Suferinţa fizică în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur

Suferinţa fizică în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur

Hrab Alexandru

Introducere

            Anul 2012 este Anul omagial a Sfântului Maslu şi îngrijirii bolnavilor, de aceea se cuvine ca o atenţie deosebită să fie acordată acestei Taine pentru că Biserica Ortodoxă este vie, este vie prin spiritul Sfinţilor Părinţi care ne-au lăsat prin operele lor, învăţături duhovniceşti actuale şi azi, care au menirea de a întoarce spre Adevăr pe cei care L-au părăsit. Înaltpreasfinţia Sa dr. Nicolae Corneanu Mitropolitul Banatului, sublinia în anul 1984 necesitatea întoarcerii la operele Sfinţilor Părinţi şi Scriitori Bisericeşti „deşi aparţin unor vremi trecute, Sfinţii Părinţi rămân mereu un izvor de nesecată înţelepciune pentru toţi fiii Bisericii. Petrecerea lor pământească şi scrierile pe care le-au lăsat, învăţămintele ce se desprind din ele, constituie bogat roditoare sămânţă aruncată în ogorul creştinătăţii”.^[1] Şi pentru că „Sfinţii Părinţi rămân mereu un izvor de nesecată înţelepciune”, am considerat că este important să vedem cum era practicată această taină în lucrarea şi opera de caritate a Sfântului Ioan Gură de Aur.

Despre viaţa, lucrarea şi învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur s-a scris mult^[2] şi se va scrie în continuare pe măsură ce timpul va trece şi Sfântul va lumina mintea tuturor celor ce vor încerca să-i înţeleagă valoarea. Pe aceste considerente nu vom mai trata viaţa sa, plină de realizări, ci doar acele aspecte care ne conduc cu gândul înspre Taina Sfântului Maslu.

            Trebuie să amintim că în timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, Taina Sfântului Maslu nu era cunoscută sub acest nume. Se ştie că de la începutul creştinismului, Biserica nu a vorbit despre un număr exact de taine, de altfel nici nu exista o clasificare până prin secolul XV. Primul Părinte al Bisericii care vorbeşte despre un număr exact de taine este Dionisie Pseudo-Aeropagitul în lucrarea Despre Ierarhia Bisericească unde enumeră printre taine: Botezul, Euharistia, Sfinţirea Mirului (această s-ar putea să reprezinte Taina Sfântului Maslu sau Sfinţirea Marelui Mir), Hirotonia, Tunderea în monahism şi Înmormântarea. Abia în secolul al XV-lea, Sfântul Simeon al Tesalonicului vorbeşte, la modul direct despre 7 Taine unind Tunderea în monahism cu Pocăinţa, însă lucrurile nu rămân fixate pe deplin. În secolul al XVII, Biserica Ortodoxă recunoaşte unanim Cele 7 Taine, în mare măsură datorită Mărturisirilor de Credinţă ale patriarhului Dositei al Ierusalimului şi ale mitropolitului Petru Movilă[3]. Această împărţire a rămas până astăzi.

            Mântuitorul a dat puterea vindecării Apostolilor Săi prin rugăciune şi ungerea cu untdelemn: „şi a chemat la Sine pe cei doisprezece şi a început să-i trimită doi câte doi şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate […]şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Marcu 6, 7, 13). Aceştia au transmis-o la rândul lor prin hirotonie episcopilor şi preoţilor, aşa cum reiese cel mai bine din cuvântul Sfântului Apostol Iacob: „este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului.” (Iacob 5, 14-15)

            Lucrarea de tămăduire a fost continuată de Biserică, însă nu s-a vorbit de o Taină separată pentru că toate Tainele aveau loc în timpul Sfintei Liturghii, strâns legate de Jertfa Euharistică. Sfinţirea undelemnului pentru vindecare avea loc imediat după sfinţirea pâinii şi vinului, „dacă aduce cineva drept ofrandă untdelemn, [episcopul] să mulţumească în aceeaşi ordine ca şi la pâine şi vin. Să mulţumească însă nu spunând aceleaşi cuvinte, ci în acelaşi sens astfel: ‹‹Ca sfinţind acest ulei, să dai, Dumnezeule, sănătate celor ce se ung cu el şi gustă din el. Aşa cum ai uns împăraţi, preoţi şi profeţi, tot aşa să dea tuturor celor ce gustă din el şi se folosesc de el întărire şi sănătate››”^[4]. Mergând în continuare pe linia Sfintei Tradiţii aflăm că „cea mai veche mărturie păstrată cu privire la untdelemnul vindecării se găseşte în Tradiţia Apostolică a lui Ipolit. În „versiunea egipteană, (n.n. este vorba de Tradiţia Apostolică) lucrare datând din sec. II, se găseşte o scurtă rugăciune de binecuvântare a untdelemnului, care dă celor care vor gusta din el putere şi sănătate celor care-l vor utiliza”^[5].

            Din cele ce am menţionat mai sus, fără să intrăm în adâncime, am încercat să arătăm continuitatea vindecărilor săvârşite în Biserică şi după moartea ultimului Apostol, nefiind numai o harismă specială limitată doar la Perioada Apostolică aşa cum învaţă cultele protestante şi neoprotestante şi implicit o continuare a ei de Biserică până în ziua de azi şi care va continua până la sfârşitul veacurilor.

           

Boala şi tămăduirea ei în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur

           

            Revenind la Taina Sfântului Maslu, unele dintre manualele de dogmatică de la noi din ţară ne fac cunoscut că Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre existenţa acestei Tainei, astfel enumerăm pe părintele Mihail Pomazanski care fără a aduce nici un citat, în manualul său de dogmatică afirmă ca Sfântul Ioan Gură de Aur a vorbit despre Taina Sfântului Maslu^[6], la fel amintesc şi părintele profesor dr. Isidor Todoran împreună cu părintele Arhidiacon dr. Ioan Zăgrean, în manualul de dogmatică pentru seminariile teologice^[7], însă şi ei fără a cita ceva. Doar în manualul de dogmatică întocmit de profesorul N. Chiţescu, împreună cu părintele profesor Isidor Todoran şi părintele profesor I. Petruţă, pentru Facultăţile de Teologie se aminteşte de comparaţia Sfântului Ioan din Tratatul despre preoţie^[8],cu privire la preoţii Legii Vechi şi a Legii celei Noi.

Pornind de la cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur din Tratatul despre Preoţie: „preoţii însă ne sunt pricinuitorii naşterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite naşteri din nou, ai libertăţii celei adevărate şi ai înfierii după har. Preoţii iudeilor aveau numai puterea să vindece trupul de lepră (Levitic 14, 2-32); dar, mai bine spus, nici nu aveau puterea să vindece, ci numai să vadă dacă cineva a fost sau nu vindecat de lepră (Levitic 14, 2-3). Şi ştii doar cât de dorită era slujba preoţilor Vechiului Testament! Preoţii Noului Testament însă au luat puterea să vindece, nu lepra trupului, ci necurăţia sufletului; n-au luat numai puterea de a vedea dacă cineva a fost vindecat, ci puterea de a vedea dacă cineva a fost sau nu vindecat, ci puterea deplină de a vindeca.[…]Dumnezeu a dat preoţilor o putere mai mare decât părinţilor noştri trupeşti, nu numai când ne pedepsesc ci şi când ne fac bine. Deosebirea între unii şi alţii este tot atât de mare pe cât de mare este deosebirea între viaţa de acum şi viaţa viitoare. Părinţi noştri ne nasc pentru viaţa de acum; preoţii, pentru viaţa viitoare; unii nu ne pot apăra nici de moartea aceasta trupească şi nici nu pot îndepărta bolile ce vin peste noi; ceilalţi, de multe ori, au mântuit chiar suflete bolnave şi pe cale de a pieri, pentru că le-au făcut unora mai uşoară pedeapsa, iar pe altele chiar de la început nu le-au lăsat să cadă în păcate, nu numai cu ajutorul învăţăturilor şi al sfaturilor, ci şi cu ajutorul rugăciunilor. Preoţii au puterea să ne ierte păcatele nu numai când ne nasc din nou prin Sfântul Botez, ci şi după ce ne-au botezat. <<Este cineva bolnav dintre voi, spune Scriptura, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului; şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul şi de va fi făcut păcate i se vor ierta lui>> (Iacov 5, 14-15) ”^[9], unii autori de teologie, printre care profesorul N. Grosu conform cu ideea lui Hr. Andruţos spune: „mergând pe linia Sfintei Tradiţii, ne referim şi la Sfântul Ioan Hrisostom, care în vestitul său Tratat despre preoţie, (VIII, 6) spune că părinţii trupeşti nu pot să împiedice venirea morţii asupra fiilor, însă părinţii sufleteşti, lucrând după modul arătat în Epistola Sfântului Iacob, au scăpat pe mulţi din suferinţă”^[10]. Apoi, Părintele I. Pricop, tot pe baza afirmaţilor lui Hr. Andruţos, precizează: „Sfântul Ioan Gură de Aur în lucrarea Despre preoţie cap. VIII, versetul 6, spune că: <<Părinţilor trupeşti care nu pot să împiedice venirea nici a morţii corporale şi nici a bolii, li se pun în faţă părinţi spirituali, care de multe ori au scăpat de suferinţă viaţa aceasta pe care erau să o piardă, lucrând după modelul arătat de Sfântul Apostol Iacob>>”^[11].

