Despre soția creștină - Hrab Alexandru

 

Despre soția creștină

 

Hrab Alexandru

 

            În numărul 11 din 1 iunie 2012 al revistei „Învierea” a Arhiepiscopiei Timișoarei, vorbeam despre soțul creștin, mai exact despre felul în care un soț ar trebui să se poarte cu soția sa, sau de ce nu un prieten cu prietena sa, însă cred că ar fi frumos să existe o continuare a acelui articol în care să vedem cum ar fi o soție potrivită unui soț creștin sau mai corect o soție creștină, lucru care din păcate în lumea de azi, lumea secularizării și a modernizării, a ajuns să fie uitat și dacă mă gândesc bine nu s-a uitat ce înseamnă soție creștină, ci pur și simplu nu mai există noțiunea de femeie creștină.

            Mai ales azi când avem de a face tot mai des și când ne întâlnim cu femeia de afaceri, cu femeia de succes, cu femeia politician, în general cu femeia care are ambiţia să facă o carieră, este important să se restabilească rolul femeii în societate, rolul femeii ca şi creștină, ca şi soție creștină. De aceea, gândindu-ne la Maica Domnului, Noua Evă, exemplul suprem pentru femei și la Femeile Mironosițe, vedem la ce demnitate a ridicat Hristos femeia, ce chemare deosebită i-a dat, făcând din femeie primul Apostol. Așadar, Femeile Mironosițe s-au făcut Apostoli ai Apostolilor, fiind cele care au mărturisit pentru prima dată Învierea Domnului. De aceea, ele se fac model pentru toate femeile. Și dacă ne gândim la ce ceea ce le îndemna Părintele Ilie Cleopa pe mame spunându-le: „Mamelor, sunteţi mironosiţele de azi ale Bisericii lui Hristos. Aduceţi Domnului, nu miresme de mult preţ, ci credinţa voastră curată şi copii buni, bine educaţi şi credincioşi. Vorbiţi-le mai mult de Dumnezeu, de sfinţi, de Biserică şi de înaintaşi. Nu-i smintiţi cu nimic şi daţi-le să citească cărţi bune, cât mai mult. Dumneavoastră puteţi contribui cât mai mult la înnoirea duhovnicească a lumii, a Bisericii, a societăţii. Adăugaţi untdelemn sfânt în sufletele copiilor dumneavoastră. Dintre ei vor ieşi mâine suflete mari, oameni buni, preoţi credincioşi, dascăli luminaţi, creştini model. Viitorul familiei, al copiilor, al Bisericii depinde cel mai mult de dumneavoastră. Să fiţi la datorie ca şi mamele noastre. Gândiţi-vă ce mame sfinte am avut!”.

Pornind de la ceea ce a spus Părintele Cleopa, mă gândesc că ce-i mai de preț și ce poate fi mai frumos pentru o soție decât asta, să știe că este Mironosița de azi? Ce dar mai frumos putea să-i facă Dumnezeu decât acesta, de a fi Apostol, primul Apostol care a vestit Învierea lui Hristos. Și mă gândesc acum și la un cuvânt al Părintelui Teofil Părăian intitulat „Martorii Învierii Domnului”, dar și la ceea ce a spus Părintele Cleopa, vedem că femeia este primul martor al Învierii și ea se face din generație în generația martor al Învierii prin nașterea de copii și educarea lor. Dacă Hristos a dat Apostolilor Preoția Sacramentală, pe femeie a restaurat-o prin nașterea Sa din Fecioara Maria și prin arătarea Sa după Înviere Femeilor Mironosițe, la preoția jertfei pe altarul nașterii de copii. De aceea, nimeni nu mai poate spune că femeia se mai face vinovată de căderea în păcat. Și vedem că acest lucru de restaurare a făpturii feminine s-a împlinit în istorie prin vestitoarele Învierii Domnului, mamele eroine care au urmat exemplu Maicii Domnului și a Femeilor Mironosițe bine-vestind copiilor lor credința curată, de aceea este bine să le amintim pe câteva dintre ele: pe Sfânta Împărăteasă Elena mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, apoi pe Emilia mama Sfântului Vasile cel Mare, pe Antuza mama Sfântului Ioan Gură de Aur, pe Nona mama Sfântului Grigorie din Nazianz, pe Monica mama Fericitului Augustin, pe Anastasia mama Sfântului Andrei Șaguna și multe alte mame sfinte din istoria Bisericii.

