Vom lua dincolo doar ce strângem în inimă! - Pr. Prof. Daniel Benga (7 i...

Noi vedem în lume Lumina lui Dumnezeu! - Pr. Prof. Daniel Benga (9 ian 2...

Predică la Anul Nou - Preot Profesor Ene Braniște

 

Predică la Anul Nou[i]

 

            Prăznuim astăzi zi de întreită sărbătoare!

I.                    În primul rând, sărbătorim astăzi marele praznic împărătesc al Tăierii-împrejur

a Domnului nostru Iisus Hristos, al zilei în care dumnezeiescul Prunc, potrivit rânduielilor Legii Vechi, a fost adus de sfânta Sa Maică la templu, unde a fost tăiat împrejur și a primit numele de Iisus, care înseamnă Mântuitor (cf. Luca 2, 22 și urm).

II.                 În al doilea rând, în ziua de 1 Ianuarie Biserica creștină ortodoxă sărbătorește

amintirea Sfântului Vasile, marele arhiepiscop al Cezareei Capadociei, trecut la Domnul, la 1 ianuarie în anul 379. A fost unul din cei mai mari sfinți ierarhi pe care i-a avut creștinătatea: un adevărat episcop, un iscusit organizator al vieții bisericești și călugărești, un neînfricat mărturisitor și apărător al credinței celei adevărate, un nobil prieten șu ajutător al săracilor din vremea lui, un venerabil ascet și sfânt, un vestit cărturar și cuvântător bisericesc și unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii din toate timpurile, care a fixat în scrierile lui nepieritoare, cele mai de frunte și mai adânci adevăruri de credință ale Ortodoxiei.

III.              O a treia semnificație a acestei zile este aceea că potrivit unei vechi tradiții,

Biserica Ortodoxă a fixat începutul anului bisericesc la 1 Septembrie, adică odată ci începutul toamnei. Dar după tradiții și mai vechi, care vin dinainte de nașterea și de creștinarea neamului nostru, atât la noi cât și la alte popoare, se serbează tot astăzi și începutul Anului Civil. Măsurătoarea acesta a anilor, întrebuințată din cele mai vechi timpuri în viața de stat se întemeiază pe mersul soarelui, care reglementează anotimpurile și îndeletnicirile oamenilor, mai ales pe cele în legătură cu lucrarea pământului. Încă de acum o săptămână, când am avut solstițiul de iarnă, adică noaptea cea mai lungă și ziua cea mai scurtă din tot timpul anului, zilele au început să crească iar nopțile să se micșoreze. Ieșit biruitor din lupta cu frigul și întunericul iernii, soarele începe de acum un nou an și sub lumina și căldura lui, pământul și tot ce trăiește pe el renaște la o viață nouă. Cu toate că Biserica ortodoxă nu împărtășește oficial această datină străveche și atât de mult înrădăcinată de a o socoti începutul anului la 1 Ianuarie, a tolerat-o și a căutat să încreștineze cel puțin unele străvechi obiceiuri păgâne legate de această dată, binecuvântând cu harul ei sfințitor începutul fiecărui an nou din viața noastră.

            Trebuie să recunoaștem, cu oarecare părere de rău, că pentru cei mai mulți dintre noi, accentul nu se pune în sărbătoarea de astăzi pe mare praznic împărătesc al Tăierii-împrejur, sau pe pomenirea Sfântului Vasile cel Mare, ci mai mult pe Anul nou, adică pe o sărbătoare de origine necreștină și încă neconsfințită de către Biserică. La Anul Nou ne gândim cel mai mult, pe el îl așteptăm și pentru întâmpinarea lui ne-am pregătit mai cu înfrigurare, de le ne legăm toți atâtea nădejdi, visuri și planuri de viitor! De aceea, și cuvântul nostru de astăzi va stărui mai mult asupra acestui punct. Să vedem deci cu ce gânduri trebuie să întâmpină noi creștinii începutul unui nou an din viața noastră.

            Viața noastră se scurge, ca apele unui râu, între două țărmuri, termene sau hotare, din care nu poate ieși: nașterea și moartea, leagănul și mormântul. Iar anii nu sunt decât simplu verigi sau inele din lanțul care leagă aceste hotare și care la unii e mai lung, la alții mai scurt. Cu fiecare an, noi înaintăm de fapt tot mai mult către sfârșitul inevitabil, de care nimeni nu poate scăpa. Cu fiecare an ne depărtăm tot mai mult de leagăn și ne apropiem tot mai mult de mormânt. Și toți dorim să trăim cât mai mult, să adăugăm cât mai muți ani la vârsta noastră. De aceea și urarea cea mai obișnuită pe care ne-o facem astăzi unii altora este să trăim mult: „La mulți ani”.

