Comoara din Rădăuți, o șansă pentru viitor, un reportaj realizat de echipa România, te iubesc!

Predica părintelui Teofil Părăian - Duminica a șasea după Paști

Acasă la Sf. Ioan Rusul

 

Predică la Duminica a șasea după Paști - IPS Bartolomeu Anania

 

Predică la Duminica a șasea după Paști

IPS Bartolomeu Anania

 

Iubiții mei, toată această întâmplare extraordinară, și pe care o povestește minunat Sfântul Evanghelist Ioan, a pornit de la o întrebare: „Cine a păcătuit, el sau părinții lui, de s-a născut orb?”, pornindu-se de la premisa că orice suferință are drept cauză o greșeală sau un păcat, ceea ce este adevărat, dar numai în parte, pentru că există suferință și suferință, pricină și pricină. În Apostolul de astăzi se vorbește de faptul că Sf. Ap. Petru, împreună cu colegul său Sila, au fost închiși și au petrecut o vreme în temniță. Ei bine, dar aceea nu era o temniță pentru prizonierii de conștiință, cum erau ei; era o închisoare pentru cei de drept comun, pentru borfași, pentru criminali, pentru răufăcători. Ei au stat împreună și au suferit împreună cu aceia în aceeași temniță, dar ei sufereau pentru că Îl iubeau pe Hristos și Îl mărturiseau, în timp ce ceilalți sufereau pentru că urau oamenii și îi jefuiau sau îi ucideau.

Să admitem că într-un salon de spital, pe două paturi alăturate stau doi combatanți în război, unul are o rană în umăr și se vede foarte bine că glonțul i-a intrat prin față, deci era în toiul luptei, cu fața către inamic și glonțul venise de la inamic, iar altul, tot la umăr avea rana, dar, evident, glonțul venise din spate, ceea ce înseamnă că era un dezertor care fusese împușcat în timp ce încerca să fugă – așadar, pe același pat de spital și cu aceeași rană, prin două cauze diferite: unul era trădător, iar altul erou. E bine, deci, să discernem între una și alta. Este foarte adevărat, însă, că foarte multe necazuri vin din cauza noastră, dar, ceea ce e mai grav, e din cauza înaintașilor noștri – părinți, bunici sau străbunici. Există boli ereditare care se transmit la generații întregi, încât nu se mai ține minte în familia respectivă dacă vreun înaintaș – un strămoș – a avut, și care a fost cel care a avut, acea boală. 

Un mare dramaturg, Ibsen, are o piesă de teatru intitulată Strigoii, în care este vorba de o asemenea nefericire a unei mame al cărei băiat care crescuse mare se dovedește că, totuși, e infirm, inapt pentru viață, numai din cauză că tatăl său avusese purtări proaste. Și cazurile sunt multe, nu numai în piesa lui Ibsen, în care fie din cauza tatălui, în special, fie din cauza mamei, copilul se naște handicapat, alienat mintal sau diform – în special alcoolismul și desfrâul. Așa încât, firește, sunt cazuri în care o suferință nu este meritată de cel care suferă; el suferă din cauza înaintașilor săi, dar este nevinovat. 

Dar, dragii mei, de data aceasta avem de-a face cu o altfel de întrebare. Nu se spune: „Oare de ce suferă – pentru că L-a iubit pe Dumnezeu, sau și-a iubit patria, sau pentru că a trădat-o, ori și-a urât aproapele?” Întrebarea se pune: „Cine a păcătuit, el sau părinții lui, de s-a născut orb?” Dacă ar fi vorba de părinții lui, am înțelege, cazurile sunt foarte numeroase, așa cum am spus, dar dacă este vorba de el, că s-a născut orb datorită faptului că el ar fi păcătuit, aceasta presupune credința într-o viață anterioară, ceea ce e contrar învățăturii Bisericii. Trebuie să vă spun, iubiții mei, că întrebarea a fost pusă de ucenici, iar Iisus a infirmat. Ucenicii, ca și poporenii, erau și ei contaminați de anumite credințe păgâne deșarte. Să nu uităm că egiptenii credeau în metempsihoză, adică în migrația sufletelor care se încorporau în animale și în păsări. Iar, mai târziu, cunoaștem cuvântul karma sau reîncarnarea sufletelor, migrația unui suflet care se încarnează într-o ființă omenească nouă. Există și astăzi asemenea credințe deșarte, sunt practicate de către anumite grupuri și le cunoaștem [...]. Existau, deci, și în vremea lui Iisus, în popor. Iar ucenicii nu făceau altceva decât să exprime o asemenea idee cu care fuseseră și ei contaminați.

Dar nu era singura dată. Hai să vă duc într-un alt moment. Se găsea Iisus împreună cu apostolii Săi și le pune o întrebare: „Cine zic oamenii că sunt eu?”, iar ei au răspuns: „Păi unii cred că ești Moise, alții cred că ești Ilie sau un altul dintre profeți.” „Dar voi cine credeți că sunt?” Iar Petru, ca mai bătrân, răspunde, în numele tuturor: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”; mărturisește adevărul. Așadar, exista credința reîncarnării. Mulți văzuseră în Ioan Botezătorul – personalitate puternică, copleșitoare, o reincarnare a lui Ilie, a profetului năpraznic al Vechiului Testament. Iar alții credeau că Iisus ar fi o reîncarnare a lui Moise sau a lui Ilie. Mai mult decât atât, regele Irod, văzând minunile și puterea lui Iisus, s-a spăimântat, crezând că în El s-a reîncarnat Ioan Botezătorul, pe care el îl ucisese în temniță și că venise să îi ceară socoteală. Dar, la această problemă, Iisus răspunde prin minunea Schimbării la Față, când, strălucind în lumină, li se arată la trei dintre apostoli avându-i de-a dreapta și de-a stânga pe Moise și pe Ilie, voind prin aceasta să arate două lucruri: întâi, că El este altă Persoană decât Moise sau decât Ilie, că sunt, deci, persoane diferite, și, pe de altă parte, că El este mai mare decât Moise și decât Ilie.