Analizând textul de mai sus putem spune că este un argument solid care să ateste existenţa Tainei vindecării şi săvârşirii ei de preoţii Biserici în timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, însă pentru a înţelege cum percepea Sfântul Ioan această Taină este important de reţinut cum vedea el suferinţa. Pentru el suferinţa era văzută ca o mare comoară cu profunde ecouri în viaţa celui suferind, mai ales prin modul de a suporta suferinţa^[12], cu mulţumire şi cu gândul la viaţa veşnică dăruită de Dumnezeu, deoarece suferinţa cauzată de bolile trupului se datorează în primul rând şi în mare parte păcatelor: „păcatele sunt rădăcina tuturor relelor. Din cauza păcatelor îndurăm supărări, tulburări, ispite şi boli”^[13].

Astfel dacă cauza bolilor sunt păcatele, pentru a scăpa de boli trebuie să scăpăm mai întâi de păcate. Nu putem scăpa de păcate decât prin Taina Pocăinţei, iar după Sfântul Părinte: „pocăinţa posedă o mare putere, ea poate să elibereze pe cel botezat care a păcătuit mult, de greutăţile greşelilor sale şi să restabilească în siguranţă (linişte), pe cel care era în pericol, chiar dacă el coborâse până în adâncul răutăţii Iar pe cel care se căieşte, ea îl încurajează: ‹‹De fiecare dată când tu cazi înaintea adunării, ridică-te. Astfel, de fiecare dată când tu păcătuieşti, pocăieşte-te de păcatul tău; nu deznădăjdui de tine însuţi, chiar dacă tu păcătuieşti a doua oară, pocăieşte-te a doua oară.››‹‹Chiar dacă tu eşti la o bătrâneţe înaintată şi păcătuieşti, întră (în Biserică), pocăieşte-te, tămăduirea este acolo dând iertarea păcatelor››”^[14]. Sfântul Ioan a înţeles că Mântuitorul mai înainte să ofere vindecarea trupească a oferit vindecarea sufletească, iertarea păcatelor, de aceea şi el vorbea mai întâi despre căinţa sinceră din partea celui bolnav.

Am văzut după spusele Sfântului Ioan că un prim pas spre vindecare este dat de părerea de rău pentru păcatele săvârşite, dar pentru a aduce rod această căinţă, trebuie însoţită de rugăciune, pentru că: „rugăciunea este armă puternică, comoară nesfârşită, bogăţie care nu se cheltuieşte niciodată, port fără valuri, temelie a liniştii; rugăciunea este rădăcină şi izvor şi mamă a nenumărate bunuri şi este mai tare decât puterea unui rege. Când cel care poartă diadema regală este bolnav de friguri şi zace în pat şi are fierbinţeli, îl asistă de multe ori, desigur, medici, ostaşi, slujitori şi generali: şi nici priceperea medicilor, nici prezenţa prietenilor, nici slujirea robilor, nici abundenţa medicamentelor, nici măreţia curţii sale, nici prisosul bogăţiilor şi nici nimic altceva din cele omeneşti nu poate să potolească boala care se înteţeşte. Dar dacă va veni cineva care are încredere în Dumnezeu şi doar îi va atinge trupul ţi va face pentru el o rugăciune curată, va alunga toată boala. Şi ceea ce n-au putut să facă bogăţia şi mulţimea slujitorilor, nici experienţa şi mulţimea medicilor şi nici fastul împărătesc, de multe ori a putut să facă rugăciunea unui om sărac şi lipsit de orice bogăţie. Însă vorbesc nu de rugăciunea monotonă şi plină de indiferenţă, ci de rugăciunea făcută cu concentrare sufletească, cu suflet încercat de durere şi cu mintea foarte încordată. Căci acesta este rugăciunea care se înalţă la cer”[15]. Este de observat în textul de mai sus că pe lângă proprietăţile rugăciunii pe care le prezintă Sfântul Ioan, acesta vorbeşte şi despre faptul că cel aflat în boală grea chiar dacă este asistat de medici şi de cunoscuţi aceştia nu pot să-i aducă alinarea, însă dacă vine cineva cu încredere în Dumnezeu şi-i va atinge trupul rugându-se cu putere îi va alunga boala. Această atingere de care vorbeşte Sfântul Ioan nu poate să fie altă atingere decât cea cu untdelemn sfinţit ştiindu-se că din Perioada Apostolică cei bolnavi erau unşi cu untdelemn spre tămăduire aşa cu afirmă Sfântul Apostol Iacov[16], apoi în primele trei secole Biserica a continuat ungerea cu untdelemn, iar în timpul nostru în rânduiala Tainei Sfântului Maslu s-a păstrat ungerea cu untdelemn, astfel era cu neputinţă că în timpul Sfântului Ioan să existe doar o simplă atingere.

Însă Sfântul nu se opreşte, doar la aceste cuvinte cu privire la rugăciune ci precizează mai departe, fără a tăgădui importanţa medicilor: „doctorii, chiar dacă vindecă de bolii, totuşi nu pot să-l facă dintr-o dată sănătos pe bolnav; au nevoie de timp îndelungat, de timp de refacere, ca să scoată şi să alunge din trup încetul cu încetul rămăşiţele bolii. Hristos însă n-a vindecat aşa, ci într-o clipită de vreme a izbăvit de boală, şi a readus sănătatea”^[17]. Încercând astfel să-i facă pe păstoriţii săi ca mai întâi să se încreadă în Hristos, iar apoi după ce sunt întăriţi cu Hristos să caute puterea medicilor.

Sfântul Ioan a înţeles că locul în care sunt împlinite rugăciunile nu poate să fie decât Sfânta Biserica, pentru că „bisericile se aseamănă, după Sfântul Ioan, cu limane, în larg în care Dumnezeu a rânduit cetăţile. Ele sunt limane duhovniceşti în care găsim pacea sufletească negrăită”^[18], deci implicit şi împlinirea rugăciunilor în unitate şi dragoste, „când te rogi singur lui Dumnezeu nu vei fi ascultat aşa cum eşti ascultat când te rogi cu fraţii tăi. Căci (la biserică) este ceva mai mult: înţelegerea, armonia, legătura dragostei şi rugăciunile preoţilor”^[19].