            Bun și firesc lucru este această dorință și această urare de viață lungă, căci doar de aceea ne-a dăruit Dumnezeu viața: ca să o trăim. Dar să nu uităm că vrednicia omului nu stă în numărul anilor pe care i-a trăit, iar valoarea vieții noastre nu se măsoară după lungimea ei, ci după felul în care am trăit-o. „Bătrânețile cinstite nu sunt cele aduse de o viață lungă [...]; Înțelepciunea este la om adevărata căruntețe și vârsta bătrâneților înseamnă o viață neîntinată” (Înțelepciunea lui Solomon 4, 8-9). La înfricoșătoarea judecată nu ne va întreba Domnul câți ani am trăit aici pe pământ, ci câte fapte bune am făcut. Nu ne va cere socoteală cât am trăit, ci cum am trăit în lume.

            Au fost oameni care au trăit ani mulți și au atins vârsta matusalemice, dar au trăit degeaba, au făcut zadarnic umbră pământului; n-au lăsat nimic de seamă pe urma lor, nici o faptă mare, nici un nume bun, nici un regret, nici o amintire! Și dimpotrivă, au fost oameni care au trăit puțin, dar viața lor scurtă a strălucit în lume ca fulgerul în beznă, uimind pe contemporani și pe urmași cu înțelepciune lor adâncă, cu pilda muncii lor neistovite, cu virtuțile lor fără de seamăn, cu isprăvile lor pomenite cu admirație de cei de după ei.

            Să ne gândim, de pildă, la Sfântul Vasile cel Mare, pe care îl sărbătorim astăzi. El a murit înainte de a împlini 50 de ani. Dar ce viață sfântă și bogată în înfăptuiri mărețe! Ce viață pilduitoare prin curăția și sfințenia ei feciorească, prin grija pe care Sfântul a purtat-o săracilor, orfanilor, bătrânilor și bolnavilor din vremea lui, prin jertfa sa în slujba aproapelui și a Bisericii creștine, prin curajul și bărbăția cu care a apărat dreapta credință în fața puternicilor veacului! Ce operă măreață a lăsat în urma lui și ce amintire trainică și venerabilă! Iată, pomenirea lui se face astăzi cu cinste în toate bisericile ortodoxe și numele lui este pururi slăvit și binecuvântat în întreaga lume creștină. E cea mai minunată pildă și cea mai fericită întruchipare a unei vieți cu adevărat creștine, pe care Biserica putea să ne-o așeze astăzi, în pragul unui an nou, care model și dreptar de urmat pentru viața noastră de aici înainte, ca și când ar fi vrut să ne spune: așa se intră în veșnicie!

            Căci cu prețul unei vieți scurte, dar plină de osteneli rodnice și de înfăptuiri mărețe, Sfântul Vasile cel Mare și-a agonisit pe pământ amintire și cinstire nepieritoare din partea oamenilor, iar de la Dumnezeu viața cea fericită și veșnică. Moartea sa după trup a însemnat nu sfârșitul vieții, ci începutul vieți celei adevărate și veșnice. Odată cu începutul unui nou an, sufletul său sfânt, eliberat din cătușele timpului, a intrat pe porțile veșniciei, iar numele său a intrat în istorie, pentru a nu fi uitat niciodată, adeverind cuvântul Sfintei Scripturi, care spune: „Drepții în veci vor fi vii [...]” (Înțelepciunea lui Solomon 5, 15).

            Așadar, să năzuim nu numai să trăim mult, ci să trăim și frumos, să viețuim creștinește. Nu numai să adăugăm la vârsta noastră cât mai mulți ani trăiți zadarnic, ci să și folosim cât mai bine și cât mai înțelepțește fiecare an, fiecare zi pe care Dumnezeu ne-o dă de trăit. „Deci luați seama cu grijă cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca niște înțelepți, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt”, ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 5, 15-16). Zilele noastre sunt adică bune sau rele, după cum le facem sau le trăim noi. Zilele petrecute în line și în trândăvie, în ticăloșii și răutăți, sunt „zile rele”, zile goale, zile pierdute, zile trăite zadarnic. Și dimpotrivă, zilele trăite în împlinirea datoriei, în muncă neprecupețită, în fapte bune și în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, sunt „zile bune”, adică zile pline, îmbelșugate și rodnice, zile câștigate pentru veșnicie, pietre de temelie la zidirea unei lumi mai bune aici pe pământ și a fericirii noastre în ceruri. Și cum sunt zilele noastre, așa ne vor fi și anii. Un an poate fi o clipă și o veșnicie în același timp: o clipă trecătoare când îl trăiești zadarnic, o veșnicie cânt îl trăiești cum se cuvine.

            Să nu lăsăm deci zilele să se scurgă zadarnic, căci timpul nu se mai întoarce și odată va trebui să dăm seama de felul cum l-am întrebuințat. Fiecare an din viața noastră să fie un pas în plus pe calea desăvârșirii noastre, pe calea sporirii în virtute și în înțelepciune. Fiecare an din viața noastră să fie o treaptă mai sus pe scara nevăzută care ne înalță spre cer. Anul nou trebuie să ne prindă deci cu hotărârea nestrămutată de a întrebuința și mai cu folos, și mai înțelepțește, anii și zilele pe care le mai avem de trăit. Să ne găsească însuflețiți de dorința de a munci cât mai mult și mai bine, de a trăit cât mai creștinește, de a fi din ce în ce mai buni, mai drepți și mai înțelepți, mai plini de iubire, de omenie și de bunătate, sârguindu-ne să ne asemănăm cât mai mult cu putință marelui Sfânt pe care îl sărbătorim astăzi.