Așadar, ne întoarcem la întrebarea stupidă, într-un fel, pentru noi, pentru credința noastră, a apostolilor:  „Cine a păcătuit, el sau părinții lui?” Și spune: „Nu, nici el.” Nu putea să păcătuiască pentru că nu exista. Acesta este adevărul. Dar nici părinții lui nu sunt vinovați, ci există o a treia rațiune pentru care poate exista suferință în afară de iubire și în afară de păcat: voia lui Dumnezeu, prin care El dorește să arate ceva. De îndată ce ne asumăm această credință, nu-L mai osândim pe Dumnezeu atunci când cădem victime unei suferințe fără să-i putem găsi explicația nici în noi înșine și nici în altcineva, nici în păcatul nostru sau al părinților, nici în virtutea noastră sau a părinților. Aceasta este, ca și suferința din iubire, o suferință asumată și, oricât ar fi de grea, se îndură mai ușor, sufletește vorbind. Suferința asumată este suferința mântuitoare. Suferința asumată este aceea a lui Iisus Hristos, Care din iubire pentru oameni a înțeles să se jertfească și să moară pe cruce, pentru ca să răscumpere prin iubire greșeala făcută de Adam prin păcat. Aceasta este legea: o greșeală făcută prin păcat poate fi răscumpărată printr-o suferință născută din iubire. 

Iubiții mei, omul acela fusese – repet – orb din naștere. Nu-I ceruse lui Iisus să-l vindece, pentru că era de neimaginat că poate cineva să facă așa ceva. Amintiți-vă că au mai fost orbi – și-l pomenesc pe Bartimeu, de lângă Ierihon, care, știind că trece Iisus pe lângă el, îi cere milă. Iisus îl întreabă: „Ce vrei să-ți fac?” „Doamne, să-mi recapăt vederea!” „Recapătă-ți vederea!” Și s-au deschis ochii, dar el fusese cândva văzător și acum era nevăzător, pe cătă vreme cestălalt nici nu se gândește să-Iceară lui Iisus să-l vindece, pentru că era de neimaginat așa ceva. De aceea și controversa cărturarilor de mai târziu. Pentru că Iisus, prin aceasta, Își arăta practic Dumnezeirea, în care ei, adversarii Săi, refuzau cu îndărătnicie să creadă. De aceea L-au și ucis. De aceea, când Iisus se zbătea pe cruce, ei Îl batjocoreau și-I spuneau: „Dacă ești Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce, ca să credem în Tine!”

Iubiții mei, totuși, fostul orb nu L-a cunoscut pe Iisus doar în clipa în care L-a văzut, adică la sfârșitul episodului istorisit de Evanghelistul Ioan. El Îl cunoscuse lăuntric mai dinainte, din clipa în care și-a dat seama era obiectul unei minuni extraordinare și din clipa în care și-a dat seama că el trebuie neapărat să se gândească la Dumnezeu prin minunea care se făcuse asupra lui. De atunci au început să i se deschidă ochii sufletului și cu acești ochi ai sufletului Îl mărturisea pe Iisus în fața fariseilor și în fața îndărătniciei lor. Cărturarii și fariseii au mers până acolo încât au negat identitatea orbului, că nu este el, ci că este altul. Și, pentru ca să se convingă că a fost el, i-au adus pe părinții lui -  „Este acesta fiul vostru?” Iar ei, înspăimântați – că le era frică: „Da, știm că e fiul nostru, știm că s-a născut orb și vedem că acum el are ochii deschiși, dar cine l-a vindecat și cum l-a vindecat nu știm să spunem. Să spună el, că e un bărbat în vârstă.” Și s-au eschivat. Dar el, bărbatul în vârstă, continua să-L mărturisească: „Eu nu știu dacă e păcătos sau nu, ceea ce știu este că El mi-a deschis mie ochii.” Cărturarii l-au obligat să mai spună de două-trei ori împrejurarea în care a fost vindecat, cum se face la un interogatoriu la poliție când ți se fură – aceeași întrebare de o sută de ori, că poate cumva te încurci și te prind cu o mică minciună. Iar el mărturisea o dată, de două ori, de trei ori cum s-a întâmplat, pentru ca la urmă, și trebuie să-l bănuim surâzând, să spună: „De ce mă întrebați atâta? Nu cumva vreți și voi să vă faceți ucenicii Lui?” S-au supărat: „Tu ești ucenicul Lui! Noi suntem ucenicii lui Moise! Noi nu știm de unde vine.” Și iar trebuie să-l bănuim pe orb surâzând sarcastic: „Păi aici e minunea, că voi nu știți de unde vine, dar El mi-a deschis mie ochii.” Așa se termină conversația, cu biruința adevărului asupra minciunii. 

Iubiții mei, în clipa în care orbul L-a văzut, realmente, pe Iisus cu ochii fizici, nu era pentru prima dată; Îl văzuse mai dinainte cu ochii sufletului. Aceasta este important. Oare nu avem și printre noi atâția oameni care pretind că văd, dar în realitate sunt orbi?! Se petrecea și atunci – nu le-a spus Iisus cărturarilor și fariseilor: „Orbi ce sunteți! Vedeți și, în același timp, nu vedeți.” Pentru că adevărul se descoperă pe dinlăuntru. Iar puterea omului este puterea lăuntrică, interioară. Cu această putere a lucrat Duhul Sfânt mai târziu asupra isihaștilor, asupra acelor călugări care au descoperit rugăciunea lui iisus și pe care o rosteau printr-un exercițiu spiritual extraordinar, așa încât ajungeau, în cele din urmă, să vadă Lumina cea necreată a lui Dumnezeu. Dumnezeu, ca esență este inaccesibil, dar se poate manifesta printr-o Lumină necreată, care izvorăște din El și care este, sau poate fi, accesibilă omului înduhovnicit, ridicat pe o foarte înaltă treaptă a trăirii spirituale. Ei bine, această Lumină pătrunde până în zilele noastre, pentru că până mai deunăzi am avut călugări luminați și avem și astăzi încă supraviețuitori care cultivă această rugăciune a minții și care sunt isihaști prin viețuirea lor, nemărturisită, de cele mai multe ori, pentru că smerenia se ferește să destăinuie sfințenia. Un sfânt care-și arată sfințenia nu e ste sfânt. Un înger care-și arată rănile nu este un înger. Îngerul are doar aripi, nu și răni. El și le ascunde cu aripile și pentru aceasta se menține în stare îngerească. 