            Femeile de mai sus, mamele de mai sus au fost cu adevărat eroine, cu adevărat „mame de afaceri și de succes” pentru că ele au cumpărat ingrediente de miresme duhovnicești de la Hristos, pe care le-au târguit pe sufletele copiilor lor, făcându-i pe aceștia oameni buni, creştini model, preoţi credincioşi, dascăli luminaţi ai lumii și în cele din urmă Sfinții ai Bisericii, pentru ca miresmele cumpărate de la Hristos să se întoarcă miruri pentru Hristos prin viețile model ale fiilor lor. Și iată afacerea cea mai productivă pentru o femeie, misiunea de mamă și soție. De aceea, femeiile nu trebuie să caute să renunțe la misiunea lor de mamă și soție petrecând mai mult timp în afara familiei pentru că ne spune și Sfântul Ioan Gură de Aur că „nimic nu este mai de cinste pentru o femeie decât bărbatul ei”. Și precum soțul este chemat să întrețină familia, femeia este ocrotitoarea casei.

Dacă ne gândim la această chemare a soției de a fi ocrotitoare a casei, în vremurile de azi ni s-ar putea pune întrebarea cum să mai fie ea ocrotitoare a casei când este nevoită pentru un trai mai decent să meargă să muncească? Problema nu se ridică din cauza că ea trebuie să muncească, ci problema este dată de felul în care femeia va ajunge să vadă munca, începând să fie preocupată în cele din urmă de carieră, zbătându-se pentru un salariu cât mai mare și ajungând la un salariu poate cu mult peste al soțului, astfel preluând ea conducerea familiei şi uitând că trebuie să pună accent pe autoritatea bărbatului ca soț și tată al copiilor. Într-o astfel de familie nu mai există grija pentru suflet și mântuire, ci grija pentru plăcerile trecătoare ale vieții. Așa se naște femeia independentă din punct de vedere financiar care până la urmă uită să-și cinstească soțul. Spunea Părintele Alexandru Rojdestvenskii că „soția trebuie să-și cinstească întotdeauna sincer soțul în calitatea lui de cap al familiei. Această îndatorire i-o insuflă Dumnezeu și legile firii, făcând-o mai slabă față de bărbat și menind-o să fie ajutor al acestuia. Chiar dacă soția își întrece uneori soțul prin calitățile morale, prin educație și experiență, nici atunci nu are dreptul să iasă dintre hotarele rânduite de Legea lui Dumnezeu, ci trebuie să păstreze întotdeauna cu sfințenie în suflet și să arate cu fapta cinstirea cuvenită soțului”. Dar nu o supunere prostească, ci o supunere cu dragoste, o supunere ca pentru Dumnezeu, care pleacă din iubire și rugăciune pentru soț și unde este această supunere și Dumnezeu va binecuvânta acea familie dând înțelepciune soțului.

Femeilor vreți soți model? Fiți soții model! Ce frumos ar fi să domnească în familie această imagine: atunci când soțul vine obosit de la muncă soția să-l aștepte cu masa pusă, cu un mic aranjament floral ca la restaurant și cu zâmbetul pe buze. Nu sună frumos? Ba da! Dar cum să fie bine și armonie în familie când soțul vine de la muncă iar soția în loc să-l aștepte așa, ea stă în fața televizorului care promovează imaginea femeii de succes. Dar care succes? Succesul de fațadă şi spunea un alt Părinte rus, Protoiereul Artemie Vladimirov: „soției creștine i-aș dori să se rupă puțin câte puțin, de imaginea energicei „lady” contemporane, care este necruțătoare în judecățile sale critice și batjocorește neputințele soțului său, neștiind că „dragostea îndelung rabdă, este binevoitoare… nu se aprinde de mânie…toate le suferă, toate le crede… toate le rabdă” (I Cor. 13, 4-7). Eu i-aș dori să se străduie totdeauna să-i placă soțului, fiindcă pentru el trebuie să fie cea mai frumoasă, cea mai dorită, cea mai dragă, trebuie să fie mângâietoarea lui și izvorul lui de inspirației” și dacă mai pune aici îndemnul din cartea Pildelor referitor la cum trebuie să fie soția pentru un soț: „cerboaică preaiubită şi gazelă plină de farmec să-ţi fie ea; dragostea de ea să te îmbete totdeauna şi iubirea ei să te desfăteze” (Pilde 5, 19)