             Acum la încheierea anului care s-a dus și la porțile anului care începe, să o rupem cu păcatele și cu greșelile trecutului și să începem o viață nouă, virtuoasă și sfântă. „Să vă dezbrăcați de viețuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, și să vă înnoiți în duhul minții voastre, și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate și în sfințenia adevărului” (Efeseni 4, 22-24). E obiceiul ca în noaptea anului nou să se stingă o clipă luminile, pentru ca să închipuim întunerecul trecutului în care a intrat anul ce s-a scurs și să întâmpinăm întru lumină anul care începe. Să lepădăm deci și noi lucrurile întunericului și să îmbrăcăm armele luminii, după cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (cf. Romani 13, 12-14).

            În scurgerea nesfârșită a timpului, omenirea a încrestat pe răbojul amintirii ei ani nenumărați, dar nu toți de aceeași însemnătate în fața istoriei și a veșniciei. Au fost ani și epoci întregi care s-au scurs în negura trecutului fără să lase în amintirea omenirii nici un fapt de seamă pentru viitorul și progresul ei; oamenii acelor vremuri au pierit și ei fără nici o urmă în bezna uitării. Au fost, dimpotrivă, ani și vremuri de răscruce, care au lăsat urme neșterse în amintirea omenirii, prin faptele de neuitat pe care oamenii acelor vremuri le-au scris în cartea istoriei. Dintre aceste din urmă face parte și vremea noastră. Ne-a fost dar să trăim în anii din urmă evenimente epocale pentru destinul omenirii. Trăim vremuri de adânci și universale prefaceri și înnoiri. O lume veche, bătrână și putredă, plină de nedreptăți, de păcate și de suferințe, se prăbușește sub ochii noștri și pe ruinele ei se ridică o alta mai bună, mai dreaptă și mai fericită, zidită de oamenii muncii din această parte a lumii.

            Să ne dovedim vrednici de însemnătatea istorică a nilor de răscruce pe care îi trăim! Să nu rămânem simpli martori sau asistenți pasivi la cele ce se întâmplă sub ochii noștri, cu să fim făurari activi ai vremurilor ce vin! Să contribuim și noi cu munca și cu strădania noastră, la făurirea unei lumi mai bune, mai drept întocmite și mai fericite, întemeiată pe dreptate, pe frățietate și bună înțelegere între oameni și popoare.

            Cu astfel de gânduri și de hotărâri se cuvine deci să întâmpinăm Noul An. Înălțându-ne cugetele la Dumnezeu, Stăpânul cel veșnic al lumii și al veacurilor, în mâna Căruia sau vremurile și viața noastră, să-I mulțumim pentru cele ce am putut înfăptui în anul ce a trecut și să-l rugăm să ne ajute a trece cu bine și anul ce începe. Să rânduiască Domnul ca anul ce vine, să vină cu darul cel mai de preț pe care El îl poate face întregii omeniri de astăzi: pacea, acea pace dreaptă, trainică și definitivă, pe care toți o dorim și pentru înfăptuirea căreia toți avem datoria să luptăm. Să punem deci viața noastră sub scutul lui Dumnezeu și al Sfântului Vasile cel Mare, pe care îl pomenim și îl cinstim astăzi; și întrarmându-ne cu semnul Sfintei Cruci, să zicem și noi cu nădejde, așa cum făceau strămoșii noștri, ori de câte ori începeau un lucru nou: „Doamne, ajută”. Amin[ii].

---

[i] Text publicat în Glasul Bisericii, XV (1956), 1-2, pp. 13-16.

[ii] Preot Profesor Ene Braniște, Cuvântări și Predici, Basilica, București, 2014, pp. 159-164.

PRUNC UCIDEREA

 

PRUNC UCIDEREA[1]

 

„Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte și, trimițând, a ucis pe toți pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai în jos, după timpul care îl aflase de la magi”

(Matei 2, 16).

În preajma Crăciunului, colindele noastre înfierează fapta abominabilă a lui Irod: uciderea pruncilor. Și totuși, cu tristețe, realizăm cât de mult a scăzut convingerea creștină a oamenilor de astăzi. Aproape că e nebăgat în seamă genocidul ce se comite în lumea noastră: este vorba de avort. Cu sânge rece sunt uciși milioane de copii. Pentru că de la concepere fătul este o persoană cu dreptul la viață, având suflet și trup.

Aceste ucidere au și pe tărâm național și social o urmare catastrofală. Societatea românească îmbătrânește și se împuținează. Și nu numai societatea românească, ci în general societatea europeană. Ca România să rămână cum o știm, cu peste douăzeci de milioane de oameni, și nu cu cincisprezece cum e prognoza, fiecare familie ar trebui să aibă trei copii: unul pentru tata, unul pentru mama și altul pentru Biserică și Țară. Pentru că, din motive obiective, nu toți tinerii pot întemeia o familie sau sunt cazuri când unele familii n-au copii.