De aceea, iubiții mei, Lumina lui Hristos o avem prin învățătura Lui și prin trăirea creștină. El este Cel Care a strigat: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce crede în mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea viață veșnică. Iar viața veșnică aceasta este, să Te cunoască pe Tine, Părinte, ei, oamenii, ca singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” El este Lumina lumii, pentru că El luminează tuturor. Important este ca noi să fim accesibili, să primim această Lumină. Soarele poate lumina oricât de puternic dar dacă tu îți pui ochelarii de fum, nu beneficiezi de lumina lui. Dacă pui obloane la ferești dimineața, soarele nu-ți pătrunde în casă. E nevoie neapărată de această conlucrare dintre Dumezeu și om, care se cheamă în limbaj teologic sinergie, împreună-lucrare. Omul nu se mântuiește prin sine însuși, dar nici Dumnezeu nu-l mântuiește împotriva propriei sale voințe, pentru că Dumnezeu respectă libertatea omului. Dimineața, există în grădină un boboc de floare, deasupra, în văzduh, este roua care stă să cadă. Dacă bobocul nu se va deschide și nu va deveni cupă ca să primească roua, aceasta nu-l va roura. Este important ca el, bobocul de floare, să devină cupă, pentru ca să beneficieze de prospețimea dimineții prin rouă.

Așa este și cu sufletul omenesc: trebuie neapărat să se deschidă către Lumină pentru ca să primească Lumina. E lumină și lumină, dar e vorba doar de Lumina adevărului, prin Iisus Hristos. Și bomba atomică produce lumină, dar să ne păzească Dumnezeu de o astfel de lumină, pe câtă vreme lumina soarelui este acea care simbolizează, întruchipează fizic, Lumina care ne vine de la Dumnezeu. Și să vă mai spun un lucru: e frumos răsăritul de soare, cu lumina lui, a zorilor, a soarelui care strălucește și care se împuternicește cu fiecare secundă, dar mie mi-e mai dragă lumina apusului. Și știți de ce? Pentru că lumina apusului este aceea a speranței. Și cred că-i mai bine omul să trăiască cu speranța decât cu certitudinile. Certitudinile se pot schimba, se pot stinge. Devin incertitudini sau decepții, dezamăgiri, pe câtă vreme speranța rămâne constantă, pentru că ea este o putere care nu te părăsește niciodată. Orice apus de soare este promisiunea răsăritului. De aceea, cel care a tradus pentru prima dată textul grecesc al unei cântări pe care o auziți sau o cântați la fiecare Vecernie – a tradus cu „Lumină lină” - a fost un om genial. În alte limbi străine nu există echivalent; această lumină lină, care este lumina apusului de soare, molcomă, îmbietoare, liniștitoare, odihnitoare după o zi de muncă și care îți oferă certitudinea că soarele care apune acum va răsări mâine – certitudinea că tu, cel care mori astăzi, vei învia mâine.

De aceea, aș încheia cu textul acestei cântări de la Vecernie, care întotdeauna mă emoționează, mai cu seamă când este cântată de voci frumoase, așa cum se petrece la mănăstiri: Lumină lină, a sfintei slave, a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, a Sântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, ajungând noi în  apusul soarelui și văzând lumina cea de seară. Lăudăm pre Tatăl, pe Fiul și pe Sfantul Duh, Dumnezeu. Vrednic ești în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viață, pentru aceasta lumea Te mărește!. (Bartolomeu Anania, 2005, Cluj-Napoca)

Sursa: https://www.activenews.ro/cultura/IPS-Bartolomeu-Anania-despre-ce-nu-s-a-intamplat-cu-orbii-din-Romania-Tocmai-in-aceasta-sta-minunea-ca-voi-nu-stiti-de-unde-este-iar-El-mi-a-deschis-ochii-Duminica-a-6-a-dupa-Pasti-156258

 

Ideile principale:

·         Întrebarea „Cine a păcătuit, el sau părinții lui, de s-a născut orb?” pornește de la ideea greșită că orice suferință are la bază un păcat.

·         Suferința poate avea cauze multiple: personale, moștenite (părinți, strămoși) sau poate fi o manifestare a voii lui Dumnezeu, independent de păcat.

·         Exemplul orbului din naștere arată că suferința sa nu avea cauză păcătoasă, ci avea rolul de a arăta slava lui Dumnezeu.

·         Ideea că omul a păcătuit înainte de naștere implică o credință în reîncarnare, străină de învățătura creștină.

·         Ucenicii, influențați de credințe păgâne (ex: metempsihoza egipteană, karma), exprimă o astfel de concepție, dar Iisus o respinge ferm.

·         Nu orice suferință este o pedeapsă; există suferință din iubire (ca a lui Hristos) și suferință îngăduită de Dumnezeu cu scop duhovnicesc.

·         Suferința asumată (ca jertfă din iubire sau încredere în Dumnezeu) este mântuitoare.

·         Orbul din naștere nu L-a cerut pe Iisus să-l vindece, fiindcă nu-și imagina posibilitatea vindecării.

·         A fost vindecat pentru a se arăta dumnezeirea lui Iisus și pentru a fi prilej de mărturisire a credinței în fața fariseilor.

·         Orbul L-a văzut întâi cu „ochii sufletului” (credința) și abia apoi cu ochii fizici – dovadă că adevărata vedere este cea lăuntrică.

·         Deși fizic văzători, fariseii erau orbi spiritual pentru că refuzau adevărul.

·         Iisus le spune direct că sunt orbi – văd, dar nu înțeleg.

·         Iisus este „Lumina lumii”; El luminează sufletul omului cu adevărul.

·         Lumina aceasta poate fi primită doar dacă omul se deschide – este nevoie de sinergie (conlucrare între om și Dumnezeu).

·         Așa cum floarea trebuie să se deschidă pentru a primi roua dimineții, sufletul trebuie să se deschidă către Dumnezeu.

·         Lumina apusului simbolizează speranța – o forță mai valoroasă decât certitudinile.

·         Speranța nu înșală, nu se destramă, ci promite mereu un nou început – un nou răsărit.

 

Sf. Paisie - Sezonul 2, Episodul 1

 

Predica părintelui Teofil Părăian - Duminica a patra după Paști

Evanghelia zilei: Evanghelia Duminicii a IV-a după Paști

Film: Risen (2016)

Versetul zilei 05 05 2025

Tinerii din Parohia Birda, pe primul loc la Concursul Național Catehetic – etapa eparhială

 

Tinerii din Parohia Birda, pe primul loc la Concursul Național Catehetic – etapa eparhială

În Anul omagial dedicat „Centenarului Patriarhiei Române” și „Anului comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea”, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Ioan, în Arhiepiscopia Timișoarei s-a desfășurat etapa eparhială a Concursului Național Catehetic „Mărturisirea jertfelnică a dreptei credințe – moștenirea unui secol de Patriarhat”, ajuns la ediția a XVII-a.