Citind cele de mai sus ne putem întreba până la urmă cum este soția? Trebuie ca prin faptele și iubirea ei să-l îmbete întotdeauna pe soț. Dacă soția va fi așa nu se va mai putea plânge că soțul vine beat de băutură, că o bate sau că o înșeală. Focul dragostei într-o familie tot timpul este ținut aprins de soție. Soția poate prin focul dragostei și al chibzuinței să-și îndrepte soțul și Sfântul cel cu Gură de Aur ne spune cum poate soția să-și îndrepte soțul: „nu atât cu vorba, cât cu fapta trebuie îndreptat soțul. În ce fel? Când vede că ești așezată, necheltuitoare, că nu ești împătimită de podoabe, că nu ceri o grămadă de bani, ci te mulțumești cu ceea ce este, că nu pretinzi nici aur, nici mărgăritare, nici haine de preț, ci iubești cumințenia, curăția, bunătatea și ceri de el aceleași lucruri, va asculta sfaturile tale cu răbdare și chiar cu plăcere!”. Respectând exemplul Sfântului Ioan Gură de Aur, exemplu care trebuie urmat încă înainte de căsătorie, femeia îl va face pe bărbat  să preia şi el, la rândul lui, sfatul dat de marele Solomon în Pildele sale: „nu te uita la femeia linguşitoare, căci buzele celei străine picură miere şi cerul gurii sale e mai alunecător decât untdelemnul, dar la sfârşit ea este mai amară decât pelinul, mai tăioasă decât o sabie cu două ascuţişuri. Picioarele ei coboară către moarte; paşii ei duc de-a dreptul în împărăţia morţii. Ea nu ia seama la calea vieţii, paşii ei merg în neştire, nici ea nu ştie unde. Fereşte-ţi calea ta de ea şi nu te apropia de uşa casei ei” (Pilde 5, 3-8). Însă, nu numai pe bărbat îl va face să urmeze acest exemplu, ci ea ca și femeie se va feri să ajungă lingușitoare, sau după cum s-a denaturat termenul „o mironosiță” şi va reuși să restabilească adevăratul sens al termenului devenind o Mironosiță cu daruri alese pentru soț și pentru viitorii copii.

Soția nu trebuie să uite să-și susțină soțul în toate planurile lui, îndreptându-le spre scopuri înalte, că trebuie să-i fie sursă de inspirație și să-l îmbete cu iubirea ei. De asemenea, nu trebuie să uite că misiunea ei este de fi soția și mamă și că datoare este să se ocupe de firma numită familie și de bunurile mai de preț decât aurul și argintul numite soț și copii. De aceea, poate îndemnul Sfintei Mucenițe Alexandra, Împărăteasa Rusiei, trebuie să rămână veșnic în sufletul soției: „nu numai fericirea vieții bărbatului depinde de soție, ci și dezvoltarea și creșterea caracterului său. O soție bună este o binecuvântare cerească, cel mai bun dar pentru bărbat, îngerul lui și izvor de bunătăți fără număr. Glasul ei este pentru el muzica cea mai dulce, zâmbetul ei îi luminează ziua, sărutul ei este paznicul credincioșiei lui, mâinile ei sunt balsam pentru sănătatea lui și pentru toată viața lui, hărnicia ei e chezășia bunăstării lui, economia ei îi este cel mai de  nădejde administrator, buzele ei îi sunt sfetnicul cel mai bun, pieptul ei cea mai moale pernă, pe care sunt date uitării toate grijile, iar rugăciunile ei sunt avocatul lui înaintea Domnului.”

Deci, întotdeauna nu trebuie uitat că soția este binecuvântarea cerească pentru soț și ambii împreună formează un singur trup spre Hristos, Viața Veșnică.

 

Hrab Alexandru: Despre avva Antonie (Sfântul Antonie cel Mare) – ...

Hrab Alexandru: Despre avva Antonie (Sfântul Antonie cel Mare) – ...:   Despre avva Antonie (Sfântul Antonie cel Mare) – 17 ianuarie   Patericul începe cu un grupaj de apoftegme despre Antonie cel Mare, f...

Hrab Alexandru: Viața și scrierile Sfântului Antonie cel Mare – 1...