Este trist că majoritatea oamenilor nu știu ce se întâmplă când se face un avort. De multe ori, nici femeile care au avort nu realizează că au omorât un copil. De spusele unora cred că până în luna a treia fătul este doar un ghem de celule și nu un om adevărat. Nimic mai fals! Viața începe în momentul concepției.

Avortul este rana de moarte a iubirii. Marii duhovnici sunt foarte limpezi în acest sens. Părintele Cleopa vedea o seamă de suferințe, chiar pământești, legate de avort, nemaipomenind de pedeapsa veșnică.

Părintele Arsenie Papacioc consideră că „acest păcat este printre cele mai mari păcate posibile. Mi-am zis în sinea mea – motivat – că a ucide un copil în pântece e mult mai grav decât a omorî un om botezat. Mai întâi de toate, acest copil e autonom. Mama care îl poartă în pântece n-are drept asupra vieții lui. El e, fără discuție, liber să crească fără alt stăpân decât Dumnezeu”[2].

Nu numai duhovnicii, ci și medicii cu frică de Dumnezeu, antropologii și biologii sunt de acord cu învățătura Bisericii: ne spun că avortul, din moment ce întrerupe o viață cu identitate separată, este crimă. Iar embrionul este viață cu existență și identitate de site, individ cu toate drepturile, din momentul conceperii.

Pe cale de consecință, sfântul Vasile cel Mare, în canonul 2, spune că femeia ce avortează trebuie supusă canonisirii ucigașului. Iar cei ce provoacă avort sunt mercenari plătiți să omoare, ca soldații lui Irod.

Complicitatea la avort este complicitatea la ucidere. Și bărbatul femeii care avortează, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este părtaș la păcatul uciderii: „De ce semeni acolo unde ogorul are de gând să strice rodul? Acolo unde se săvârșește ucidere înainte de naștere? Că nici pe desfrânată nu o lași să fie desfrânată, ci o faci ucigașă de om! Vezi cum se ajunge de la o beție la desfrânare, de la desfrânare la adulter și de la adulter la ucidere! Sau chiar mai rău decât uciderea. Căci nu am cum să o numesc… și sălașul nașterii îl faci sălaș al uciderii? Și femeia care ți-a fost dată spre naștere de prunci o pregătești pentru ucidere”[3].

Comițând acest păcat, oamenii își aduc „argumente”: fie sărăcia, fie „compromiterea” carierei, fie faptul că viața femeii este în pericol, fie că vârsta nu e cea potrivită. Ori analizate, aceste argumente nu stau în picioare. Nici un argument nu te poate îndreptăți să ucizi.

Elogiind familia numeroasă, un ierarh din veacul trecut spunea: „Cât de mare este fericirea în familiile numeroase! Nu numai că mulți copii sunt multe guri care cer pâine, dar sunt și multe rugi «Tatăl nostru» în familie. Numai în familiile numeroase există o educație adevărată. Aici băieții au ce învăța de la fete și fetele de la băieți. Aici școala vieții este deplină. Spiritul de jertfă, de răspundere, de renunțare, devotamentul și dragostea reală se descoperă”[4].

Este vremea în care inima femeii creștine, cu frică de Dumnezeu trebuie să cânte curat și frumos imnul vieții. Cu ochii ațintiți la Maica Domnului trebuie să spună: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău!” (Luca, 1, 38).

Amin[5].

---

[1] Predică pentru prima duminică după Crăciun.

[2] http://www.orthodoxphotos.com/readings/avortul/

[3] Comentariu la Epistola către Romani, Omilia 24, P.G. 60, 626.

[4] Ioan Suciu, Mama, Oradea, 1945, p. 140.

[5] †Andrei Andreicuţ, Drept învățând cuvântul adevărului Tău – carte de predici - , Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 536-538.

PE ALTĂ CALE - IPS Andrei Andreicuț

 

PE ALTĂ CALE[1]

 

De şase săptămâni încercăm, prin post şi rugăciune, prin înfrânare şi spovedaniei, să ne primenim ieslea sufletului, pentru a-L primi pe Pruncul Mântuitor, care Se coboară printre noi, se face om ca noi, pentru a ne da nouă posibilitatea îndumnezeirii.

De şase săptămâni am ponit la drum spre Betleem, dimpreună cu cei trei crai, şi dacă ne amintim bine, din pastorala de anul trecut, urcuşul înspre Betleem are şapte trepte: credinţa în Dumnezeu, frica de Dumnezeu, pocăinţa sinceră, concretizată printr-o bună spovedanie, înfrânarea, răbdarea, nădejdea şi unirea sau întâlnirea cu Hristos.

Iată-ne într-acest moment sublim: Hristos S-a coborât printre noi, S-a aşezat în ieslea sufletului nostru, ne-am întâlnit cu El şi putem spune că Dumnezeu este cu noi. Ne prosternăm înaintea Lui şi-I aducem daruri: aurul credinţei, smirna nădejdii şi tămâie dragostei. Îi auzim pe îngeri spunându-ne răspicat: „Vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”, şi cântăm împreună cu ei: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).