Concursul a reunit tineri din 36 de parohii, care au prezentat proiecte catehetice, culturale și filantropice, evidențiind rolul Bisericii Ortodoxe Române în istoria națională și contribuția duhovnicilor la păstrarea dreptei credințe în secolul trecut.

Jurizarea a avut loc în data de 24 aprilie 2025, la sediul Protopopiatului Timișoara II. Comisia a fost alcătuită din reprezentanți ai Inspectoratului Școlar Județean Timiș, ai mediului universitar teologic și ai parohiilor locale.

Premiul I a fost acordat Parohiei Birda, din Protopopiatul Deta, coordonată de părintele Valentin Bugariu. Proiectul a fost realizat cu sprijinul cadrelor didactice și al voluntarilor din comunitate și a fost apreciat pentru profunzimea catehezelor, varietatea activităților și implicarea activă a tinerilor în viața parohială.

Locul al II-lea a fost ocupat de parohiile: Timișoara Viile Fabric, Calea Martirilor, Zona Dacia, Fabric Est, Cetate, Ghiroda Veche, Belinț, Lugoj (Pogorârea Duhului Sfânt, Adormirea Maicii Domnului și Învierea Domnului), Voiteg, Satchinez, Sânpetru Mare și Nădrag.

Pe locul al III-lea s-au situat parohiile: Giarmata, Timișoara Calea Lugojului, Ciarda Roșie, Făget I și II, Buziaș II, Sânandrei, Bacova, Topolovățu Mare, Sinersig, Gătaia, Gottlob, Răchita, Sudriaș, Margina și Nițchidorf.

Parohia Birda va reprezenta Arhiepiscopia Timișoarei la etapa națională, ce va avea loc la București, în data de 21 mai 2025. La festivitatea de premiere vor participa părintele coordonator și un tânăr reprezentant al grupului catehetic.

Felicităm cu căldură toate parohiile participante pentru dăruirea arătată și, în mod special, pe tinerii și coordonatorii din Parohia Birda pentru rezultatul deosebit, rod al unei lucrări pastorale vii și rodnice în mijlocul comunității.

Parte din proiectul nostru se poate vedea aici:

Dr. Radu Țincu, medic Terapie Intensiva Floreasca, marturie despre Sfântul Efrem cel Nou

Pr. Daniel Benga: Femeile purtătoare de mir sau curajul vieții alături de Dumnezeu

Femeile Mironosițe: Arhetipuri ale dragostei și jertfei creștine - 2025

În Duminica Femeilor Mironosițe, Biserica Ortodoxă aduce un omagiu acelora care, într-un moment de maximă nesiguranță și pericol, au rămas fidele dragostei lor față de Hristos. Femeile Mironosițe sunt prototipuri ale credinței lucrătoare, ale curajului născut din iubire și ale mărturisirii tainice, dar puternice, a Învierii.

Dragostea care biruie frica

Dragostea Femeilor Mironosițe nu a fost una teoretică sau sentimentală, ci una vie, tradusă în fapte. Ele s-au îndreptat spre mormântul Mântuitorului cu inima plină de dorința de a-I aduce ultimul omagiu, înfruntând astfel primejdii reale: paza armată, piatra grea, întunericul și ostilitatea vremii. Această dragoste a fost atât de puternică încât a biruit frica și îndoiala, devenind astfel o mărturie tăcută, dar covârșitoare, a fidelității umane față de Dumnezeu.

Curajul credinței

În contrast cu apostolii care, de teama persecuțiilor, s-au ascuns, Femeile Mironosițe au îndrăznit să își urmeze chemarea lăuntrică. Curajul lor nu a fost rezultatul unei încrederi în sine, ci rodul credinței și al dragostei necondiționate față de Hristos. Prin prezența lor la mormânt, ele devin primele mărturisitoare ale Învierii, primind de la Înger vestea cea mai importantă a istoriei: „A înviat, nu este aici” (Marcu 16, 6).

Rolul femeii în viața Bisericii

Deși femeia nu este chemată la preoția sacramentală, misiunea ei în viața Bisericii este esențială. Prin maternitatea biologică și spirituală, femeia devine un instrument al lucrării lui Dumnezeu în lume, formând caractere și sădind credință în inimile generațiilor următoare.

Exemplul literar al „Inimii de mamă”, prezentat de George Coșbuc, ilustrează această capacitate extraordinară a femeii de a iubi jertfelnic, așa cum au făcut-o și Femeile Mironosițe.

Lecția pietrei prăvălite

Întrebarea Femeilor Mironosițe: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?” (Marcu 16, 3) transcende contextul istoric și devine o întrebare existențială pentru fiecare credincios. Piatra grea poate simboliza păcatele, suferințele sau obstacolele din viața spirituală.

Prin Învierea Sa, Hristos prăvălește aceste pietre, deschizând omului calea spre lumină, iertare și viață veșnică.

Actualitatea modelului Mironosițelor

Astăzi, femeia creștină este chemată să urmeze exemplul Mironosițelor printr-o credință vie, prin curaj în mărturisire și prin iubire jertfelnică. Participarea activă la viața liturgică, pregătirea interioară pentru întâlnirea cu Hristos în Sfânta Euharistie și răspândirea iubirii și a iertării în familie și în comunitate sunt forme concrete de actualizare a chemării Mironosițelor în contemporaneitate.

Așadar, Femeile Mironosițe sunt un simbol al dragostei puternice, al credinței lucrătoare și al curajului în fața încercării. Ele ne învață că adevărata fidelitate față de Hristos presupune jertfă, înfruntarea fricii și mărturisirea credinței chiar și atunci când lumea pare ostilă.

În această Duminică specială, să cinstim nu doar memoria lor, ci și toate femeile credincioase care, în tăcere sau în rugăciune, în familie sau în comunitate, aduc lumina Învierii în viața celor din jur.

 

Predica părintelui Teofil Părăian - Duminica a Treia după Paști

Oare a Înviat cu adevărat Hristos? - Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Oare a Înviat cu adevărat Hristos?

 

Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Învierea Domnului Iisus Hristos reprezintă temelia credinței creștine și cea mai mare minune a istoriei. Deși vrăjmașii Lui au încercat să ascundă acest adevăr, acțiunile lor au ajuns, paradoxal, să-L confirme. Paza romană, pecetluirea mormântului și mituirea soldaților arată că trupul nu putea fi furat. Apostolii, fricoși, simpli și fără putere, nu ar fi avut nici curajul, nici motivația să însceneze un astfel de act. Mai mult, schimbarea lor radicală – din oameni ascunși în martiri curajoși – nu se explică decât printr-o întâlnire reală cu Hristos cel Înviat.