Hrab Alexandru: Viața și scrierile Sfântului Antonie cel Mare – 1...:   Viața și scrierile Sfântului Antonie cel Mare – 17 ianuarie         „ Omul bun și iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pent...

Hrab Alexandru: Viața Sfântului Ioan Botezătorul - teatru radiofonic

Hrab Alexandru: Viața Sfântului Ioan Botezătorul - teatru radiofonic:  

Cum să avem mai multă inspirație

 

Predică la sărbătoarea Botezului Domnului nostru Iisus Hristos - Părintele Placide Deseille

 

Predică la sărbătoarea

Botezului Domnului nostru Iisus Hristos[1]

 

 

            În economia anului liturgic, sărbătoarea Botezului Domnului este cel puțin la fel de importantă ca sărbătoarea Crăciunului. Și vedem aceasta în primul rând din însăși structura liturgică a acestei sărbători. Ea este precedată de un ajun în care se slujesc ceasurile împărătești, la care ascultăm deja anumiți psalmi, anumite texte ale Vechiului Testament care reiau temele fundamentale ale sărbătorii. Apoi, urmează privegherea, asemănătoare aceleia a Crăciunului.

            La Crăciun, Domnul coboară printre noi, însă o face aproape în taină, arătându-se doar Fecioarei Maria, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, lui Iosif, păstorilor și magilor veniți din Răsărit, în mod discret însă, aproape tăinuit. Numai doi evangheliști, Sfinții Matei și Luca, au cules direct de la cei apropiați lor mărturii referitoare la primele luni, la primii ani din viața Mântuitorului Hristos.

            Astăzi însă are loc manifestarea, arătarea oficială, am putea spune, a lui Hristos. El este cu adevărat Mântuitorul Care vine în mijlocul nostru și Se arată pe deplin poporului Său. Un rol cu totul special îl are în cadrul acestei manifestări un personaj aparte, Sfântul Ioan Botezătorul. El apare în toate textele care ne vorbesc despre Botezul lui Hristos, iar Biserica îi prăznuiește soborul a doua zi după sărbătoarea Bobotezei, în strânsă legătură cu aceasta. Sfântul Ioan Botezătorul este cel mai mare dintre proroci, deoarece în vreme ce ceilalți proroci au vestit că Mântuitorul Hristos avea să vină, că Mesia urma să vină, Sfântul Ioan Botezătorul vestește că Mesia a venit și că este prezent printre oameni. El este cel care ni-L arată, ni-L desemnează și care este chemat să-L boteze. Iar minunatele texte din slujbele liturgice ale sărbătorii de astăzi exprimă sentimentele pe care le trăiește Sfântul Ioan Botezătorul în această calitate, smerenia și fiorul de adorare care îl cuprinde în întregime.

            Hristos vine așadar pentru a fi botezat de Sfântul Ioan. El se manifestă apropiindu-se de Ioan ca un păcătos asemenea altor păcătoși, arătând prin aceasta că a luat asupra Sa păcatul nostru, că a luat asupra sa păcatul lumii. Nu că ar fi săvârșit El vreodată cât de mic păcat personal, ci că a luat asupra Sa, în mod real, păcatul lumii. Și-a asumat umanitatea noastră în starea ei de păcătoșenie și pentru a ne arăta aceasta El vine astăzi pentru a primi Botezul din mâinile lui Ioan. În acest sens vine, după cum El Însuși o spune, pentru „ plini toată dreptatea”.

            Botezul lui Hristos capătă o semnificație cu totul deosebită, deoarece prin acest gest simbolic, de cufundare în apă și de ieșire din ea, Mântuitorul Își vestește deja moartea și Învierea din morți. El ia asupra Sa păcatul lumii, se afundă în apă, iar la contactul cu trupul Său dătător de viață, această apă încetează a mai fi distrugătoare ca potop, și se transformă în râurile raiului, în izvor dătător de viață și de binefaceri pentru toți cei care se vor cufunda apoi în ea pentru Sfântul Botez.

            Da, prin Botezul Său în apa Iordanului, Mântuitorul Hristos a instaurat taina sacramentală a Botezului ca semn profetic al morții și al Învierii Sale personale și, în același timp, ca taină a participării noastre la acestea, la moartea și la Învierea Sa.