Întrebarea pe care ne-o punem este următoarea: ce trebuie să facem după ce L-am găsit pe Hristos, după ce ne-am întâlnit cu Hristos? Trebuie să facem ceea ce au făcut craii: să ne întoarcem acasă pe altă cale, să nu mai dăm pe la Irod, pentru că prea mult l-am slujit.

Mântuitorul ne vorbeşte în Evanghelie de două căi, de două porţi, atunci când ne îndeamnă zicându-ne: „Întraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află” (Matei 7, 13-14).

Craii au venit înspre Hristos pe calea cea largă şi s-au rătăcit pe la Irod, adică pe la potrivnicul, dar s-au întors acasă pe calea cea strâmtă, s-au întors acasă alţi oameni, oameni nou. Sfântul Apostol Pavel ne spune că: „dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă, cele vechi au trecut; iată toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17).

Avem şi criterii de a ne verifica dacă ne-am schimbat calea vieţii, după întâlnirea cu Hristos. Pe cea largă omul îşi permite orice, nu-şi face probleme de conştiinţă. Pe calea cea largă omul îi dă trupului tot ceea ce pofteşte, „iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora…, iar cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Galateni 5, 19-21). Pe calea cea strâmtă, care duce la mântuire, omul nu îşi poate permite orice. Această cale este calea bunătăţii, calea înţelepciunii şi îndurării. Pe această cale, pe care s-au întors şi craii, îi întâlneşti pe cei împăcaţi cu sufletul, pe cei mângâiaţi, pe cei plini de nădejde, pe cei vindecaţi de patimi, pe cei credincioşi, pe cei fericiţi. În sufletul lor Duhul Sfânt rodeşte „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie” (Galateni 5, 22-23).

Domnul Hristos, în predica de pe munte, ne spune limpede că după fapte îl poţi cunoaşte pe om pe ce cale merge: „după roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roade bune se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7, 16-19).

Crăciunul ne învăluie cu dalbele lui datini şi ne face să tresăltăm de bucurie cum saltă copilaşi în jurul pomului încărcat cu bunătăţi. În faţa marii taine a întrupării Domnului cuvintele sunt neputincioase şi exclamăm dimpreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Minunea ne înspăimântă. Cel bătrân în zile S-a făcut copil; Cel care stă pe scaun înalt şi preaslăvit este aşezat în iesle; Cel nepipăit şi netrupesc este cuprins de mâini omeneşti; Cel care rupe legăturile păcatului se înfaşă în scutece, pentru că vrea aceasta. Căci vrea să prefacă necinstea în, cinste, să îmbrace ceea ce este neslăvit în slavă”[2].

Cei trei crai s-au cutremurat în faţa acestei taine şi şi-au schimbat drumul vieţii, s-au întors acasă pe altă cale. Întâlnirea cu Hristos le-a marcat întreaga existenţă şi au devenit „făpturi noi”. Cu smerenie trebuie să recunoaştem că de multe ori pentru noi realităţile pe care ni le propovăduieşte Biserica la Crăciun sunt nişte moşteniri frumoase pe care le-am primit din vremuri de demult, dar nu sunt adevăruri de crezut şi de trăit. Crăciunul rămâne o frumoasă sărbătoare folclorică, iar creştinismul nostru este lipsit de puterea mărturisirii; inima omului este plină de tot felul de gândiri şi porniri vrăjmaşe lui Hristos şi Evangheliei. N-am putea spune că lumea de astăzi este cu mult mai bună decât evreii de pe vremea Mântuitorului. Ce ziceau evreii despre ei înşişi? Ei se lăudau că sunt credincioşi, că sunt popor ales, că au Legea lui Dumnezeu, că sunt urmaşii lui Avraam. Nu odată s-a ivit în mijlocul acestui popor un proroc sau altul, trimis de Dumnezeu, şi le spunea: Mi-e scârbă de jertfele şi sărbătorile voastre. Toată închinăciunea voastră este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate să Se uite la voi atâta vreme cât inima vă rămâne rece şi nu vă schimbaţi calea vieţii!

Dacă ne-am lua după mulţimea celor ce colindă şi petrec cu prilejul sfintelor sărbători, am putea spune la prima vedere că oamenii sunt foarte credincioşi. Dacă stai însă să judeci după învăţătura Mântuitorului şi după Evanghelie viaţa lor de toate zilele, nu prea ai motive de bucurie. Ne-am obişnuit cu un creştinism aşa de şubred, aşa de lipsit de vlagă.

Totuşi, şi aceasta ne mângâie sufletul, printre credincioşii noştri există oameni iubitori de Dumnezeu şi de Biserică, oameni evlavioşi care-L primesc pe Hristos în ieslea sufletului lor, care-şi pregătesc sufletul prin post şi spovedaniei, care încearcă să se întoarcă acasă pe calea cea strâmtă. Pentru ei se împlineşte cuvântul Evangheliei: „şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Ei poartă în această zi sfântă de Crăciun un dialog interior cu Mântuitorul zicându-I: Doamne, ce ne-am fi făcut noi fără Tine? Ce ar fi fost de capul nostru dacă Tu nu Te-ai fi pogorât pe pământ întrupându-Te? Ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă Tu nu Te răstigneai pe Cruce pentru păcatele noastre? Unde ne-am găsi mântuirea dacă Tu n-ai fi întemeiat Biserica?