Pornind de la puterea dată preoţilor, urmând pocăinţa ca început al vindecării şi continuând cu rugăciunea stăruitoare făcută în comuniune de membrii Bisericii, Sfântul Ioan a reuşit să exprime legătura sobornicească dintre membrii Bisericii care „se susţin unii pe alţii, având în frunte pe preoţii şi ierarhii Bisericii, toţi împreună înaintând spre lumina împărăţiei veşnice, având încă de pe pământ o oarecare arvună între ei”^[20]. De aceea revenind la citatul despre rugăciune nu putem spune decât că acel om simplu şi sărac care poate să facă o rugăciune puternică nu este altul decât preotul, deoarece: „preotul este ambasadorul către Dumnezeu, nu numai al întregii cetăţi, ci al întregi lumi. El se roagă lui Dumnezeu pentru greşelile tuturor, vii şi morţi”^[21]. Se cunoaşte din Tratatul despre Preoţie că Sfântul Ioan Gură de Aur a dorit ca preoţii să ducă o viaţă curată, să-şi dedice viaţa în primul rând lui Hristos şi mai apoi în folosul oamenilor. Pentru că ducând o viaţă curată, dedicată pentru Hristos preotul va putea face acea rugăciune, în urma căreia apare vindecarea.

Cu toate că Sfântul Părinte a susţinut că în principal cauza bolilor sunt păcatele, el nu a uitat să-i îmbărbăteze şi pe cei care nu sufereau din pricina păcatelor având grijă să le dea pilde din rândul sfinţilor^[22], pentru că să se arate răbdarea sfinţilor că „ei slujesc lui Dumnezeu nu în vederea răsplăţii, şi că îşi arată faţă de El atât de mare recunoştinţă, încât îl iubesc în mod deplin, chiar după atâtea necazuri şi suferinţă”^[23]. Pe acest temei a căutat tot timpul să-i îmbărbăteze şi pe acei care cârteau din cauză că vindecarea nu mai apărea. Pentru Sfântul Ioan vindecarea nu era un scop în sine, ci vindecarea ţine mai mult pentru întoarcerea omului către Dumnezeu, astfel îşi îndemna supuşi să devină detaşaţi de boala trupească: „să nu ne intereseze nici lucrurile care pierd, nici slava care apune, nici trupul care îmbătrâneşte, nici frumuseţea care se ofileşte, nici desfătarea care trece. Să ne adunăm toate forţele ca să slujim sufletul. Este greu să vindecăm trupul bolnav, dar să vindecăm sufletul este un lucru uşor. Ajunge să vrem lucrul acesta”^[24], ci să caute vindecarea sufletului.

Concluzii

            Cu toate că nu avem informaţii despre rânduiala Tainei Sfântului Maslu în timpul Sfântului Ioan Gură de Aur credem că cele câteva spicuiri din vasta operă a Sfântului Ioan Gură de Aur reprezintă începutul unor căutări mai adânci despre dovezile existenţei Tainei vindecării în acel timp.

            Am încercat să prezentăm în câteva cuvinte că Taina Vindecării nu era străină de Tradiţia Bisericii din vremurile Sfântului Ioan, ci că exista o continuitate din momentul întemeierii ei de către Mântuitorul Iisus Hristos şi practicată apoi de Sfinţii Apostoli cât şi de Biserica Primelor trei veacuri. Am văzut că Sfântul Ioan a vorbit mai întâi de puterea preoţilor, urmată de căinţa sinceră a celui bolnav unită cu rugăciunea puternică, urmată de atingere celui bolnav( cu siguranţă ungerea cu untdelemn sfinţit) de către o persoană simplă( această persoană fiind preotul) şi toate aceste împlinite în Biserică.

            Am văzut că Sfântul Ioan a pus mare preţ pe pocăinţă de aceea fără a ne abate de la subiect, specificăm faptul că în Molitfelnicele tipărite la noi, Taina Sfântului Maslu se găseşte ordonată între Taina Sfintei Spovedanii şi Taina Euharistiei[25], pentru a arăta legătura dintre cele trei Taine, pentru că „Taina Spovedaniei se adresează realităţii faptului că toţi păcătuim după botez şi ne oferă un mijloc de împăcare cu [Biserica]. Taina Maslului, în vreme ce abordează şi iertarea păcatelor, se concentrează mai ales asupra realităţii suferinţei fizice sau psihice”^[26], iar Taina Euharistiei reprezintă unirea omului cu Hristos, fiind scopul ultim al celor două Taine spre viaţa veşnică.

            În final putem spune că Sfântul Ioan Gură de Aur nu a fost străin de Taina Sfântului Maslu, că aceasta se săvârşea de preoţi prin atingerea celui bolnav şi prin rugăciune. El a înţeles că vindecarea nu este un scop în sine, că nu Dumnezeu este cel care trimite boala ci cel care o îngăduie pentru a-i aduce pe oameni spre El, ca aceştia prin pocăinţă să ajungă la viaţa veşnică: „Dumnezeu nu ne lasă într-o stare de fericire continuă, însă nici într-o stare de suferinţă continuă Ne dăruieşte perioade de linişte şi pace, pentru a ne mângâia şi odihni, dar din când în când, uneori mai de şi alteori mai rar, ne trimite şi ispite şi necazuri. În anumite cazuri, desigur, întârzie mult să ne scap de nenorociri. Din ce motiv? Ca să ne gândim la el şi să ne apropiem de El, ca să alergăm lângă El şi să-I cerem ajutor. De aceea îngăduie durerile, bolile, nenorocirile, foametea şi alte rele. Astfel, rămânând aproape de Dumnezeu, ne câştigăm mântuirea”^[27].

Bibliografie

Izvoare

• ***Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2006.
• Gură de Aur, Ioan, Sfântul, Omiliile la statui, Traducere din limba greacă veche şi note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007.
• Gură de Aur, Ioan, Sfântul, Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, Traducere din limba greacă veche şi note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007.

·         Gură de Aur, Ioan, Sfântul, Sfântul, Problemele vieţii, Traducere de Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Editura Egumeniţa, Galaţi.

·         Gură de Aur, Ioan, Sfântul, Scrisori din exil, către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi, despre deprimare, suferinţă şi Providenţă, volum realizat de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu.

·         Gură de Aur, Ioan, Sfântul, Omiliile despre pocăinţă, Sofronie al Ierusalimului, Sfântul, Viaţa sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, Traducere din limba greacă veche de Preotul profesor Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2006.

·         Gură de Aur, Ioan, Sfântul,, Sfântul, din Nazianz, Grigorie, Sfântul, Sirul, Efrem, Sfântul, Despre Preoţie, Traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sophia, Bucureşti, 2004.

·         Gură de Aur, Ioan, Sfântul, Predici la Duminici şi Sărbători,  Tradus şi orânduite după Duminicile şi Sărbătorile anuale ale Bisericii Ortodoxe de Melchisedec, Episcopul de Roman, Editura Bunavestire, Bacău, 2005.

Cărţi, manuale şi studii

• Badea, Gheorghe, Flori Ales din învăţăturile Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Sfântul Mina, Iaşi, 2008.
• Chiţescu, Prof. N., Todoran, Pr. Prof. Isidor, Petruţa, Pr. Prof. I., Teologie Dogmatică şi Simbolică, Manual pentru Facultăţile Teologice, vol. 2, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005.

·         Corneanu, Mitropolit Nicolae, Studii Patristice - Aspecte din vechea literatură creştină, Timişoara, 1984.

·         Glasul Sfinţilor Părinţi, Traducere de Preot Victor Manolache, Ed. Cartea Ortodoxă/Egumeniţa, Galaţi, 2008.

• Meyendorff, Paul, Taina Sfântului Maslu, Traducere, prefaţă şi note Cezar Login, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011.

·         Necula, Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin, Îndumnezeirea maidanului, Editura Agnos, Sibiu, 2008.

·         Pomazanski, Pr. Mihail, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Traducere din limba engleză de Florin Caragiu,  Ed. Sophia/Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009.

·         Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Dogmatică Ortodoxă, Manual pentru seminariile teologie,  Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006.

Articole

·         Belea, Prot. Nicodim, Problema suferinţei omeneşti în lumea creştinismului, în Mitropolia Banatului, an XXXVI, nr. 3, 1986.

·         Grosu, Prof. N., Taina Sfântului Maslu, în Ortodoxia, , an XXXI, nr. 3-4, 1979.

·         Radu, Gh., Pr. Lector Dumitru,  Caracterul Ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii, Teză de Doctorat, în Ortodoxia, an XXX, nr. 1-2, 1978.