            Se cuvine să remarcăm faptul că în această scenă a Botezului sunt prezentate numeroase imagini și figuri din Vechiul Testament. Mai întâi, avem râul Iordan; de asemenea, avem vocea Tatălui, deja prezentă în însăși lucrarea creației, vocea Tatălui care pronunță cuvintele creatoare: „Să fie cutare sau cutare lucru”, în cele șase zile ale creației și care astăzi proclamă creația cea nouă în Persoana Fiului Său Cel iubit. Îl vedem pe Sfântul Duh Care apare sub forma unui porumbel, ceea ce ne trimite din nou cu gândul la primele zile ale creației, deoarece, pe când Tatăl crea lumea cu Cuvântul, Duhul Sfânt era acolo. Cartea Facerii ne spune că „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2). Și la sărbătoarea de astăzi, Duhul lui Dumnezeu Se poartă deasupra apelor Iordanului în chip de porumbel, pentru a ne arăta că se împlinește o nouă creație, prin cuvântul Tatălui și cu puterea Duhului Sfânt.

            Faptul că Duhul Sfânt Se arată sub forma unui porumbel ne trimite la un alt pasaj din Vechiul Testament, referitor la potop, mai precis la sfârșitul lui, când are loc revenirea milostivirii divine, iertarea lui Dumnezeu manifestându-se prin porumbelul trimis de Noe care se întoarce la arcă cu o ramură verde de măslin în cioc (Facerea 8, 11). Porumbelul reprezintă semnul care se coboară din cer, deasupra apelor Iordanului și se oprește deasupra lui Hristos în momentul Botezului arată că tot potopul păcatului a luat sfârșit în potențialitate, că prin Hristos, prin moartea și prin Învierea Sa, păcatul va fi biruit, că prin și în Hristos, Tatăl îi oferă omenirii iertarea.

            Da, faptul că Duhul Sfânt Se manifestă astfel în chip de porumbel nu este deloc lipsit de semnificație, evocând aceste numeroase aspecte.

            Cufundarea Mântuitorului în apele Iordanului și ieșirea sa din apă ne trimite cu gândul la traversarea Mării Roșii de poporul lui Israel, eliberat din robia faraonului, simbol al faraonului cel spiritual care este diavolul. Prin această traversare a Mării Roșii, Israel se eliberează din robie, așa cum și noi, creștinii, ne eliberăm prin Botez din robia diavolului, pentru a pătrunde în libertatea de fii ai lui Dumnezeu. Însă după traversarea Mării Roșii, Israel a trebuit să traverseze și deșertul. Și Hristos va trăi aceasta, fiind dus peste câteva zile, de Duhul în pustie pentru a-l înfrunta pe diavol, pentru a se lupta cu el față către față timp de patruzeci de zile, număr ce face trimitere la cei patruzeci de ani petrecuți de poporul lui Israel în deșert. Iar pentru noi, cele patruzeci de zile de post care se apropie fac referire la cele patruzeci de zile petrecute de Mântuitorul Hristos în pustie.

            Botezul lui Hristos în apa Iordanului ne amintește și de trecerea Iordanului de către poporul lui Israel, la încheierea celor patruzeci de ani de pribegie în deșert, sub conducerea lui Iosua, al cărui nume este identic cu cel a lui Iisus, reprezentând doar o transcriere diferită a acestuia. Iosua conduce poporul prin Iordanul care se desparte în două lăsându-l să-l traverseze ca pe uscat, așa cum se întâmplase și cu Marea Roșie, însă de data aceasta îl conducere spre Pământul făgăduinței. La fel și Hristos, prin Botezul Său, ne face să intrăm împreună cu El, pe urmele Lui și „în El” în adevăratul Pământ al făgăduinței care este cerul; or, în scena Botezului Domnului vedem cerurile deschise, iar faptul că ele se deschid este extrem de semnificativ. Acest lucru ne arată că acum putem, datorită lui Hristos, adevăratul nostru Mesia, adevăratul nostru Iosua, să intrăm în adevăratul Pământ al făgăduinței care este Împărăția cerurilor, în care pătrundem deja prin intermediul Botezului, a cărui taină ar trebui să o retrăim pe parcursul întregii noastre vieți creștine, în așteptarea revelării vieții noastre cerești de dincolo. Sfântul Nicolae Cabasila, mare autor ortodox din veacul al XIV-lea, insista în mod deosebit asupra folosului duhovnicesc pe care îl pot avea creștinii citind și meditând asupra textelor de la slujba Botezului, deoarece ele ne arată ce suntem și, în același timp, ce trebuie să devenim. Ele ne revelează ce am devenit deja în mod definitiv și ceea ce trebuie să devenim în mod tot mai real, într-o plinătate tot mai mare, pe parcursul întregii noastre vieți de creștini.