Trăim într-o lume dezorientată, încercată de multe lipsuri şi necazuri. Din nefericire aceste neajunsuri sunt prezente şi pe plan spiritual. Concepţia despre lume şi viaţă a multora dintre semenii noştri este descreştinată. De aici vin toate prăbuşirile morale, sociale şi economice. Criza mai întâi de toate este spirituală şi ea determină multe manifestări morbide. Această criză nu se rezolvă prin intrarea în Comunitatea Europeană, presupunând că pe tărâm economic s-ar îmbunătăţi anumite lucruri, ci se amplifică prin libertinajul care vine dintr-acolo. Noi ştim că trăinicia neamului se întemeiază pe familia creştină sănătoasă şi morală. De aceea suntem împotriva tuturor păcatelor nefireşti care-l degradează pe om. Şi mai ştim că însoţirea creştină nu-i un mijloc lesnicios de a dobândi plăceri, nici numai o asigurare împotriva neputinţelor de la bătrâneţe, ci este comuniune şi dăruire. Menirea căsătoriei este desăvârşirea personală a soţilor şi naşterea de prunci. Sigur că există şi făpturi denaturate, egoiste până la limită, care nu vor să primească binecuvântarea lui Dumnezeu, aducând copii pe lume. Or, aceste tendinţe anormale sunt încurajate de spiritul apusean, pentru care nici sodomia şi nici avortul nu mai sunt socotite păcate grave.

Ce-i de făcut? Să găsim drumul pe care s-au întors craii acasă, să ne întoarcem de la Betleem pe „calea cea strâmtă”, să ne integrăm noi creştinii în fiinţa lui Hristos, să nu ne dezbinăm din punct de vedere religios, ci să rămânem în credinţa strămoşilor noştri. Lucru acesta trebuie să-l facem cu toţii: de la vlădica până la opincă; de la cei ce stau în fruntea ţării şi până la truditorii care binecuvintează cu sudoarea frunţii lor brazdele pământului.

În preajma clipelor de cânte şi lumină când cerul şi pământul cântă împreună preamărindu-L pe Domnul pogorât printre noi, vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi vă urăm să petreceţi cu pace şi cu bucurie sfintele sărbători ale Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei. Amin[3].

---

[1] Cuvânt pastoral la Crăciunul anului 1993.

[2] Cuvântări la Praznice împărăteşti, Bucureşti 1942, p. 31.

[3] †Andrei Andreicuţ, Ospăţul credinţei. Cuvinte de învăţătură, ediţia a II-a, ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 235-239.

Darurile lui Dumnezeu, darurile noastre și darul Crăciunului Ieromonah Calnic Berger

 

Darurile lui Dumnezeu, darurile noastre și darul Crăciunului

 

Ieromonah Calnic Berger

 

„Al Domnului este pământul și plinirea lui” (Ps 23, 1). Acest verset din Psalmi ne aduce aminte un adevărat foarte important: Dumnezeu a creat toate lucrurile și, prin urmare, toate sunt ale Lui. Dar El ne împrumută aceste lucruri pe durata vieții noastre pe acest pământ. Lumea e înainte de toate un dar al lui Dumnezeu pentru noi. În chip asemănător, făcuți după chipul lui Dumnezeu, trebuie să ne folosim în lume în primul rând ca de un dar al nostru pentru Dumnezeu și pentru ceilalți. Primind lumea ca dar și oferind-o înapoi lui Dumnezeu ca dar, lumea devine un mijloc de creștere duhovnicească și comuniune. Într-adevăr, lumea și tot ce e în ea n-au sens decât ca mediu de părtășie între cei doi poli ai existenței sale: Dumnezeu care a creat-o și omul pentru care a fost creată.

În lumea creată omul se află „la mijloc”. În parte suflet nematerial și în parte trup material, omul este, în cuvintele sfântului Grigorie Teologul, un „închinător amestecat” aflat „la  jumătatea drumului între măreție și josnicie”. Suntem legați de lucrurile pământului prin însăși existența noastră. Dar tot prin însăși existența noastră suntem chemați să transcendem lucrurile pământului. Omul e deopotrivă parte a pământului și deasupra lui. Suntem administratori ai pământului, oferind lucrurile sale Domnului. Modul administrării noastre va determina destinul petrecut pe pământ, pentru că orientarea și desprinderile sufletului se pot schimba fără trup.

Ca să-l învețe pe om că lucrurile aceste lumi nu erau exclusiv pentru folosul său propriu, ci ca să fie folosite pentru scopurile lui Dumnezeu, Vechiul Testament poruncea să fie dată o zeciuială, o taxă de 10% pe an, pentru susținerea cultului de la Templu și a săracilor. Aducerea acestui dar era un act de slăvire și mulțumire adusă lui Dumnezeu, de recunoaștere a faptului că El este izvorul tuturor celor bune și al fiecărui bine în parte.