·         Răducă, Diac. Asist. Vasile, Probleme Pastorale  în Biserica Ortodoxă Română, an CVII, nr.7-10, 1989.

·         Pricop, Prot. I., Sfintele Taine a Mirului, a Cununiei şi a Maslului,  în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, , an LIII, nr. 1-3, 1977.

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Rugăciunile pentru alţii şi si sobornicitatea Bisericii, în Studii Teologic

---

[1] Mitropolit Nicolae Corneanu, Studii Patristice - Aspecte din vechea literatură creştină, Timişoara, 1984, p. 9;

[2] Printre studiile în amănunţit despre Sfântul Ioan Gură de Aur şi traduceri în limba română : enumerăm Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Ed. Sfânta Mănăstire Dervent, 1999, p. 133-139; Introducere Părintelui Prof. D. Fecioru, la volumul Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea I, P.S.B., vol. 21, Traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, ediţie electronică, p. 5-28; Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor bisericeşti Paladie, Teodor la Trimitundei, Socrates, Sozomen şi Fer. Teodoret al Cirului, Traducere din limba grească, introducere şi note de Preotul prof. dr. Constantin Corniţescu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001; Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, Traducere Maria-Cornelia Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2008; în Schiţa biografică a lui David C. Ford, din volumul cu acelaşi autor, Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, Traducere din limba engleză de Luminiţa Irina Niculescu, Ed. Sophia, Bucureşti, p. 16-33; Conf. Univ. dr. Claudiu T. Arieşan  Sfântul Ioan Chrysostomul. Studiu biografic, în volumul Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viaţa de familie, Traducere Preot Marcel Hancheş, Ed. Învierea, Timişoara, 2008, p.7-18; Arhiepiscopul şi diaconiţa, semnat de diac. Ioan I. Ică jr. şi O viaţă, o prietenie, o corespondenţă şi două mesaje din exil, semnat de Anne-Marie Malingrey, în volumul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil, către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi, Despre deprimare, suferinţă şi Providenţă, volum realizat de diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Deisis, Sibiu, p.5-96; Sfântul Ioan Gură de Aur, Întru Luda Sfinţilor Mucenici, Traducere din limba greacă, studiu introductiv şi note de Petka Grigoriu, Editura Ars Longa, Iaşi 2007, p. 7-16; în prefaţa volumului: Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze Baptismale, Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheş, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2003, p. 7-20, semnată de †P.S. Lucian Lugojanu Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, în prezent Episcop al Episcopiei Caransebeşului; A.L.-M., Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, în volumul Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia,  2002, p. 5-11; Cuvânt înainte al volumului Flori alese din învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur, Traducere de Gh. Badea şi Constantin-Bogdan Badea, Ed. Sf. Mina, Iaşi, 2008, p. 3-11.

[3] Sfântul Ierarh Petru Movilă după unele cercetări s-ar fi  inspirat din enumerarea Apuseană (catolică) a celor 7 Taine.

[4] Tradiţia Apostolică V (Canonul Ortodoxiei, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008 p. 575), apud Paul Meyendorff, Taina Sfântului Maslu, Traducere, prefaţă şi note de Cezar Login, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 36.

[5] Diac. Asist. Vasile Răducă, Taina Sfântului Maslu în viaţa creştinului, în Biserica Ortodoxă Română, CVII, nr. 7-10, 1989, p. 178.

[6] Pr. Mihail Pomazanski, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Traducere din limba engleză de Florin Caragiu, Ed. Sophia/Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 250.

[7] Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatică Ortodoxă, Manual pentru seminariile teologie,  Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006, p. 326.

[8] Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petruţă, Teologie Dogmatică şi Simbolică, Manual pentru Facultăţile Teologice, vol. 2, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 265.

[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie din Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre Preoţie, Traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, p. 78-79.

[10] Prof. N. Grosu, Taina Sfântului Maslu, în Ortodoxia, nr. 3-4, an XXXI, 1979, p. 559.

[11] Prot. I. Pricop, Sfintele Taine a Mirului, a Cununiei şi a Maslului, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 1-3, an LIII, 1977, p. 137.

[12] Anne-Marie Malingrey, O viaţă, o prietenie, o corespondenţă şi două mesaje din exil, în vol. Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil, către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi, Despre deprimare, suferinţă şi Providenţă, volum realizat de diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Deisis, Sibiu, p. 77.

[13] Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Traducere de Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Ed. Egumeniţa, Galaţi, p. 360.

[14] Sfântul Ioan Hrisostom, În Hebr. Hom. IX, 4; P.G., LXIII, 80 şi De poenit. III, 4, P.G. XLIX, 297 apud Pr. Lector Dumitru Gh. Radu, Caracterul Ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii, Teză de Doctorat, în Ortodoxia, an XXX, nr. 1-2, 1978, p. 303.

[15] Contra anomenilor despre neputinţa de a înţelege pe Dumnezeu, Omilia 5,6 în P.G. 48, col. 744, apud Gheorghe Badea, Flori alese din învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur, Traducere de Gh. Badea şi Constantin-Bogdan Badea, Ed. „Sf. Mina”, Iaşi, 2008, p. 22; Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles. Împotriva anomenilor, Cuvântul V,6, în volumul Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, Traducere din limba greacă veche şi note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 85-86.

[16] Este cineva bolnav dintre voi, spune Scriptura, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului; şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul şi de va fi făcut păcate i se vor ierta lui. (Iacov 5, 14-15)

[17] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul XII, Împotriva anomeilor, La slăbănogul care era bolnav de treizeci şi opt de ani; şi la cuvintele: Tată Meu până acum lucrează: şi Eu lucrez, XII, 3, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor, Către iudei, Traducere din limba greacă veche şi note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 187;

[18] Sfântul Ioan Gură de Aur, Mersul la biserică, în volumul Glasul Sfinţilor Părinţi, Traducere de Preot Victor Manolache, Ed. Cartea Ortodoxă/Egumeniţa, 2008, p.416.

[19] Idem, Contra anomeilor despre neputinţa de a înţelege pe Dumnezeu, Omilia 3,6 în P.G. 48, 725 apud Gheorghe Badea, op. Cit., p. 22; Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles: şi că pogorământul lui Dumnezeu nu-l pot privi nici chiar Serafimii, Cuvântul III,6, în volumul Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, Traducere din limba greacă veche şi note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 52.

[20] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Rugăciunile pentru alţii şi si sobornicitatea Bisericii, în Studii Teologice, Nr. 1-2, 1970, p. 30.

[21] Despre preoţie în texte alese, Editura Ştefan, Bucureşti, 2009, p. 108.

[22] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie rostită în Antiohia, pe când era preot, în biserica veche, la cuvântul Apostolului: „Foloseşte-te de puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni”( 1 Tim. 5,23) în volumul Omiliile la statui, Traducere din limba greacă veche şi note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007, p.18-19; Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Întâmpinarea Domnului în volumul Predici la Duminici şi Sărbători, Traduse şi orânduite după Duminicile şi Sărbătorile anuale ale Bisericii Ortodoxe de Melchisedec, Episcopul de Roman, Ed. Bunavestire, Bacău, 2005, p. 346-347.

[23] Idem, Omilie rostită în Antiohia…., op. cit., p.18.

[24] Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Traducere de Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Editura Egumeniţa, Galaţi, p. 357.

[25] Idee preluată din cartea Părintelui Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Îndumnezeirea Maidanului, apărută la Ed. Agnos, Sibiu, în 2008, unde între paginile p.220-246 găsim o adevărată teologie a Sfântului Maslu.

[26] Paul Meyendorff, Taina Sfântului Maslu, Traducere, prefaţă şi note Cezar Login, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 88.

[27] Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii….op. cit. p. 31.

Sursa:  http://altarul-banatului.ro/?page_id=448

Fragmente din slujba Hramului Bisericii din Satchinez, 2012

3 filme pentru această perioadă

1.The Christmas Shoes
2. The Christmas Blessing
3.The Christmas Hope

Despre Hallowenn-Hrab Alexandru

Hallowenn-o sărbătoare a creştinilor!? Halloween-ul o sărbătoare a creştinilor!?