            Această sărbătoare a Botezului Domnului ne invită deci să medităm asupra propriului nostru botez, asupra acestui imens dar primit de la Dumnezeu Care a făcut din noi fii ai lui Dumnezeu, Care ne-a altoit pe Hristos cel Înviat, pe Trupul Său proslăvit Care a sfințit apele și Care revarsă acum asupra noastră, în toate zilele vieții noastre, izvoare de har, deoarece tot harul și toată participarea noastră la viața cea dumnezeiască ne vin prin sfânta și proslăvita omenitate a lui Hristos.

            Toate aceste aspecte ne sunt revelate de acest praznic al Bobotezei și de toate aceste minunate texte liturgice, atât de frumoase și bogate în semnificații la care ar trebui să medităm mai mult. Și atunci Tatăl Se va putea apleca asupra noastre pentru a ne spune: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit”. Fiecare dintre noi trebuie să devină, în Fiul cel Unul Născut, fiu adoptiv al tatălui, nu într-un mod juridic și exterior, ci în chip profund real, devenind cu adevărat părtaș la viața Sa cea dumnezeiască.

            Să ne ajută bunul Dumnezeu ca acest lucru să se împlinească cu adevărat în fiecare dintre noi, tot mai mult și în toate zilele vieții noastre, prin conlucrarea noastră cu harul primit la Botez. Spre slava Tatălui, prin Fiul Său Cel Unul Născut și în Duhul Sfânt, Dumnezeu Cel unul, Căruia I se cuvinte toată slava, în vecii vecilor. Amin[2].

---

[1] Rostită la Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” din Vercors, la 6 ianuarie 2009.

[2] Părintele Placide Deseille, Cununa binecuvântată a anului creștin. Predici la Duminicile și sărbătorile anului liturgic, Traducere din limba franceză și introducere de Felicia Dumas, Doxologia, Iași, 2015, pp. 273-278. Cartea se poate cumpăra de aici: https://edituradoxologia.ro/cununa-binecuvantata-anului-crestin.

Botezul lui Iisus - Ion Bria

 

Botezul lui Iisus

 

 

            Toate Evangheliile pun la începutul misiunii lui Iisus același eveniment: botezul în Iordan, când Duhul Sfânt coboară asupra Sa în chip de porumbel (Matei 3, 13-17; Marcu 1, 8-11; Luca 3, 21-23; Ioan 1, 29-34). Duhul a coborât și a rămas peste Iisus, Care a fost astfel conformat și proclamat Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1, 32-24). Deși n-a avut păcat (Ioan 8, 46), Iisus a acceptat să-Și inaugureze misiunea Sa cu botezul în Iordan de la Ioan (Matei 3, 13-17), aceasta atât pentru a împlini o rânduială sacră (Matei 21, 25), cât și ca semn anticipat al jertfei Sale. De acum înainte Iisus este pregătit să ia asupra Sa păcatul lumii.

            Iisus vine la Iordan atras de Ioan, profetul care face legătura între Vechiul și Noul Testament. Poporul vedea în Ioan pe profetul Ilie care anunța venirea lui Mesia (Matei 11, 14). El era vocea care striga în pustie: „Pregătiți calea Domnului” (Matei 3, 3). Iisus, vorbind mulțimilor despre Ioan (Matei 11, 7-11), a recunoscut că acesta a venit în „calea dreptății”, convertind vameșii și prostituatele (Matei 21, 32).

            Ioan Botezătorul predica în „deșertul Iudeii” (Matei 3, 1), lângă Marea Moartă, nu departe de Qumran, unde se afla comunitatea esenienilor. Propovăduia convertirea, dar fără intenția de a întemeia o sectă (Luca 3, 7-14), și practica un singur botez, cel cu apă, ca pregătire pentru Mesia și ca anticipare a botezului creștin cu Duh Sfânt (Luca 3, 3, 16). El este cel ce recunoaște în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1, 34), punându-L în legătură directă cu profețiile Vechiul Testament: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29, 36). totuși, fiind în închisoare, Ioan vrea o confirmare a credinței sale și trimite doi ucenici să întrebe dacă El este „Cel ce va veni”.