Darul Crăciunului a schimbat însă toate acestea. De Crăciun, Dumnezeu Însuși a fixat un nou standard al dăruirii: Dumnezeu Se dă pe Sine Însuși neamului omenesc făcându-Se om. În acest dar El nu ține pentru Sine Însuși nimic. Face o oferire totală și completă. Fiind El Însuși nelimitat și neschimbabil, binevoiește să devină parte a creației Sale limitate și supuse schimbării. Face asta „fără schimbare, fără contopire și fără împărțire”, cu alte cuvinte fără a înceta să fie Dumnezeu deplin și adevărat. Făcând astfel, a schimbat și locul omenirii în creație: dacă în „mijlocul” creației era omul, unind în sine însuși spiritualul și materialul, acum Fiul lui Dumnezeu devine El Însuși centru întregii existențe, unind în Sine Însuși ca Dumnezeu-om nu numai spiritualul și materialul ca om, ci și cerul și pământul, creatul și Necreatul, timpul și veșnicia.

Întruparea e o taină. Nici o analogie nu poate face înțeles cum anume Dumnezeu infinit, neschimbat, veșnic, aflat în afara spațiului și a timpului și Care vede trecutul, prezentul și viitorul într-un acum veșnic, Se face limitat și parte a timpului. „Eul” Fiului lui Dumnezeu e totodată „Eul” lui Iisus Hristos. Hristos este, în cuvintele sfântului Ioan Damaschinul, „singurul lucru nou sub soare”.

Cum putem să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru „un dar atât de nespus” (2 Co 9, 15)? Numai într-un singur fel: oferindu-ne pe noi înșine și viețile noastre în schimb lui Dumnezeu/ neținând nimic pentru noi. Făcând o oferire cât mai totală și mai completă cu putință, care va afecta toate activitățile, bunurile, relațiile, rațiunea, adevărurile, scopurile și visele noastre. Ceea ce înseamnă iubire. Asta e tot ce caută Dumnezeu: iubirea noastră liber oferită.

Putem spune atunci că Întruparea Fiului lui Dumnezeu vine cu un scop: El ni Se oferă pe Sine Însuși, ca și noi să I ne oferim pe noi înșine. A venit să ne facă asemenea Lui. „Iar noi vom fi prin har tot ceea ce este El prin fire”, scria sfântul Maxim. Devenim asemenea lui Dumnezeu, fără să încetăm să fim deplin și cu adevărat oameni. A fi „ca Dumnezeu” înseamnă însă și să fim dăruitori, căci mai presus de orice Dumnezeu e un Dăruitor. Iar noi suntem chemați să fim, la rândul nostru, dăruitori, nu doar primitori.

Ce chemare înaltă! Câți pot primi darul lui Dumnezeu și să întoarcă înapoi acest dar? Câți pot să-i urmeze pe Cruce Pruncului nou-născut în Betleem? Icoana Nașterii ni-L arată încă de la nașterea Sa drept Mielul jertfit al lui Dumnezeu: născut într-o peșteră-iesle, asemănătoare peșterii-mormânt, și venerat de păstorii care creștea oi pentru jertfele templului. Dăruirea lui Dumnezeu e o dăruire sacrificială, jertfelnică. De aceea întoarcerea acestui dar de către noi lui Dumnezeu trebuie să fie și ea sacrificială, jertfelnică. Dumnezeu nu Se mulțumește numai cu 10%, El vrea 100%. Nu putem să ne facem asemenea lui Hristos – Care S-a oferit deplin lui Dumnezeu – dacă nu ne oferim și noi deplin Lui.

Darul sacrificial, jertfelnic, făcut de Dumnezeu neamului omenesc e temeiul insistenței Bisericii pe dăruirea de milostenii în postul Crăciunului. Mesajul Crăciunului a fost însă în foarte mare măsură răsturnat cu capul în jos în lumea contemporană nouă. Notabilă e absența oricărei reflecții asupra Tainei reale a sărbătorii. Adeseori Crăciunul nu e nimic mai mult decât o sărbătoare a sărbătoririi, o tristă oglindire a falimentului spiritual și materialismului vieții contemporane. Și noi ortodocșii putem fi ispitiți să-i învățăm pe copiii noștri că sărbătoarea Crăciunului e una a primirii (de daruri etc.) mai degrabă decât a dăruirii sau a împărtășirii. Și noi putem fi atât de „ocupați” încât să pierdem orice simț al unei Taine dincolo de lume.

Felul cum sărbătorim Crăciunul devine prin aceasta o provocare. Intimitatea și veselia familiei își au locul lor, nu însă zgomotul și agitația, căcă bucuria liniștită caracterizează Crăciunul. Pentru ca să ne pregătim pentru asta, Biserica ne cheamă să postim. Contrat practicii contemporane, Crăciunul e o sărbătoare care trebuie prăznuită vesel, dar liniștit. În acest fel intră Fiul lui Dumnezeu în lume: născut în tăcerea nopții, în timp ce lumea ocupată dormea fără să-i pese. Numai câțiva păstori care vegheau și animalele necuvântătoare au putut auzi veselul cântec de bucurie al îngerilor. În această liniște s-au deschis cerurile și s-a arătat „Lumina veselă” a prezenței lui Hristos. În această liniște s-a arătat darul lui Dumnezeu și numai în această liniște ne putem apropia de El să-I oferim darurile noastre.