Hrab Alexandru

            Iată că de câţiva ani, în ţara noastră şi-a făcut simţită prezenţa, tot mai mult, pe lângă cunoscuta „sărbătoare” a Sfântului Valentin, încă o „sărbătoare” a noii generaţii cunoscută sub numele de Halloween.

            Dar ce este cu această „sărbătoare”? De unde îşi are originea? Ce reprezintă ea? Pentru a răspunde la aceste întrebări am apelat la definiţia dată de Enciclopedia Universală Britannica care expune: „sărbătoare (31 octombrie) în ajunul Zilei Tuturor Sfinţilor. Îşi are originile păgâne în sărbătoarea celtică Samhain, celebrată în Antichitate în Anglia şi Irlanda, pentru a marca sosirea Anului Nou celtic. Conform tradiţiei, sufletele morţilor se întorc acasă în ajunul zilei de Samhain. Vrăjitoarele, spiriduşii, pisicile negre şi fantomele hălăduiesc nestingherite. Se credea că seara aceasta era potrivită pentru preziceri referitoare la căsătorie, noroc, sănătate şi moarte. Riturile păgâne au influenţat sărbătoarea creştină din ajunul Zilei Tuturor Sfinţilor. Sărbătoarea a fost laicizată treptat şi introdusă în SUA la sfârşitul sec. XIX. Spiritele rele şi personajele supranaturale sunt interpretate de copii mascaţi care sună la uşi şi primesc dulciuri, strigând <<Trick or treat>> (în engleză, plăteşti sau o păţeşti!) unde cuvântul „trick” se referă la poznele sau actele de vandalism care fac parte din tradiţia de Halloween”[1].

            Din definiţia dată de dicţionarul enciclopedic vede că acest „praznic” nu are nimic în comun cu creştinismul, poate doar faptul că se sărbătoreşte în ajunul Zilei Tuturor Sfinţilor, praznic de care Biserica Ortodoxă face amintire în prima duminica după Rusalii, cunoscută sub denumirea de Duminica Tuturor Sfinţilor. Şi atunci ne punem întrebarea ce treabă au sfinţii cu mascarea noastră de Halloween? În care icoană îi vedem pe sfinţi mascaţi? Ce treabă au îngerii păzitorii cu îngerii întunericului pe care îi imităm? Unde este Dumnezeu în toată această afacere? Adevărul este că Dumnezeu este absent, de fapt devine din ce în ce mai absent din viaţa noastră, singurul care are de câştigat din toată această maimuţăreală a Halloween-ului este diavolul, tatăl minciunii.

            Din păcate uităm că trupul nostru este templu al Duhului Sfânt aşa cum afirma Sfântul Apostol Pavel: „nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (I Cor 6, 19). De asemenea omul a fost creat după Chipul lui Dumnezeu, ca stăpânitor a toată creaţia: „Şi a zis Dumnezeu: <<Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!>> Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Fc 1, 26-27). Deci dacă ştim că purtăm în noi Chipul lui Dumnezeu, că trupul nostru este templu al Duhului Sfânt, oare al cui chip purtăm atunci când ne mascăm în vampiri, vrăjitoare, vârcolaci, strigoi sau în tot felul de personaje supranaturale, jucând farse macabre? Oare nu este diavolul „mincinos şi tatăl minciunii” (In 8, 44)? Să ne întrebăm dacă nu cumva în loc să-i aducem Slavă lui Dumnezeu, îi aducem închinare diavolului prin participarea la balurile de Halloween?

            Domnul Laurenţiu Dumitru într-un articol în care dezbătea această sărbătoare aducea în vedere un studiu despre această întunecată sărbătoare. Redăm fragmentul aici: „de altfel, în cunoscutul documentar Tv Invazia păgână se spunea la întrebarea <<Cum aţi vrea să serbaţi Halloween-ul?>>, 80% din elevii americani de clasa a IV-a de la o şcoală au răspuns zâmbind: <<Aş vrea să omor pe cineva…>>”[2]. Dacă în clasa a IV gândeau aşa, oare cum vor gândi la maturitate? Sau poate mai rău, îşi vor pune planurile în aplicare. Trebuie amintit că acest articol a fost scris în 2002, de aceea vom reda şi concluzia autorului: „ca şi în anii precedenţi şi în acest an (2002 n.n.), la noi s-a promovat această sărbătoare: grădiniţe şi teatre pentru copii speculând momentul. De nu vom fi cu luare-aminte, copii noştri îşi vor forma treptat gustul pentru macabru, ocult, sadism şi violenţă (îi ajută în acest sens desenele animate cu monştrii, jocurile agresive pe calculator, filmele horror şi cărţile pentru copii, deja clasice, din seria Harry Potter, etc.)”[3].

Iată că azi, în anul 2012, la 10 ani după concluzia autorului,  situaţia nu stă roz. Lucrurile s-au înrăutăţit, parcă nu mai există şcoală sau grădiniţă în care să nu existe petrecere de Halloween. Din păcate lucrurile nu stau bine nici la sate, pentru că şi la sate trebuie neapărat să fie sărbătorit, că doar trebuie să fie şi satul în pas cu moda. Din păcate, profesorii nu mai au timp să-i înveţe pe copii de Hristos, ci lasă totul în seama profesorului de religie, care şi el poate prea obosit de tot ceea ce este chemat să facă de acest sistem bolnav este pur şi simplu neputincios în faţa marilor provocări. Teste şi examene puse în zilele de sărbătoare când poate ar trebui împreună cu elevii lor să participe la Liturghie sau măcar pentru un sfert de oră din curs să-şi îndrepte atenţia către Dumnezeu. Să ne gândim de câte ori au fost suspendate orele pentru a participa două ore la Sfânta Liturghie? Însă pentru petrecerile de Halloween, nu contează se întrerup orele, se fac în timpul orelor tot felul de obiecte care împodobesc şcolile pentru acest păgânism. Atunci nu există materie de predat, nimeni nu rămâne în urmă cu materia, doar când vine vorba de întâlnirea cu Cel Care a murit pentru noi, atunci există atâta materie că „nu-şi mai văd capul <<sărăcii profesori>> de cât au de predat”.

După toate aceste ne mirăm că, „pruncii” noştri au coşmaruri noaptea, ca sunt nervoşi, agitaţi sau că nu mai au linişte sau că întâmpină tot felul de probleme la învăţătură sau în relaţiile de colegialitate dintre ei. Cum să fie bine când îi dăm de bună voi şi cu acordul nostru să-l imite pe diavol.

Nu putem trece cu vederea petrecerile la care participă adolescenţi şi cei ajunşi la maturitate. Toate aceste petreceri se termină cu beţii, cu droguri, cu violuri şi de multe ori cu pierderea de vieţi omeneşti. Şi toate acestea pentru ce? Pentru nimic sau pentru un răspuns pueril pe care îl auzim de multe ori : „că alungăm duhurile necurate.” Cum poate fugi diavolul de cel care îl imită? El fuge de Hristos şi de Sfinţii Săi.

Fără a ne întinde prea mult, readucem din nou în vedere sărbătoarea religioasă de care se leagă Halloween-ul, Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Trebuie să precizăm că nu există nici un sfânt pe care să-l vedem schimonisit şi imitând tot felul de duhuri necurate. Oare sfinţii îşi doresc aşa o cinstire? Nu s-ar bucura mai mult dacă le imităm purtarea lor prin mărturisirea lui Hristos. Şi aici este bine să amintim exemplul Sfântului Arhiepiscop Ioan Maximovici care atunci când enoriaşii săi participau la o petrecere în cinstea Halloween-ului s-a dus printre ei, mustrându-i doar cu privirea sa, făcându-i să se ruşineze că în loc să caute Adevărul din slujbele şi rugăciunile Bisericii, căutau lucruri nefolositoare.

            Biserica din care facem parte cu toţii, atât clericii, cât şi mirenii suntem datori, urmând exemplul Sfântului Ioan Maximovici să explicăm tuturor că a sărbătorii Halloween-ul nu-i aduce nici o cinstire lui Hristos, nici Sfinţilor şi nici celor adormiţi, pentru că „ce înţelegere poate fi intre Hristos si Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios?” (2 Cor 6, 15). Astfel putem spune clar că sărbătoarea Halloween-ului nu-şi are rostul în cultura poporului român printre sărbătorile Bisericii.