Faptul că Mântuitorul nu S-a arătat celor ce L-au condamnat nu este o lipsă de dovadă, ci o confirmare a refuzului lor constant de a primi adevărul, chiar și după minuni evidente. În schimb, El Se arată celor deschiși, dându-le pace, credință și putere să vestească tuturor că moartea a fost biruită.

Toate aceste argumente – logice, istorice și morale – nu doar susțin realitatea Învierii, ci și chemarea de a trăi în lumina ei. Adevărul nu poate fi ascuns atunci când e întărit de mărturii vii și de o viață transformată.

 

Idei:

·                    Deși vrăjmașii lui Hristos au încercat să împiedice proclamarea Învierii (prin pecetluirea mormântului și paza soldaților), acțiunile lor au devenit, fără voie, dovezi în sprijinul Învierii.

·                    Nu era plauzibil ca ucenicii să fi furat trupul din cauza pazei stricte, fricii lor, respectării legii sabatului, lipsei de motivație, curaj sau influență.

·                    Mormântul gol, giulgiurile așezate ordonat, mărturia femeilor și a apostolilor care au văzut mormântul sunt semne logice că nu a fost furt.

·                    Mită dată soldaților pentru a minți că trupul a fost furat confirmă implicit că trupul nu mai era în mormânt și că Învierea a avut loc.

·                    Fricoși și neinstruiți, apostolii nu ar fi avut curajul și motivația de a înfrunta persecuții și moarte pentru o minciună, decât dacă L-ar fi văzut pe Hristos înviat.

·                    Numai prin puterea lui Dumnezeu ar fi putut apostolii să răspândească credința creștină în toată lumea.

·                    Hristos nu S-a arătat direct iudeilor după Înviere pentru că aceștia deja respinseseră miracole evidente, precum învierea lui Lazăr.

·                    Faptul că Hristos a mâncat și a băut după Înviere a fost o dovadă clară a realității învierii Sale în trup, nu doar în duh.

·                    Nu aveau nimic de câștigat – dimpotrivă, aveau numai suferință – dacă vestea Învierii era falsă. Așadar, credința lor dovedește adevărul învierii.

·                    Faptul că au continuat să predice Învierea, în ciuda amenințărilor, dovedește că nu era o invenție, ci o experiență trăită.

 

 

Întotdeauna înşelăciunea piere prin ea însăşi, şi fără voie sprijină în toate adevărul. Ia aminte: trebuia să se arate că Hristos a murit, S-a înmormântat şi a înviat. Ei, pe toate acestea le sprijină însăşi vrăjmaşii! De vreme ce au săpat în stâncă şi au pecetluit şi au păzit mormântul, nu era cu putinţă să se întâmple vreun furt! Cu toate că nu a fost nici un furt, mormântul a fost găsit gol, şi este limpede şi categoric că Hristos a înviat. Ai văzut că fără voie aceştia sprijină adevărul?

Dar când să-L fi furat ucenicii? Sâmbăta? Dar legea nu îngăduia nici să se circule! Şi dacă presupunem că ar fi încălcat Legea lui Dumnezeu, cum ar fi îndrăznit ei, cei atât de fricoşi, să iasă afară din casă? Şi cu ce curaj s-ar fi expus primejdiei pentru un mort? Aşteptând ce fel de răsplată? Ce ar fi primit în schimb? Pe ce se bazau? Pe puterea cuvântului lor? Dar erau mai neînvăţaţi decât toţi! Pe multele lor bogăţii? Dar nu aveau nici toiag, nici încălţăminte! Nu cumva pe originea lor strălucită? Dar erau cei mai neînsemnaţi oameni din lume! Oare pe mulţimea lor? Dar nu depăşeau numărul de unsprezece, şi până şi aceştia au fugit!

Dacă corifeul lor, Petru, s-a înfricoşat la cuvântul unei slujnice, şi dacă toţi ceilalţi, când L-au văzut pe Învăţătorul lor legat, au fugit şi s-au risipit, cum le-ar fi trecut prin minte să alerge până la marginile lumii şi să răspândească vestea falsă despre Înviere? După ce s-a înfricoşat de ameninţarea unei femei şi doar de priveliştea legăturilor, cum ar fi putut să se pună cu împărăţiile şi cârmuirile, cu popoarele, cu săbii, suliţe, cuptoare şi mii de morţi în fiecare zi, dacă nu s-ar fi bucurat de fascinaţia Celui înviat şi nu şi-ar fi însuşit puterea Lui?    

Dar asupra acestora trebuie să revenim. Deci, să-i întrebăm din nou acum pe evrei: cum au furat, nesăbuiţilor, ucenicii Trupul lui Hristos? De vreme ce adevărul este strălucitor şi evident, minciuna evreiască  nu poate sta în picioare nici ca o umbră. Cum l-au furat? Spuneţi-mi! Oare nu era pecetluit mormântul? Nu l-au împrejmuit atâtea gărzi şi soldaţi şi iudei, care aveau bănuială, şi privegheau, şi păzeau cu luare-aminte?   

Dar din ce pricină L-ar fi furat? Pentru ca să plăsmuiască dogma Învierii? Şi cum le-a venit să facă un asemenea lucru, ei cei fricoşi? Şi cum au prăvălit piatra pecetluită? Cum au scăpat de atâtea străji treze şi sălbatice?

Ia seama însă cum evreii, prin toate câte fac, sunt prinşi întotdeauna în însăşi mrejele lor. Iată, dacă mergeau la Pilat şi nu cereau custodie, mai uşor ar fi putut să spună asemenea minciuni, neruşinaţii! Dar acum, nu! (Custodia era acolo, şi nimeni n-ar fi putut să scape de atenţia mărită şi de săbiile ei). Şi apoi, de ce să nu fure Trupul mai devreme? Cu siguranţă, dacă aveau intenţia să facă asemenea lucru, l-ar fi făcut când încă nu exista pază la mormânt, atunci când era mai sigur şi mai lipsit de primejdie, adică în prima noapte –pentru că sâmbătă, evreii au mers la Pilat şi au cerut custodia şi au păzit mormântul, în timp ce în prima noapte nu era nimeni acolo.