            Evanghelistul Luca dă unele indicații cronologice foarte exacte, numind autoritățile politice și religioase din vremea misiunii lui Ioan Botezătorul: „În al cincisprezecelea an (septembrie 27-Octombrie 28), al domniei Împăratului Tiberiu, pe când Pilat din Pont era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh la Ituriei și al ținutului Trahoniei, iar Lisanias, tetrarh al Abileniei, în zilele arhiereilor Anna și Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie” (Luca 3, 1-2). Ținând seama că Tiberiu i-a urmat lui August ca împărat al Romei, după anul 14 d. Hr., că Irod Tetrarhul era Irod Antipa, care a domnit peste Galileea și Pereea între anii 4-39 d.Hr., și că Filip Tetrarhul a domnit peste regiunile din nord ale Palestinei între anii 4-34 d.Hr., epoca despre care vorbește Luca se poate fixa în jurul anului 28 d.Hr.

            Ioan propovăduia poporul „Vestea cea bună” (Luca 3, 18), practicând botezul pocăinței cu apă, spre iertarea păcatelor. Botezul cu apă este un rit simbolic de purificare a păcătoșilor. Venind din Nazaret la Iordan, Iisus acceptă să fie botezat de Ioan (Marcu 1, 9-11) ca să arate că asumă pe deplin condiția umanității păcătoase, cu toate că El va zice: „Cine dintre voi Mă vă acuza de păcat?” (Ioan 8, 46).

            Una dintre măsurile lui Ioan a fost aceea de a cere mulțimilor care veneau la el, credincioși evrei, vameși și ostași, să facă fapte vrednice de pocăință. „Bărbat drept și sfânt” (Marcu 6, 20), mare ascet și practicant al Legii, Ioan nu cerea altceva decât: „Nu faceți nimic mai mult peste ce vă este rândui” (Luca 3, 13), cu toate că, din propria experiență, își dădea seama de severitatea Legii. El a denunțat deschis ceea ce era contrar Legii, având curajul să-i spună lui Irod: „Nu-ți este îngăduit să ții pe femeia fratelui tău” (Marcu 6, 18). Faptul acesta, la instigarea Irodiadei, femeia lui Filip, fratele lui Irod, i-a adus moartea prin tăierea capului (Marcu 6, 17-29).

            Iisus este în mod constat confundat cu unul dintre proorocii cunoscuți: Ilie, Ioan sau Ieremia (Matei 16, 14; Luca 9, 8). De unde, părerea greșită că Ioan și Iisus nu ar fi două persoana deosebite. Irod credea că Acesta este Ioan Botezătorul care s-a sculat din morți și de aceea se fac minuni. Dar Ioan însuși face o distincție clară între rolul său și misiunea lui Iisus; el nu a făcut decât pregătirea poporului pentru primirea lui Iisus, cu Care se afla doar într-o intimitate aparte, socotindu-se „prietenul Mirelui”: „Şi s-a iscat o neînţelegere între ucenicii lui Ioan şi un iudeu, asupra curăţirii. Şi au venit la Ioan şi i-au zis: Rabi, Acela care era cu tine, dincolo de Iordan, şi despre Care tu ai mărturisit, iată El botează şi toţi se duc la El. Ioan a răspuns şi a zis: Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din cer. Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez. Cel ce vine de sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pământ pământesc este şi de pe pământ grăieşte. Cel ce vine din cer este deasupra tuturor. Şi ce a văzut şi a auzit, aceea mărturiseşte, dar mărturia Lui nu o primeşte nimeni. Cel ce a primit mărturia Lui a pecetluit că Dumnezeu este adevărat. Căci cel pe care l-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui. Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3, 25-36).