Bibliografie

1.      ***Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2006.

2.      Enciclopedia Universală Britannica, vol. 7, ed. Litera, 2010.

3.      Dumitru, Laurenţiu, Halloweenu-ul, o sărbătoare de care nu avem nevoie, în volumul Hristos şi tinerii, ed. Egumeniţa, Galaţi, 2009.

---

[1] Enciclopedia Universală Britannica, vol. 7, ed. Litera,2010, p.105.

[2] Laurenţiu Dumitru, Halloweenu-ul, o sărbătoare de care nu avem nevoie, p.178-181, în volumul Hristos şi tinerii, ed. Egumeniţa, Galaţi, 2009.

[3] Ibidem, p. 180.

Despre sotul crestin-Hrab Alexandru

Despre soțul creștin

Hrab Alexandru

Articol apărut în revista Învierea, revistă editată de Arhiepiscopia Timișoarei, Anul XXIII, nr. 11 (533), vineri 1 iunie 2012, p. 3.

Am constatat că peste tot se vorbeşte despre cum trebuie să fie soţia perfectă, „Miss nevasta”, (aşa îmi place mie să-i zic) că există o groază de îndreptare pentru fetele care vor să devină soţii. Vai săracele fete câte sfaturi, câte poveţe unele folositoare, altele mai puţin folositoare, dar să nu judecăm că ştie mai bine Dumnezeu să judece. Dar despre viitorul soţ mai nimic, sau foarte puţin. Ori soţia trebuie să fie sfântă, fecioară, supusă soţului, în schimb soţul mai îşi permite câte o mică greşeală, un micuţ păcat, că doar  soţia trebuie să fie supusă bărbatului, replica preferată a soţilor cu care rămân în urma slujbei Sfintei Taine a Căsătoriei. Mă întreb oare cum trebuie să fie soţul care tinde spre perfecţiune? Dacă avem pretenţii ca viitoarea soţie să fie aşa şi aşa, eu cred că şi viitorul soţ trebuie să fie şi mai şi decât soţia. Voi încerca să vorbesc despre „soţul ideal” aşa cum voi putea în cel mai slab mod, pentru că nu am aşa o cultură încât să vorbesc foarte frumos despre acest subiect, la modul serios vorbind un subiect delicat.

Oare cum trebuie să fie soţul? Viitorul soţ? Ce model trebuie să urmeze? Clar la aceste întrebări răspunsul îl ştim cu toţi, are model de urmat pe Mântuitorul Iisus Hristos! A iubit Hristos Biserica? Da a iubit-o, aşa şi soţul să-şi iubească soţia şi  Sfântul Ioan Gură de Aur spune ca soţul să se îngrijească de soţia sa cum se îngrijeşte Hristos de Biserică. Chiar dacă ar trebui să-şi dea viaţa pentru soţie, chiar dacă ar trebui să îndure o mulţime de pierderi, să răzbată încercări grele, nu trebuie să se dea în lături, deoarece chiar răbdând toate acestea tot nu ar face nimic care să se asemene cu ceea ce a făcut Hristos pentru Biserică.

Într-o conferinţă Părintele Constantin Necula într-o conferinţă punea aşa o întrebare cum poate o fată să iubească un băiat care o face pururi să plângă, că-i mitocan, că-i pute sufletul de îngâmfare şi de egoism?! Aaa, facem pe martirele…. Cică: Îl iubesc  din milă! Hai, să fim serioşi! Mi-e milă de porc, că-l taie de Crăciun, nu? Păi compari mila aia cu mila pentru ăstalalt?! „E beţiv, săracul, dar e aşa băiat bun când e treaz!” „Şi când e treaz? Când a fost ultima dată treaz?” Şi stă şi calculează şi ridică trei degete şi zice „Trei”. Şi tu zici: „Zile”? Ea: „Luni!” „Acum trei luni?” Cică! „Nu! Acum trei luni avea trei ani de când a fost treaz ultima dată” Şi, totuşi, ea continuă relaţia….Asta se încadrează la prostologie. Examenul la care prietenul a picat şi asta este un examen la vieţii care nu ar trebui să lase coringenţi.

Să nu uităm că în paginile Sfintei Scripturi aflăm cuvinte care ar trebui să ne dea de gândit la rolul nostru în viaţa familie, să ne gândim serios că soţia nu este ceea căruia i se porunceşte şi ea să execute: „Voi, bărbaţilor, de asemenea, trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe, şi faceţi-le parte de cinste, ca unora care, împreună cu voi, sunt moştenitoare ale harului vieţii, aşa încât rugăciunile voastre să nu fie împiedicate.”(1 Petru 3,7) ci trebuie să dea dovadă de adevărata bărbăţie şi nu de posesor, aşa cum remarca  părintele Alexander Schmemann că bărbatul poate să devină bărbat adevărat, împărat al zidirii, doar dacă nu pretinde să fie proprietar al zidirii, stăpân cu puteri nelimitate asupra ei, ci primeşte cu iubire şi ascultare voia lui Dumnezeu în ce îl priveşte. De asemenea, şi femeia încetează  să fie  numai femeie atunci când, dându-se celuilalt pe de-a-ntregul, devine la rândul său întrupare a bucuriei şi plinătăţii vieţii, devine cea pe care în Cântarea Cântărilor împăratul o aduce în cămara de nuntă zicând: „cât de frumoasă eşti tu, iubita mea. Şi fără nici o pată!” (Cântarea Cântărilor 4,7). Mergând tot în paginile Bibliei unde află răspuns la orice întrebare, mai găsim:  „Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte.”(Efeseni 5, 28) şi cum ar trebui să poarte prietenul sau soţul cu prietena sau soţia?  Aşa cum îi sfătuia odată Sfânta Muceniţă Alexandra, Împărăteasa Rusiei pe apropiaţii săi, că în dragoste este nevoie de o delicateţe deosebită. Poţi fi sincer şi devotat, şi totuşi în cuvintele şi în faptele tale să nu fie destul din acea tandreţe care cucereşte inimile. Iată un sfat: nu-ţi afişa proasta dispoziţie şi sentimentele ofensate, nu vorbi cu mânie, nu te purta  urât. Nici o femeie din lume nu va suferi atât de mult ca propria ta soţie din pricina cuvintelor tăioase ori necugetate care ţi-au scăpat de pe buze. Dintre toate lucrurile din lume, cel mai de temut să îţi fie tocmai s-o amărăşti. Dragostea nu-ţi dă dreptul să te porţi grosolan cu cel pe care-l iubeşti. Cu atât sunt mai strânse relaţiile dintre voi, cu atât mai rău doare inima de la orice privire, ton, gest sau vorbă care arată iritat ori sunt pur şi simplu necugetate. Trebuie ca mâinile soţului, însuflate de dragoste, să fie în stare să facă orice. Trebuie ca fiecare soţ iubitor să aibă inimă mare. Fiecare soţ creştin trebuie să se  unească cu soţia sa în dragostea de Hristos. Din dragoste de ea, el va trece prin încercările pe care le presupune calea credinţei. Luând parte la viaţa ei plină de credinţă şi rugăciuni, el va lega cu Cerul şi viaţa sa. Cei uniţi pe pământ prin credinţa comună în Hristos, transfigurând dragostea lor reciprocă în dragoste de Dumnezeu, vor fi veşnic uniţi şi în Cer. Soţul trebuie să se sfătuiască cu soţia sa în privinţa treburilor sale, a planurilor sale, să aibă încredere în ea. Poate că ea nu se pricepe atât de bine ca el la aceste treburi, însă poate că va propune multe lucruri de valoare, întrucât intuiţia feminină funcţionează adeseori mai repede decât logica masculină. Dar şi dacă soţia nu-şi poate ajuta soţul în treburile lui, dragostea pentru el o face să  poarte un interes profund pentru grijile lui, şi este fericită atunci când el îi cere sfatul. Şi în felul acesta cei doi se apropie şi mai mult.