Şi, desigur, nu le-ar fi păsat că făceau aceasta în ziua sâmbetei, în ciuda interdicţiei Legii mozaice. Vedeţi, doar un lucru aveau în mintea lor: cum să reuşească prin orice vicleşug să-şi împlinească scopul lor.

Aceasta însă era dovada atât a ultimei nerozii, cât şi fricii zguduitoare. Pentru că se temeau oare de un mort cei care-L atinseseră viu? Căci piatra şi pecetea şi paza care nu puteau să-L ţină au fost puse ca să afle evreii că din voia Lui a suferit ceea ce a suferit. Prin toate acestea, doar un singur lucru se urmăreşte: să se facă cunoscută de toţi îngroparea, şi astfel oamenii să creadă în Înviere.

Şi ce căutau la mormântul giulgiurile, smirna şi aromatele care se găseau înfăşurate, Petru şi ceilalţi apostoli? Prima a mers Maria Magdalena. Şi când s-a întors şi a povestit faptele minunate apostolilor, aceia fără întârziere au alergat degrabă la mormânt şi au văzut giulgiurile jos. Acesta a fost semnul Învierii. Pentru că dacă vroiau să-L fure unii, desigur că nu l-ar fi furat gol. Acesta nu ar fi fost doar semn de necinste, dar şi lucru nesăbuit. Nu s-ar fi îngrijit să dezlipească giulgiurile, să le împacheteze cu migală, şi să le pună aranjate într-o parte. Deci, ce ar fi făcut? L-ar fi răpit, aşa cum era trupul şi ar fi alergat degrabă.

De aceea, Evanghelistul Ioan a spus întâi de toate că L-au înmormântat cu multă smirnă, care lipeşte veşmintele de trup, precum cărbunele de metale, şi n-ar fi fost deloc uşor să-l dezlipească, astfel încât, atunci când auzi că giulgiurile se aflau singure, să nu-i crezi pe cei care îţi spun că au fost furate.

Desigur că hoţul ar fi trebuit să fie foarte tâmpit să irosească atât efort pentru un lucru de prisos. Pentru ce motiv ar fi lăsat giulgiurile? Şi cum ar fi fost cu putinţă să scape în ceasul în care ar fi făcut această treabă, pentru că, desigur, i-ar fi trebuit mult timp, şi era firesc ca, întârziind, să fie prins de strajă.

Dar şi giulgiurile, de ce au fost aşezate separat de mahrama împăturită? Pentru ca să te încredinţezi că nu era lucrarea hoţilor grăbiţi şi neliniştiţi! Aşadar, şi de aici se arată că furtul a fost cu neputinţă! De altfel, evreii înşişi s-au gândit la toate acestea, şi de aceea au dat bani gărzilor zicându-le: „Spuneţi voi că l-au furat, şi noi vom aranja cu guvernatorul”.

Susţinând că ucenicii l-au furat, ei întăresc din nou Învierea, pentru că astfel mărturisesc oricum că trupul nu era acolo. Când confirmă ei înşişi că trupul nu era, în timp ce pe de altă parte furtul se arată neadevărat şi de necrezut, prin existenţa clară a pazei, a peceţilor mormântului, a giulgiurilor, a mahramei şi a fricii ucenicilor, fără îndoială mărturia Învierii reiese şi din cuvintele lor.

Mulţi se întreabă însă de ce când a înviat nu S-a arătat degrabă iudeilor? Acest cuvânt este de prisos. Dacă exista nădejdea să-i atragă la credinţă, nu ar fi pregetat să se arate la toţi. Faptul că nu exista o asemenea nădejde, o demonstrează însă învierea lui Lazăr: chiar dacă era mort de patru zile şi începuse să miroasă şi să putrezească, l-a înviat înaintea ochilor tuturor, dar ei nu numai că n-au crezut, dar şi s-au înverşunat împotriva lui Hristos, până într-atât că au vrut să-L omoare şi pe El şi pe Lazăr. Aşadar, de vreme ce n-au crezut, dar s-au şi pornit împotriva Lui când l-a înviat pe celălalt, dacă li se arăta la Învierea Sa, nu s-ar fi pornit cu mult mai mult, orbiţi de ura şi necredinţa lor?

Dar pentru ca să-l dezarmeze pe cel necredincios de orice îndoială, nu numai că S-a arătat ucenicilor Săi timp de 40 de zile şi a mâncat cu ei, dar S-a arătat şi la mai mult de 500 de fraţi, adică unei mulţimi întregi. Lui Toma mai ales, care s-a arătat necredincios, i-a arătat semnele cuielor şi împunsătura suliţei.

Şi de ce, zic unii, n-a făcut după Înviere semne mari şi minunate, ci doar a mâncat şi a băut? Pentru că Învierea însăşi a fost cea mai mare minune, şi cea mai puternică dovadă a Învierii a fost că a mâncat şi a băut.

Dar, ia gândeşte-te, dacă apostolii nu L-au văzut pe Hristos înviat, cum au putut să-şi închipuie că vor stăpâni lumea? Nu cumva şi-au pierdut minţile, crezând că vor reuşi un asemenea lucru?  Dacă erau însă în deplinătatea cugetului, aşa cum au dovedit-o şi lucrurile, cum au putut fără dovezi vrednice de crezare din ceruri şi fără puterea dumnezeiască? Cum, - spune-mi! – s-ar fi hotărât să se încumete la atâtea războaie, să înfrunte pustiurile şi mările, şi toţi 12 să se lupte cu atâta bărbăţie ca să schimbe popoarele lumii întregi, care erau de atâţia ani moarte din pricina păcatului?

Şi chiar dacă erau renumiţi şi bogaţi şi puternici şi instruiţi, nici atunci n-ar fi fost logic să înalţe planuri atât de măreţe, şi aşteptarea lor ar fi avut în cele din urmă o raţiune oarecare. Aceştia însă şi-au petrecut viaţa unii pe mări, alţii construind corturi, şi alţii la vamă. Din aceste îndeletniciri nu există aproape nimic mai incompatibil cu filozofia şi cu faptul de a convinge pe cineva să cugete la lucruri înalte, mai ales când n-ai să-i arăţi nimic pe măsură.