Pregătirea pentru Crăciune e o dublă provocare pentru credinciosul ortodox de azi. Pe de-o parte, e vreme unei meditări liniștite la darul deplin al lui Dumnezeu Care ni Se dă pe Sine însuși nouă. Pe de altă parte, e un prilej să aplicăm propriei noastre dăruiri standardele lui Dumnezeu, întorcându-I darurile Sale împreună cu propriile noastre vieți. Cel mai important lucru pe care i-L putem da este inima noastră. Toate celelalte vin după acesta. Așa cum spune sfântul Grigorie Teologul: „Să ne asemănăm lui Hristos, întrucât Hristos S-a asemănat nouă. Să ne face dumnezei pentru El, Care pentru noi S-a făcut om... să dăm totul, să oferim totul... dar nu-I putem da nimic decât pe noi înșine, înțelegând Taina și făcându-ne pentru El tot ceea ce El S-a făcut pentru noi”[1].

---

[1]Ieromonah Calinic (Berger), Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi. Reflecții despre temeiurile creștine, trad. Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2012, pp. 13-17.

Nicolae Steinhardt - Ioan Botezătorul

PS IGNATIE la Paris: "Cu cât noi ne afirmăm mai mult pe noi înşine, cu atât Îl tăgăduim pe Dumnezeu"

PS IGNATIE la Cluj: NE MINTIM PE NOI INSINE, ALERGAM DUPA MINUNI SI SPECTACOL, DEVENIM RITUALISTI

 

Episcopul Timotei Prahoveanul despre cum a reacționat Sf. Nectarie la calomnii (2018)

Episcopul Timotei Prahoveanul despre cum a reacționat

Sf. Nectarie la calomnii

(2018)

o   Era răvășit, nu înțelegea cum ispitele îi făcuseră atâta tulburare în viața sa care fusese dintotdeauna închinată Domnului. După ce a încercat să meargă la Muntele Athos, s-a așezat la Atena, unde vreme de șapte luni nici nu a avut ce mânca, nu a fost primit nicăieri la slujbă, dușmănit fiind de cei care-i fuseseră colegi și care se considerau altădată prieteni.

o   Se poate ca uneori slujitorii Bisericii să primească foarte multe cuvinte nedrepte, defăimări, nedreptăți evidente, așa cum s-a întâmplat în cazul Sfântului Nectarie. Dar Dumnezeu nu uită să răsplătească râvna, răbdarea, umilința, smerenia și tăcerea celor care-l iubesc pe El. Așa se explică numărul mare de minuni, de tămăduiri pe care Sfântul Ierarh Nectarie le săvârșește pretutindeni acolo unde este chemat în ajutor.

 

 

Sursa: http://basilica.ro/episcopul-timotei-prahoveanul-despre-cum-a-reactionat-sf-nectarie-la-calomnii/ 

(Video) PS Ignatie: „Ori de câte ori participăm la Liturghie și ne împă...

fa

Fructificați vă talentul, fără teamă!

Recenzie Pr. Conf. Univ. dr. Constantin Necula - De ce ești trist...

Recenzia se găsește și aici: https://www.academia.edu/34127174/Recenzie_Pr._Conf._Univ._dr._Constantin_Necula_-_De_ce_e%C8%99ti_trist..

Recenzie Pr. Conf. Univ. dr. Constantin Necula - De ce ești trist... by Alexandru Hrab on Scribd

GRADELE IUBIRII DE DUȘMANI (Din categoria ecumenism)

Le este îngăduit predicatorilor mireni să îmbrace rasă când vorbesc în biserică și după aceea s-o scoată?

 

Le este îngăduit predicatorilor mireni

să îmbrace rasă când vorbesc în biserică și după aceea s-o scoată?

Predicatorului mirean care propovăduiește cuvântul lui Dumnezeu în biserică socotesc nu numai că i se îngăduie, dar i se impune să poarte rasa în timpul predicii dumnezeiești.

Dacă se înveșmântează cu haina aceasta psalții și paraclisierii, care săvârșesc în biserică lucrări mai mici, cu mult mai mult cel care, împreună cu preotul liturghisitor, împlinește slujirea sfântă în adunarea creștină, adică vestirea voii lui Dumnezeu, această demnitate profetică a Domnului.

Astfel, înfățișarea lui devine serioasă, plină de respect și potrivită cu înalta lucrare pe care o săvârșește. Înveșmântarea vorbitorului cu haina sfântă, arată în mod expresiv că predicatorul nu vorbește de la sine, nici nu-și propovăduiește învățăturile proprii, ci este organul Bisericii, care, la porunca și cu voia episcopului, învață poporul și tâlcuiește cuvântul lui Dumnezeu, slujind astfel, după apostolul Pavel, Evanghelia lui Dumnezeu (Romani 15, 16)[1].

---

[1] Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice. Răspunsuri la problemele liturgice, vol. I, traducere Preot Victor Manolache, ed. Bizantină, București, f.a., p. 144.