Datoriile şi obligaţiile relaţiei conjugale sunt reciproce şi întru totul egale. Soţul şi soţia exercită funcţiuni diferite în sânul familiei, la fel cum  preotul şi laicul o fac în „familia” comunităţii parohiale. Totuşi, aceste funcţiuni sunt complementare, fiind eficace doar atât timp cât se bazează pe egalitatea deplină şi necondiţionată a fiecărei părţi implicate, în ce priveşte statutul ontologic şi valoarea spirituală, care astăzi se cam uită din păcate. Protoiereul Artemeie Vladimirov remarcă pe bună dreptate  că soţilor contemporani le lipseşte în primul rând cavalerismul, mărinimia, tandreţea, bunăvoinţa, gentileţea –tocmai acele trăsături care alcătuiesc pentru o femeie atmosfera de cămin, de cuib. Foarte des uităm că este de datoria noastră să ne purtăm atent cu jumătatea noastră, măcar în lucrurile mărunte. După cum recunosc chiar femeile, lor ne le trebuie mult. Soţia iubitoare se bucură de orice mărturie, cât ar fi ea de microscopică, a faptului că ocupă un anumit loc în gândurile şi inima soţului. Pe cine iubim, la acela ne şi gândim; pe cine îndrăgim, pentru acela ne rugăm. Mă întreb câţi dinte soţi se mai roagă pentru soţiile lor?

Ar fi cazul ca soţilor să li se spună să mai lase bancurile cu supremaţia în căsnicie pentru că aşa cum spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, Hristos dă legi care privesc şi pe bărbat şi pe femei, deşi pare că se adresează numai bărbaţilor. Vorbeşte capului, dar poruncile Sale sunt adresate deopotrivă întregului trup. Vede în femeie şi în bărbat o singură fiinţă şi nu face deosebire între sexe. Şi continuă tot Sfântul Ioan Gură de Aur, soţul nu ar trebui să uite cuvintele iubirii pentru soţie: eu dintre toate prefer iubirea ta! Şi nimic nu-mi este mai amar decât să mă cert cu tine. Şi dacă trebuie să pierd toate, să devin sărac lipit pământului, să ajung chiar în gura  morţii, să pătimesc orice, şi primesc pe toate, îmi este de ajuns ca tu să fii bine! Niciodată să nu-i vorbeşti vulgar, ci cu cumpătare, cu preţuire, cu iubire multă, s-o cinsteşti. Arată-i că-ţi place tovărăşia ei, că preferi să rămâi cu ea acasă decât să te învârţi prin piaţă. S-o preferi dintre toate şi pentru toate şi s-o lauzi pentru frumuseţea, pentru înţelepciunea ei. Pe ea s-o preferi dintre toţi prietenii, chiar mai mult decât pe copiii tăi pe care ţi i-a dăruit. Şi pe aceştia să-i iubeşti datorită ei. 

Dacă azi am respecta aceste cuvinte spuse sunt sigur că nu ar mai exista divorţuri sau alte probleme în familie, pentru că şi bărbatul dacă ar primi avansuri de la alte femei, ar avea puterea să spună: stop! stai domne! Păi eu am acasă o soţie, m-am căsătorit cu ea în faţa lui Dumnezeu, mă aşteaptă, am iubit-o, nu o voi înşela, a fost alături de mine la greu. Da o iubesc doar pe ea!

Şi până la urmă cum ar trebui să se poarte bărbatul cu soţia sa, că tot am scris mai sus dar poate fără nici un înţeles, dar ce este cel mai important că iubirea celor doi soţi este conştientă de faptul că aparţine unei iubiri mai mari, pe care ei sunt hotărâţi, o dată pentru totdeauna, să nu o mai părăsească pentru nici un motiv, nici chiar dacă ar fi ca iubirea să devină o cale de a experimenta suferinţa, din vina amândurora sau unuia dintre ei. Soţul să nu uite că femeia este preţioasă şi de neînlocuit, că este o fiinţă unică şi irepetabilă. Să nu uite că este maximul bine, că este parte din el şi un singur lucru cu el. Să nu uite s-o ţină de mână când este cu ea, că fie fericit că o are aproape. Să nu ridice vocea la ea, să-i facă mici atenţii, un mic cadou, o floare, o îngheţată, ceva dulce. Soţul să nu uite să-i spună că o iubeşte,în orice ocazie, că este unică şi atrăgătoare, importantă şi de neînlocuit.  Făcând toate acestea ajungem la o căsnicie trainică pe care doar moartea o va destrăma. Să nu aşteptăm ca doar soţia să facă primul pas şi să se schimbe, ci schimbarea să înceapă cu noi.

Pentru acest articol am folosit următoarele surse:

1.      Biblia sau Sfânta Scriptură, ed.  EIBMBOR, Bucureşti, 2006;

2.      David C. Ford, Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, ed. Sophia,  Bucureşti, 2004;

3.      D. Novello Pederzini, A te căsători este frumos!  Ed. Serafica, Roman, 2009;

4.      John Breck, Darul sacru al vieţii, ed. Patmos, Cluj Napoca 2007;

5.      Preot Constantin Necula, Creştinism de vacanţă, ed. Agnos, Sibiu, 2011;

6.      Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Căsătoria, ed. Tabor, Bucureşti, 2010;

7.      Cum să întemeiem o familie ortodoxă, ed. Sophia,  Bucureşti, 2011;

8.      Familia creştină icoana a legământului de iubire dintre Dumnezeu şi om, ed. Viaţă Creştină, 2011;

Despre soțul creștin

Sfântul Ignatie Teoforul și tăierea porcilor

„Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu şi sânt măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos”

Sfântul Ignatie Teoforul

Sfântul Ignatie Teoforul și tăierea porcilor

Hrab Alexandru

Ne apropiem cu pași repezi de marele praznic al Nașterii Domnului. Televiziunile și presa din țara noastră ne ademenesc cu tot felul de programe și filme de „Sărbătoare” care mai de care să ne țină în fața televizorului sau a calculatorului atunci când citim presa pe internet. Să nu mai vorbim de cluburi care organizează tot felul de petreceri, unde ne simțim bine numai de Micul Prunc născut în ieslea din Betleem nu ne amintim.

Dar mai înainte de data 25 decembrie, presa vuiește de un alt mare eveniment în România, tăierea porcului de Ignat sau pomana porcului. A nu știți data? Ba da, v-ați prins! Este 20 decembrie când Biserica Ortodoxă îl pomenește pe Sfântul Ierarh Ignatie Teoforul, Episcopul Antiohiei, sfânt mucenic. Din păcate ca membrii ai Bisericii Ortodoxe în loc să-i aducem cinstire Sfântul Ignatie, îl cinstim pe porc. Toate acestea poate și din cauză că nu-i știm viața și faptele mărețe ale acestui Sfânt martir.

Este adevărat că informaţiile pe care le avem despre Sfântul Ignatie al Antiohiei sunt foarte puţine. Se crede că ar fi fost al treilea episcop al Antiohiei dacă primul ar fi fost Sfântul Petru sau al doilea dacă primul era Evod. După unii autori poartă numele de Teofor fiindcă ar fi fost acel copil luat în braţe de Mântuitorul Iisus Hristos „Şi luând un copil, l-a pus în mijlocul lor şi, luându-l în braţe, le-a zis:Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din aceşti copii pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte, nu pe Mine Mă primeşte, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine”(Marcu 9, 36-37), ori că la moartea lui când i-a fost despicată inima în două ar fi apărut în ea cu litere de aur Iisus Hristos, sau pentru harul pe care îl purta de la Dumnezeu, aşa cum se semna şi în scrierile sale. Cele mai multe informaţi le găsim în epistolele sale, şapte la număr (Efeseni, Magnezieni, Tralieni, Romani, Filadelfieni, Smirneni şi una către Policarp, Episcopul Bisericii din Smirna) pe care le-a scris în drumul său spre Roma, către locul martiriu.