Pe deasupra, apostolii nu numai că n-aveau pilde potrivite din trecut că se vor afirma, ci dimpotrivă aveau exemple, şi mai ales proaspete, că nu vor reuşi. În acel timp mulţi încercaseră să impună învăţături noi, dar eşuaseră. Şi nu plecaseră la drum cu 12 oameni, ci cu mulţi. De exemplu Teudas şi Iuda i-au pierdut împreună cu ei şi pe ucenicii lor. Frica aceea ar fi fost de ajuns ca să-i înveţe minte.  

Dar să presupunem că aşteptau să stăpânească. Cu ce speranţe ar fi intrat în asemenea primejdii, dacă nu ţinteau bunurile viitoare? Ce câştig ar fi aşteptat, conducându-i pe toţi spre Unul Care n-a murit şi n-a înviat, aşa cum pretind vrăjmaşii? Dacă în zilele noastre, oamenii care cred în Împărăţia cerurilor şi în bunurile nenumărate, cu greu acceptă să-şi pună în primejdie viaţa, cum ar fi răbdat aceia chinurile în mod zadarnic, mai ales făcându-şi rău? Pentru că dacă n-ar fi avut loc Învierea, şi dacă Hristos nu S-ar fi urcat la ceruri, atunci ostenindu-se să plăsmuiască toate acestea şi să-i convingă pe ceilalţi, oricum urmau să atragă asupra lor urgia lui Dumnezeu şi să se aştepte la mi de trăznete din ceruri.

Dealtfel, chiar dacă ar fi avut un mare zel în timpul vieţuirii cu Hristos, acesta s-ar fi stins odată cu moartea Lui. Dacă nu L-ar fi văzut înviat, ce ar fi putut să-i mâne în acel război? Dacă n-ar fi înviat, nu numai că nu şi-ar fi pus viaţa în primejdie pentru El, dar L-ar fi socotit şi înşelător. Pentru că-i încredinţase că va învia după trei zile şi le făgăduise Împărăţia cerurilor. Mai le spusese încă despre faptul că vor primi Duhul Sfânt, vor stăpâni lumea, şi atâtea alte bunuri creşti, mai presus de fire. Chiar dacă L-au crezut cât timp era viu, fireşte că nu l-ar fi urmat mort, dacă nu-L vedeau înviat.

Şi aveau dreptatea de partea lor, pentru că ar fi zis: „A făgăduit că după trei zile va învia şi n-a înviat. A făgăduit să ne trimită pe Duhul Sfânt şi nu l-a trimis. Deci, cum să-L credem despre cele viitoare, de vreme ce ne minte în cele de acum?!”

Dar spune-mi, te rog, din ce pricină au răspândit vestea că a înviat, fără ca El s-o facă. Pentru că se zice că-L iubeau. Dar logic ar fi fost să-L urască acum, deoarece i-a înşelat şi i-a trădat. De  vreme ce le-a umplut capul cu mii de speranţe, şi i-a despărţit de casele, părinţii şi toate ale lor, în timp ce mai mult, a ridicat şi tot neamul evreilor împotriva lor, după aceea i-a trădat. Dacă ar fi fost din neputinţă, L-ar fi iertat. Dar acum era înşelăciune vădită: trebuia să le spună adevărul, de vreme ce era muritor, şi nu să le promită cerurile.

Astfel, era firesc să se facă împotrivă: să propovăduiască despre înşelăciune şi să spună despre El că este înşelător şi vrăjitor. Astfel ar fi scăpat de pericolele şi de războaiele vrăjmaşilor.

Toţi ştiu că iudeii s-au obligat să-i mituiască pe soldaţi, ca aceştia să spună că au furat trupul. Deci, dacă s-ar fi dus ucenicii înşişi şi le-ar fi zis: „Noi L-am furat, n-a înviat!”  de câte cinstiri nu s-ar fi bucurat? Aşadar, era la îndemâna lor să fie cinstiţi şi să se încununeze. Deci, nu te întrebi de ce le-au schimbat pe toate acestea cu necinstiri şi primejdii, dacă nu există o putere dumnezeiască ce-i întărea, mai puternică decât toate celelalte bunuri pământeşti?

Şi dacă prin toate câte am spus până acum nu te-am convins, cugetă şi la acesta: dacă nu s-a întâmplat Învierea, însă apostolii erau decişi să înveţe lumea, pentru nici un motiv n-ar fi propovăduit în numele Lui. Pentru că este ştiut faptul că niciunul dintre noi nu voim să auzim nici măcar numele celor care ne-au înşelat. Dealtfel, pentru ce-ar fi folosit numele Lui? Nădejduiau să se impună prin acesta? Dar ar fi trebuit să aibă un rezultat contra aşteptărilor, căci dacă voiau să domnească ar fi pierdut, având pe buzele lor numele unui înşelător.

Să ne amintim că iubirea ucenicilor pentru Învăţătorul lor pălea puţin câte puţin încă din timpul vieţii Lui pământeşti, din pricina fricii, pentru martiriul care urma să vină. Când  le-a vorbit despre chinurile înfricoşătoare care vor veni prin cruce, au îngheţat de teamă şi iubirea s-a stins cu desăvârşire. Unul, mai ales, nu vroia să-L urmeze nici în Iudeea, deoarece auzise despre primejdii şi moarte. Dacă împreună cu Hristos se temea de moarte, fără Acesta şi ceilalţi ucenici, cum ar fi îndrăznit?

După aceea, apostolii au crezut că va muri, dar şi că va învia. Şi au suferit atât! Dacă nu-L vedeau înviat, cum de n-ar fi dispărut şi n-ar fi cerut pământului să se deschidă şi să-i înghită, din pricina deznădejdii pentru înşelăciune şi din cauza fricii pentru toate cele care-i aşteptau? Ar fi înfruntat în acel moment huiduiala pentru neobrăzarea lor? Ce-ar fi putut să răspundă? Întâmplarea p ştia toată lumea: L-au atârnat pe Hristos pe podium înalt până după-amiază, în capitala ţării, şi la sărbătoarea cea mai mare, atunci când nimeni nu putea să lipsească.

Învierea însă n-a văzut-o nimeni dintre ceilalţi, şi aceasta nu era o piedică atât de mică pentru ca să-i convingă. Aşadar, cum ar fi putut să convingă uscatul şi marea despre Înviere? Şi de ce, spune-mi, de vreme ce au vrut cu orice preţ să facă aceasta, n-au părăsit Iudeea imediat, ca să meargă în  ţări străine? Deci, nu te minunezi că i-au convins pe mulţi şi în Iudeea?