            Botezul este unul din marile momente ale vieții lui Iisus. Cu trupul în apă, cu Duhul Sfânt pogorât peste El, cu glasul de tunet al Tatălui, Iisus confirma că este Unul din Treime, așa cum revelează Tatăl: „Acesta este Fiul Meu cel iubit”. El lasă să se înțeleagă că „epifania” Treimii, din care El Însuși face parte, trebuie pusă în legătură cu „teofania” din Vechiul Testament, la care sunt martori profeții. Într-adevăr, Moise făcuse experiența îngerului Domnului care i s-a arătat în rugul arzând fără să se mistuie pe Muntele Sinai (Ieșire 3, 2; Deuteronom 33, 16; Fapte 7, 30, 35). Prin urmare, îngerul Domnului din experiența teofanică a profeților, înainte de întrupare, este unul și același cu Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Experiența teofanică și cea ipostatică au în centrul lor aceeași persoană divină. Noul Testament și Biserica de mai târziu au dat o mare valoare experiențelor teofanice ale profeților, deoarece aceștia au văzut și au auzit nemijlocit slava lui Dumnezeu (gr. dóxa tou Theou), manifestarea Sa personală. Acesta este „ca o făclie ce strălucește în întuneric până când va străluci ziua și luceafărul va răsări în inimile noastre” (II Petru 1, 19). Din cauza aceasta, Grigorie de Nyssa nu va ezita să propună creștinilor, ca model de perfecțiune în sfințenie, Viața lui Moise.

            După Botezul în Iordan, Iisus renunța la meseria de tâmplar și părăsește satul de origine, mergând în Galileea, unde se pregătește intens pentru apropiata Sa misiune. Evangheliști sinoptici sunt de acord că Iisus și-a început slujirea după ce Ioan Botezătorul a fost aruncat în închisoare și că cea mai mare parte din activitatea Sa publică a desfășurat-o în Galileea (Matei 4, 12; Marcu 1, 39; Luca 4, 14). Luca vorbește de călătoria lui Iisus în Samaria (Luca 9, 52-53), provincie din centrul Palestinei, între Iudeea și Galileea, ai căror locuitori erau într-o aprigă dispută cu iudeii, iar Ioan relatează pe larg convorbirea lui Iisus cu femeia samarineancă, lângă fântâna lui Iacov (Ioan 4). Evanghelistul Matei menționează predicile lui Iisus în Iudeea, la est de Iordan (Matei 19, 1) și în Pereea, precum și numeroasele Sale călătorii la Ierusalim. Faptul acesta nu este exclus, deoarece Iisus „străbătea toate cetățile și satele” (Matei 9, 35); a călătorit în regiunea lacului Ghenizaret, în Capernaum (Matei 14, 34), în regiunea Gadara (Matei 8, 28). ajungând în orașele feniciene din nor, Tir și Sidon 9Matei 15, 21) și până în Cezareea lui Filip (Matei 4, 12-13).

            Din cauza persecutării lui Ioan Botezătorul, Iisus a părăsit Nazaretul și s-a stabilit în Capernaum (Marcu 2, 1), o localitate lângă lacul Galileii, în ținuturile Zabulon și Neftali (Matei 4, 12-13).

            După experiența botezului în Iordan, Duhul Sfânt, Același Duh Care a rămas peste El și L-a confirmat Îl conduce în deșert, ca să fie supus tentațiilor diavolului. În deșert, Iisus petrece, în post și rugăciune, patruzeci de zile și patruzeci de nopți, deci același timp pe care Moise l-a petrecut pe munte 9Ieșire 24, 18). Parte din pregătirea Sa pentru misiune, Iisus avea să facă față unei puternice împotriviri din partea spiritului ostil lui Dumnezeu, diavolul. În pustie, Iisus este supus la grele ispitiri (Matei 4, 11) pentru a fi întors de la calea pe care pornise. Dar El refuză tentațiile diavolului într-un mod de neclintit, cu răspunsuri luate din Vechiul Testament (Deuteronom 8, 3; 6, 16; 13). Desigur, timpul de retragere a fost dedicat postului și, mai ales, rugăciunii. Postul era o practică religioasă a iudeilor, respectată chiar de farisei, și însoțea rugăciunea, pe care El a considerat-o drept cea mai importantă pregătire pentru misiunea Sa. Iisus a dus o viață de continuă rugăciune. De mic copil, a participat la slujbele de la sinagogă, unde S-a rugat și a cântat psalmi (Luca 4, 15-16). Nu numai că S-a rugat în toate momentele decisive din viața Sa și în toate felurile, ci i-a îndemnat și pe ucenicii Săi să se roage, compunând pentru ei texte de rugăciune (Luca 11, 1-14)[1].

---

[1] Ion Bria, Iisus Hristos, ed. Enciclopedică, București, 1992, pp. 36-39.