Au scris despre această personalitate Irineu (Adv. haer.,V, 28, 4), Origen (Despre rugăciune, 20; Comentariu la Cântarea Cântărilor, Introducere; Comentariu la Luca, Omilia VI, 3), Eusebiu (I. B., III, 36), Ieronim (De vir. ill., 16); Sfântul Atanasie cel Mare şi Sfântul Vasilie citează din Epistola sa către Efeseni, iar Sfântul Ioan Gură de Aur îl engomiază într-o cuvântare^[1].

Sfântul Ignatie al Antiohiei este una din figurile măreţe ale Bisericii creştine primare. El face parte din grupul Părinţilor Apostolici, deci al acelor Părinţi bisericeşti care au fost ucenici direcţi ai Sfinţilor Apostoli sau pe care tradiţia bisericească îi recunoaşte ca atare şi care au redat în scrierile lor cu fidelitatea învăţătura primită de la Sfinţii Apostoli^[2]. Este primul Părinte şi Învăţător al Bisericii, aşa cum este şi primul mare teolog după Apostoli^[3].

Aşa cum remarca şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „dacă, deci, prilejul ne îndeamnă la istorisirea faptelor drepte ale fericitului acestuia, mintea se tulbură şi se află încurcată, neştiind ce să povestească în primul, în al doilea sau în al treilea rând: şi mulţimea laudelor cuvenite izvorăsc de pretutindeni. Şi acelaşi lucru îl pătimim ca şi când ar întra cineva într-o grădină şi, văzând acolo mulţi trandafiri, multe rozarii, pajişti cu vioarele şi atât de mulţi crini şi multe alte flori de primăvară, diverse şi felurite, nu ştie pe care să o privească mai întâi, privirile fiindu-i atrase de fiecare cele văzute. Tot aşa şi noi, intrând în grădina duhovnicească a faptelor Sfântului Ignatie, văzând nu doar flori primăvăratice, ci contemplând însuşi rodul felurit şi divers al Duhului Sfânt, ne tulburăm şi suntem în încurcătură, neştiind unde să ne odihnim mai întâi mintea, fiecare din cele văzute distrăgând privirea de la cele din preajma lor şi atrăgând ochiul sufletului către contemplarea propriei vrednicii.”^[4] Pentru că adevărul, caracterul direct şi siguranţa cuvintelor sale dau impresia unui bărbat într-adevăr apostolic^[5].

Sfântul Ignatie a încercat să pună o bază în vremea sa, pentru religia întemeiată de Mântuitorul Hristos. El va reuşi să îmbogăţească terminologia creştină cu unele cuvinte din limbajul contemporan lui, din mediul iudaic, gnostic, elen, care vor fi îmbogăţit lumea creştină. Pe bună dreptate a primit numele de teolog pentru că prin el Biserica face un pas înainte spre fundamentarea teologică a mersului ei şi nu mai abordează problemele ei ocazional şi practic, ci mai ales teologic.^[6] Aşa cum remarca şi Sfântul Ioan Gură de Aur, harul Sfântului Duh a adus multe roade pentru Sfântul Ignatie deoarece a vorbit în scrierile sale si a adus mărturie despre Sfânta Treime, despre Mântuitorul Iisus Hristos pe care îl considera una cu Tatăl, om adevărat şi Dumnezeu adevărat, despre Sfânta Fecioară Maria, pe care o considera Fecioară şi Născătoare de Dumnezeu. A vorbit foarte mult şi foarte frumos despre Ierarhia Sacramentală în Biserică, (episcop, preot şi diacon), considera că fără episcop nu există Biserică şi tot odată îndemna la supunere faţă de aceasta. A vorbit despre Sfintele Teine, mai precis despre trei dintre ele: botez, euharistie şi mărturisirea păcatelor. Cu referire la Euharistie atrage din nou atenţia că săvârşitorul ei este episcopul.

Astfel teologia Sfântului Ignatie are amprenta unei mari opere, este autentică şi a devenit gândire, etos şi Tradiţie a Bisericii, pentru că este pastorală, constituie expresia şi continuare a Tradiţiei apostolice şi a fost creată prin îndrumarea Sfântului Duh^[7].

Despre martiriul său se ştie că a avut loc în vremea Împăratului Traian, fie din cauza unei persecuţi scurte asupra Biserici Creştine, fie în urma războiului câştigat de Împăratul Traian cu Dacii. Se crede că a trecut spre veşnicie ca martir în anul 107 la Roma. Pe drumul de la Antiohia către Roma a fost păzit de zece soldaţi pe care îi numea leoparzi, el se purta foarte bine cu ei, iar ei foarte rău, „din in Siria până la Roma, mă lupt cu fiarele pe uscat şi pe apă, ziua şi noaptea, legat de zece leoparzi, adică o grupă de ostaşi care se fac şi mai răutăcioşi când primesc răsplăţi^[8]”. A avut o dragoste pentru Hristos şi pentru moartea martirică încât le scrie romanilor: „mă tem, însă, ca dragostea voastră să nu-mi facă nedreptate; că vouă că este uşor să faceţi ce voiţi; dar mie îmi este greu să dobândesc pe Dumnezeu, dacă voi nu mă veţi cruţa”^[9]. Aşa cum cu mai multă tărie le cere acest lucru şi prin cuvintele „scriu tuturor Bisericilor şi le poruncesc tuturora, că eu de bună voie mor pentru Dumnezeu, dacă voi nu mă împiedicaţi. Vă rog să nu-mi arătaţi o bunăvoinţă nepotrivită. Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu şi sânt măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos”^[10]. Ajuns la Roma este aruncat fiarelor sălbatice unde îţi încredinţează sufletul în mâinile lui Hristos pe care l-a slujit o viaţă întreagă.

Încercând în câteva cuvinte să prezentăm viața acestui om măreț, ne punem întrebarea să ne punem întrebarea dacă se mai cade să tăiem porcii în ziua de prăznuire a acestui Sfânt? Se cuvine să reamintim că în Biserica Ortodoxă este sărbătorit la 20 decembrie şi în 29 ianuarie când se sărbătoreşte aducerea moaştelor sale de la Roma la Antiohia, și să amintim că în Biserica Catolică prăznuirea lui se face la 1 februarie.

Datori suntem cu toți să ne încredințăm Sfântului Ignatie ca el să ne poarte în rugăciunile sale către Dumnezeu, să-i cercetăm opera, pentru că prin ceea ce a scris, noi putem să descoperim un model autentic, de urmare a lui Hristos.

Bibliografie

1. ***Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte TEOCTIST Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod, ed. IBMBOR, București, 2006.
2. ***Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. I Scrierile Părinților Apostolici, traducere note și indici de Pr. D. Fecioru, ed. E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979.
3. Ioan, Gură de Aur, Sfântul, Întru lauda Sfinţilor Mucenici, traducere din limba greacă, studiu introductiv şi note de Petka Grigoriu, ed. Ars Longa, 2007.
4. Papadopulos, Prof. dr. Stylianos, G., Patrologie, vol. I, traducere de Lector dr. Adrian Marinescu, ed. Bizantină, Bucureşti, 2006.
5. Voicu, Arhid. prof. dr. Constantin, Studii de teologie patristică, ed. E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004.

---

[1] Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. I Scrierile Părinților Apostolici, traducere note și indici de Pr. D. Fecioru, ed. E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979, p. 147.

[2] Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Studii de teologie patristică, ed. E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, p. 24.

[3] Prof. Dr. Stylianos G. Papadopulos, Patrologie, vol. I, traducere de Lector dr. Adrian Marinescu, ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 168.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Întru lauda Sfinţilor Mucenici, traducere din limba greacă, studiu introductiv şi note de Petka Grigoriu, ed. Ars Longa, 2007, Iaşi, p.133.

[5] Prof. Dr. Stylianos G. Papadopulos, op. Cit., p. 168.

[6] Idem, p. 168.

[7] Ibidem, p. 169.

[8] Sfântul Ignatie, „Epistola către Romani”, V, 1, în Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. I, …p. 176.

[9] Idem, I, 2 p. 174.

[10] Idem, IV, 1 p. 175.

loading..