Au avut îndrăzneala să prezinte mărturiile Învierii, ucigaşilor înşişi, celor care L-au răstignit şi L-au înmormântat, chiar în cetatea în care a avut loc înfricoşătoarea răutate! Chiar şi cei dinafară închid gura!  Pentru că atunci când răstignitorii devin credincioşi, atunci şi fărădelegea răstignirii se confirmă, şi dovada Învierii străluceşte.

Pentru ca mulţimile să creadă, trebuia ca ucenicii să facă minuni. Dacă însă Hristos n-a înviat şi a rămas mort, cum au făcut apostolii minuni în numele Lui? Din nou, cum, dacă n-au făcut minuni, i-au convins pe ceilalţi? Iar dacă au făcut –şi desigur, aşa s-a întâmplat –înseamnă că aveau puterea lui Dumnezeu. Totuşi dacă, n-au săvârşit minuni, şi cu toate acestea au stăpânit pretutindeni, lucru acesta ar fi însemnat o minune, chiar mai vrednică de admirat. Ar fi fost minunea minunilor, dacă fără minuni ar fi cucerit şi ar fi stăpânit lumea, 12 oameni săraci şi neînvăţaţi.

Cu siguranţă că pescarii nu s-au impus nici prin bogăţiile, nici prin înţelepciunea lor. Astfel, şi fără să vrea, ei propovăduiesc faptul că înlăuntrul lor a lucrat puterea dumnezeiască a Învierii. Pentru că este cu desăvârşire cu neputinţă ca puterea omenească să reuşească vreodată asemenea lucruri uimitoare.

  Luaţi seama bine aici, pentru că acestea sunt dovezile incontestabile ale Învierii. De aceea voi spune din nou: dacă n-ar fi Înviat, cum S-ar fi săvârşit mai târziu, în numele Lui, minuni atât de mari? Este sigur faptul că nimeni nu face după moartea lui minuni mai mari, decât cele din timpul vieţii. În timp ce aici, după moartea lui Hristos, se întâmplă minuni mai mari, şi după fel şi după fire.

După fire sunt mai mari, pentru că niciodată umbra lui Hristos n-a vindecat, în timp ce umbrele apostolilor au făcut multe minuni. Cât despre felul săvârşirii lor, din nou erau mai mari, deoarece atunci Însuşi Domnul poruncea şi făcea minuni, însă după Răstignirea şi Învierea Lui, robii Săi, chemând în mod simplu numele Său sfânt şi preacinstit, au săvârşit minuni mai mari şi mai uimitoare. Astfel, s-a preamărit şi a strălucit mai mult puterea Sa.

   De aceea, Sfinţii Părinţi au hotărât să se citească imediat după răstignirea şi Învierea Sa, „Faptele Apostolilor” care descriu minunile ucenicilor şi în consecinţă dau mărturie despre Înviere, ca să avem dovada ei clară şi neîndoielnică. Nu l-ai văzut înviat cu ochii trupului? Dar îl vezi cu ochii credinţei! Nu L-ai văzut nici cu ochii aceştia? Îl vei vedea cu minunile acelea. Dovada minunilor te îndrumă la adevărul Învierii.

Vrei să vezi şi acum minuni? Îţi voi arăta! Şi mai ales, mai mari decât cele de dinainte: nu un mort înviind, nu un orb redobândindu-şi vederea, ci întreg pământul, izbăvit de întunericul înşelăciunii.

Cea mai mare dovadă a Învierii este că Hristos Cel răstignit a arătat după moartea Sa o putere atât de mare, încât i-a convins pe cei vii să-şi dispreţuiască patria, casa, prietenii, rudeniile şi însăşi viaţa lor, de dragul Lui şi să prefere biciuirile şi primejdiile şi moartea. Acestea nu sunt izbânzile unui mort închis în mormânt, ci ale unuia Înviat şi Viu.

Ia seama, te rog: apostolii, în timp ce trăia Învăţătorul lor, de frică L-au trădat şi au fugit toţi. Petru, mai ales, s-a lepădat de El cu jurământ de trei ori. Când Hristos a murit însă cel care s-a lepădat de El de trei ori şi a intrat în panică înaintea unei slujnice, atât de brusc s-a schimbat, încât a însufleţit întreg poporul. În mijlocul mulţimii iudeilor, a propovăduit că Iisus Cel răstignit şi înmormântat a înviat a treia zi şi S-a înălţat la ceruri. Si le-a propovăduit pe toate acestea, fără să ia seama la furia cumplită a vrăjmaşilor, şi la urmări.

De unde a aflat acest curaj? Nu din altă parte decât din Înviere. L-a văzut pe Hristos, a vorbit cu El, a auzit despre bunurile viitoare, şi astfel a primit putere să moară pentru Acesta şi să fie răstignit cu capul în jos.

Dar lucrul cel mai de seamă este că nu numai Petru, Pavel şi ceilalţi Apostoli, ci chiar şi Ignatie care nu L-a văzut vreodată, nici nu s-a bucurat de tovărăşia Sa, a arătat atâta zel de dragul Lui, încât I-a adus jertfă însăşi viaţa lui. Şi oare doar Ignatie şi apostolii? Şi femeile au dispreţuit moartea, care înainte să învie Hristos era înfricoşătoare şi respingătoare, chiar şi pentru bărbaţi, şi mai ales pentru sfinţi.

Cine i-a convins pe aceştia să dispreţuiască viaţa de aici? Desigur că nu este izbânda puterii omeneşti ca să convingă atâtea zeci de mii, nu numai de bărbaţi, ci şi femei şi fecioare, şi de copiii, să-i convingă zic, să-şi jertfească viaţa de aici, să dea piept cu fiarele, să-şi dorească viaţa viitoare.

Şi mă rog, cine ar fi reuşit toate acestea? Un mort? Dar au fost atâţia morţi, şi niciunul n-a făcut asemenea lucruri! Oare a fost un înşelător şi vrăjitor? Dar mulţime de vrăjitori înşelători şi escroci, au trecut pe pământ, dar toţi au fost uitaţi, fără să lase cea mai mică urmă. Împreună cu ei s-au stins şi înşelătoriile lor. Faima însă şi slava şi credincioşii lui Hristos, cresc şi se răspândesc în toată lumea, zi de zi.  Necredincioşii se înfioară, iar credincioşii propovăduiesc: Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!   

 

GLASUL SFINŢILOR PĂRINŢI, ed. Carte Ortodoxă, ed. Egumeniţa, 2008, Traducere de Pr. Victor Manolache p. 58-71.