o patimă sau la o relație devenită idol. Nu tuturor creștinilor li se cere să-și vândă toate bunurile, dar tuturor li se cere ca nimic să nu ajungă mai important decât Dumnezeu.
Dar dacă Dumnezeu ne-ar cere să renunțăm la copii sau la părinți?
Aici trebuie făcută o distincție esențială: renunțarea la avere nu este identică cu abandonarea unei persoane. Averea este un bun pe care îl posedăm; copiii și părinții nu sunt proprietatea noastră. Ei sunt persoane pe care Dumnezeu ni le încredințează spre iubire și responsabilitate.
Dumnezeu nu ne cere să devenim reci, nepăsători sau iresponsabili față de familie. Dimpotrivă, porunca spune: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”, iar Sfântul Apostol Pavel arată că acela care nu poartă grijă de cei ai săi „s-a lepădat de credință” (1 Timotei 5, 8). Un părinte care și-ar abandona copiii sub pretextul că vrea să-L urmeze pe Dumnezeu nu ar împlini voia Lui, ci și-ar încălca propria chemare.
Totuși, Hristos spune:
„Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37).
Aceste cuvinte nu înseamnă că trebuie să ne iubim mai puțin familia. Înseamnă că nici măcar iubirea față de cei mai apropiați oameni nu trebuie transformată într-un absolut care Îl înlocuiește pe Dumnezeu. Dacă familia ne-ar cere să ne lepădăm de credință, să facem o nedreptate sau să aprobăm răul, atunci fidelitatea față de Dumnezeu trebuie să rămână pe primul loc.
Prin urmare, Dumnezeu nu ne cere în mod obișnuit să „renunțăm” la copii ori la părinți, în sensul de a-i părăsi. Ne cere însă să renunțăm la:
· dorința de a-i poseda și controla;
· iubirea egoistă care îi transformă în centrul absolut al existenței;
· pretenția că viața lor trebuie să se desfășoare după voia noastră;
· orice compromis moral făcut doar pentru a nu-i pierde sau supăra.
A-i pune pe Dumnezeu pe primul loc nu înseamnă să ne iubim familia mai puțin, ci să o iubim mai curat. Omul care Îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu nu își abandonează părinții și copiii, ci îi iubește fără să-i idolatrizeze și fără să-i considere proprietatea sa.
Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu ar îngădui să-i pierdem?
Există însă și o formă mult mai dureroasă a renunțării: nu abandonarea celor dragi, ci acceptarea faptului că nu îi putem păstra pentru totdeauna. Copiii cresc și își urmează propriul drum, părinții îmbătrânesc, iar moartea poate despărți temporar oamenii care se iubesc.
În acest sens, fiecare om este chemat, mai devreme sau mai târziu, să înțeleagă că persoanele iubite sunt daruri ale lui Dumnezeu, nu posesiuni. Credința nu anulează durerea pierderii și nici nu cere insensibilitate. Hristos Însuși a plâns la mormântul lui Lazăr. Dar ne cere să nu transformăm nici măcar cea mai legitimă iubire într-un motiv de a ne revolta definitiv împotriva lui Dumnezeu.
Să nu-l judecăm prea repede pe tânăr
Este ușor să spunem: „Tânărul era prea atașat de avere”. Dar dacă Hristos ne-ar arăta lucrul de care noi suntem cel mai legați — poate copilul, părinții, reputația, funcția, casa, siguranța, sănătatea sau chiar propria imagine de oameni credincioși — am putea pleca și noi întristați.
Tânărul nu este doar un personaj din trecut. El este chipul fiecăruia dintre noi atunci când Îi spunem lui Dumnezeu:
„Doamne, sunt gata să-Ți dau orice, numai să nu-mi ceri tocmai lucrul acesta.”
Evanghelia nu ne îndeamnă să disprețuim averea sau familia, ci să dobândim libertatea interioară prin care niciun bun și nicio făptură nu iau locul Creatorului.
De ce spune Hristos că mântuirea este cu neputință la oameni?
Ucenicii înțeleg cât de radicală este chemarea și întreabă: „Atunci, cine poate să se mântuiască?”. Ei nu se mai referă doar la oamenii bogați, ci la toți oamenii, pentru că fiecare are ceva de care se poate lega dezordonat.
Răspunsul lui Hristos este plin de speranță:
„La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.”
Omul nu își poate elibera singur inima de toate atașamentele. Mântuirea nu este premiul acordat celui care reușește prin propriile puteri să renunțe la tot. Ea este lucrarea harului lui Dumnezeu, primită prin credință, pocăință și libertate.
Așadar, concluzia nu ar trebui să fie: „Tânărul bogat a fost slab, iar noi suntem mai buni”, ci:
„Doamne, arată-mi ce ocupă în inima mea locul care Îți aparține Ție și ajută-mă să devin liber. Pentru că singur nu pot, dar la Tine toate sunt cu putință.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu