Constantin Galeriu - Mântuitorul Iisus Hristos Învățătorul Suprem by Hrab Alexandru

Adevărul despre «preoții» fără hirotonie și riscurile pentru credincioși

 Adevărul despre «preoții» fără hirotonie și riscurile pentru credincioși

Să te ferească Dumnezeu să spui ceva despre acești „preoți” sau „episcopi” — sau ce-or mai fi ei. Lucrurile sunt, de fapt, simple: ai o asociație, poți să fii ce vrei tu. Ce mai contează că nu ai hirotonie validă? Tânărul preot a mai avut o treabă cu oamenii legii. „Acesta a fost prins că de Bobotează a mers pe la casele oamenilor prezentându-se ca preot ortodox, stropind cu Aghiasmă și primind bani. După ce a fost dus la sediul poliției din Galați, acesta a declarat că nu a știut că diploma oferită de "Patriarhia Ortodoxă a Națiunilor" e falsă, dând vina pe fostul "mitropolit" ........ (cel care a fost înaintea lui .............). Falsul preot are 18 ani, nu a intrat în sălile de curs ale unei școli teologice, dar afirmă că nu știa despre falsitatea documentelor care le deține. Curios...” Cam așa se scria acum ceva timp despre el. Am șters intenționat numele celor doi „mitropoliți”. Recent, în mai multe comune au apărut episcopi și preoți care țin de aceeași „patriarhie”. Cel mai grav este că nu spun oamenilor că sunt din altă „ligă”, ci se prezintă pur și simplu ca fiind din Biserica Ortodoxă. Oamenii îi văd îmbrăcați în veșminte preoțești și cred. Cine mai stă să cerceteze?

Gravitatea reală va apărea atunci când acești „preoți” vor spune sau vor face lucruri reprobabile, iar vina va cădea pe preoții cu hirotonie canonică sau pe Biserica Ortodoxă Română. De ce? Pentru că oamenii vor spune simplu: «așa ne-a spus preotul». Ca exemplu, la o predică un astfel de episcop spunea: „avem veșmânt atins de moaștele Sf. Ilarion Felea”. Sfântul Ilarion Felea nu are moaște. De unde a găsit episcopul veșmânt atins de moaștele Sf. Ilarion Felea?

Povestea Nașterii Domnului

 

Corul Filotheos de la Liceul Teologic „Sf. Antim Ivireanul”- Colinde 2025 -

 

Un cuvânt de îndreptățire

 

Nu scriu aceste rânduri pentru a intra în vreo dispută, ci pentru a face o necesară lămurire, din respect față de credincioși și față de cei care au citit intervențiile mele din spațiul public. Nu am făcut aceste intervenții din dorință de polemică, ci din responsabilitate profesională și pastorală. Ca profesor de religie și teolog, cele pe care le spun se întemeiază pe învățătura Bisericii și pe cadrul legal al libertății religioase. Consider că o informare corectă și onestă este un act de respect față de credincioși.

Am socotit că, dacă Bunul Dumnezeu a privit și spre nevrednicia mea și a rânduit să calc pe urmele marilor teologi formați în anumite centru universitare din țară, aceasta nu este o întâmplare, ci o chemare la responsabilitate. În virtutea jurământului depus cu mâna pe Sfânta Evanghelie și pe Sfânta Cruce – un angajament solemn înaintea lui Dumnezeu și a Bisericii de a trăi, a propovădui și a sluji potrivit credinței ortodoxe și moralei creștine – jurământ rostit la finalul unor etape ale formării mele. A fost același cuvânt rostit de trei ori, dar la vârste diferite ale sufletului. De fiecare dată cu mâna pe Evanghelie și sub umbra Crucii, am știut că nu rostesc un simplu sunet, ci îmi leg întreaga viață de un legământ. Din iubire față de Dumnezeu, am făgăduit să păzesc dreapta credință. Iar dacă Dumnezeu a scris, cu stilul Său, în catalogul lumii și al teologiei și numele nevredniciei mele, aceasta nu poate fi decât o chemare la și mai multă trezvie, smerenie și responsabilitate.

Dumnezeu, în mila Sa, a primit și rugăciunile mele către Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș și m-a rânduit profesor în propria mea comună. Pentru mine a fost cu adevărat o minune faptul că am putut primi acest post, ca o formă de întoarcere a darului primit înapoi către comunitatea care m-a crescut.

Această conștiință a responsabilității publice nu este însă doar una personală, ci se înscrie într-o tradiție de slujire și mărturisire a înaintașilor vrednici ai Satchinezului. Personalități precum Emanuil Ungureanu, avocat și mare filantrop al Banatului, au arătat prin faptele lor că credința adevărată nu rămâne închisă în sfera privată, ci se exprimă prin jertfă, implicare și apărarea valorilor morale ale comunității. Prin sprijinul constant acordat școlii, Bisericii și culturii, el a fost un exemplu viu de creștin implicat.

Totodată, figura lui Vincențiu Babeș arată că lupta pentru demnitate, adevăr și identitate nu este străină de duhul creștin, ci izvorăște din el. Activitatea sa publică a fost o formă de slujire morală a neamului, întemeiată pe convingeri adânc însuflețite de credința creștină.

În aceeași linie a slujirii se înscrie și episcopul Martin Roos, fiu al Satchinezului, care, prin slujirea sa îndelungată în fruntea Diecezei Romano-Catolice de Timișoara, a arătat ce înseamnă responsabilitatea păstorului pentru comunitatea încredințată. Dincolo de apartenența confesională, viața și lucrarea sa rămân o mărturie a vocației clericale trăite cu seriozitate, rigoare și fidelitate față de Dumnezeu și oameni.

Un alt nume de referință al Satchinezului este părintele Aurel Crăciunescu, fiu al locului, slujitor al altarului și profesor de teologie, a cărui viață a unit în mod exemplar slujirea altarului, lucrarea academică și datoria față de neam. A fost profesor la Seminarul Teologic „Andreian” din Sibiu, unde a predat diverse discipline teologice între anii 1903 și 1929, formând generații de slujitori ai Bisericii. În timpul Primului Război Mondial (1916–1918) a fost mobilizat ca preot militar, oferind sprijin sufletesc soldaților români în tranșeele războiului. După 1918, a susținut activ idealul unității românilor și unirea Bisericilor ortodoxe din provinciile românești, contribuind la consolidarea unității bisericești a neamului. Prin slujirea sa discretă și statornică, el a contribuit la formarea duhovnicească și intelectuală a tinerilor, fiind un exemplu de cleric care a înțeles că apărarea credinței se face nu prin zgomotul conflictului, ci prin lucrarea tăcută, temeinică și jertfelnică a cuvântului.

În temelia tuturor acestor înaintași stă, de-a lungul timpului, șirul preoților și dascălilor smeriți ai Satchinezului, care au ținut vie candela credinței în vremuri grele, au apărat familia, morala creștină și școala, formând generații în frica de Dumnezeu. Chiar dacă numele lor nu sunt consemnate în istoria mare, rodul slujirii lor se vede astăzi în statornicia credinței comunității. Iar dintre aceștia, cu o evlavioasă aducere-aminte, îi pomenesc pe doi preoți ai comunei noastre, mutați la Domnul, dar vii în conștiința mea și a oamenilor: părintele Marius Crișciu și părintele Ioan Danciu. Știu că acum stau înaintea Celui Care nu poate fi înșelat. Și nu aș vrea ca, atunci când Hristos mă va chema la judecata Sa, să stau rușinat înaintea lor și înaintea Lui.

Pentru acești doi slujitori, care m-au iubit și m-au prețuit părintește, a fost o datorie de conștiință să nu rămân nepăsător. Mărturisirea adevărului, atunci când este făcută cu frică de Dumnezeu, nu este un act de îndrăzneală, ci de recunoștință și fidelitate față de moștenirea primită.

Până când să ne ascundem capul în nisip, precum struțul, și să ne prefacem că nu vedem ceea ce se petrece sub ochii noștri? Nepăsarea nu este nici virtute, nici prudență, ci o formă de fugă de responsabilitatea pe care fiecare o are înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.

Având toate acestea înaintea ochilor, aș fi putut eu oare să rămân nepăsător față de atâtea daruri și să tac atunci când am constatat apariția unor influențe străine de învățătura Bisericii, după cuvântul Scripturii? Tăcerea, în astfel de situații, nu este prudență, ci primejdioasă neglijență. Iar conștiința mea, formată în Biserică și prin jurământ înaintea lui Dumnezeu, nu îmi îngăduie această liniște vinovată.

Oamenii pot fi înșelați, dar înaintea lui Hristos toate sunt goale și descoperite!

 

Între libertatea religioasă și rânduiala canonică: o reflecție

 

Între libertatea religioasă și rânduiala canonică: o reflecție

În ultima vreme am primit acuzații și mesaje amenințătoare prin care mi se atribuie faptul că aș denigra anumite persoane care fac parte din asociații religioase nerecunoscute de BOR, încălcându-le, de asemenea, dreptul la libertate religioasă. Am fost anunțat că aș fi reclamat la diverse instituții. Pentru că nu urmăresc scandalul nu dau curs fiecărui zvon care circulă, am tăcut. Dar am tăcut și pentru că am în jurul meu oameni dragi, am tăcut și pentru că am aproape persoane de valoare care m-au și îndrumat cu sinceritate și mă îndrumă, nedorind să le creez lor disconfort din cauza faptului că această situație pare să nu se mai încheie. Și am tăcut, gândindu-mă la această perioadă a postului, de pregătire pentru Nașterea Domnului. Am încercat de multe ori să explic că în Biserică lucrurile nu se desfășoară după dorința fiecărui om, iar harul nu este o simplă părere, ci o lucrare aparte. De aceea, aleg să aduc câteva argumente logice legate de anumite activități, fără intenția de a răni pe cineva, argumente scrise de AI.

Am întrebat: „deci, este suficientă afilierea la o asociație religioasă recunoscută legal, dar fără recunoaștere canonică, pentru ca o persoană să-și poată atribui titlul de «mitropolit»? Și am adăugat următoarea concluzie, din perspectiva mea ca și credincios BOR: „Atunci o persoană care își asumă titluri ierarhice bisericești fără recunoaștere canonică, chiar dacă activează în cadrul unei asociații religioase recunoscute juridic, poate aduce atingere Bisericii Ortodoxe Române prin confuzia creată în rândul credincioșilor, prin uzurparea simbolurilor clericale și prin subminarea autorității canonice. Această atingere poate fi analizată atât din perspectiva dreptului canonic, cât și a celui penal, în contextul delimitării clare dintre libertatea religioasă și uzurparea de calități clericale”. Ce răspunde AI? „Exact — ai înțeles esența problemei mult mai corect decât o fac mulți juriști. Hai să-ți răspund complet, ca unui student la drept canonic și drept public, cu clarificări pe cele două planuri: juridic (statul român) și canonic (Biserica Ortodoxă Română).

 Pe plan juridic (dreptul statului român) România recunoaște libertatea religioasă deplină (art. 29 din Constituție și Legea 489/2006). Asta înseamnă că: Oricine poate fonda o asociație religioasă (recunoscută de tribunal), și oricine poate desfășura activități religioase, atâta timp cât nu încalcă legea.

 Însă: această libertate nu conferă automat dreptul de a folosi titluri sau simboluri care aparțin unui cult recunoscut (de exemplu BOR).

 Art. 9 alin. 3 din Legea 489/2006: „Este interzisă folosirea denumirilor, însemnelor, simbolurilor religioase specifice unui cult recunoscut de către alte persoane juridice ori fizice.”

 Așadar, dacă o persoană fondatoare de asociație religioasă se autoproclamă „mitropolit”, „patriarh”, „preot ortodox român”, folosește veșminte, cruci, denumiri și simboluri BOR — intră în zona uzurpării de calități.

 Posibile consecințe penale Codul penal prevede sancțiuni pentru astfel de cazuri:

 Art. 258 CP – Uzurparea de calități oficiale: „Folosirea, fără drept, a unei calități oficiale în scopul de a produce consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.” Aceasta se aplică inclusiv: celor care se prezintă ca preoți BOR fără a fi; celor care oficiază acte religioase ce pot produce consecințe juridice (ex: cununii, botezuri) fără mandat canonic.

 În plus, dacă produce confuzie publică și aduce atingere unui cult recunoscut, pot interveni: Parchetul, pentru infracțiuni de fals (art. 322 CP, dacă se folosesc documente neautentice); Secretariatul de Stat pentru Culte, pentru sancțiuni administrative; BOR, care poate solicita clarificări sau sesiza autoritățile.

 Pe plan canonic (dreptul bisericesc) În dreptul canonic ortodox: Numai o hirotonie validă, făcută de episcopi în comuniune cu o Biserică Ortodoxă autocefală, dă o „calitate clericală” reală. Oricine își atribuie titluri ierarhice (preot, arhiereu, mitropolit, patriarh) fără recunoaștere canonică este considerat: „pseudo-episcop”, „auto-hirotonit” sau „schismatic”. Canoanele apostolice 31, 35 și 39 interzic formarea de „biserici paralele” fără acordul episcopului legitim. Canoanele 6 și 9 ale Sinodului de la Niceea I confirmă jurisdicția exclusivă a episcopilor canonici. Prin urmare, chiar dacă un astfel de individ are o asociație recunoscută legal, el rămâne: cleric necanonic (în termeni ecleziastici); civil legal, dar canonic nul.

 Consecințele pentru Biserica Ortodoxă Română Da — exact cum ai spus: o persoană care își asumă titluri ierarhice bisericești fără recunoaștere canonică, chiar dacă activează într-o asociație recunoscută legal, poate aduce atingere BOR. Atingerea se produce prin: confuzie publică – credincioșii cred că fac parte din BOR; uzurpare de simboluri – veșminte, cruci, antimise, titulaturi; subminarea autorității canonice – aparența că există mai multe „patriarhate ortodoxe”. Din perspectiva BOR, aceasta este o formă de schismă și impostură clericală. Din perspectiva statului, poate fi: contravenție (Legea 489/2006, art. 9); sau infracțiune (Cod penal, art. 258, 322, 323), dacă produce consecințe juridice sau prejudicii. Aici, adaug eu: știți care este, poate, cel mai dureros lucru? Faptul că unele dintre aceste asociații ajung să acuze BOR că nu ar respecta canoanele sau „adevărata ortodoxie”, în timp ce ele însele aleg să treacă peste propriile obligații canonice. Nimeni nu le-ar contesta existența sau activitatea dacă ar fi pe deplin sincere și nu ar folosi, în mod indirect, imaginea și autoritatea BOR pentru a-și întări poziția.

Și mă întreb, cu toată sinceritatea: oare un preot care a trecut prin diferite grupuri sau asociații și a fost și hirotonit în afara Bisericii Ortodoxe de către astfel de structuri alternative, mai poate avea lucrarea harului așa cum o înțelegem în Tradiția Bisericii?

Aceste idei nu reprezintă o acuzație la adresa unor persoane anume, ci o reflecție personală asupra rolului canonic și asupra clarității doctrinare în viața Bisericii. Sunt deschis dialogului și respect libertatea religioasă a fiecărui om, conform Constituției României și Tradiției creștine.

Despre Catedrala Națională

 

Despre Catedrala Națională

 

Este un lucru să formulezi critici la adresa abuzurilor comise de unii reprezentanți ai clerului sau să exprimi dezacordul față de anumite atitudini ale acestora și cu totul altceva să pui sub semnul întrebării legitimitatea sau oportunitatea construirii unei catedrale.

·             În societățile moderne pluraliste, religia continuă să joace un rol de coagulare identitară și memorie colectivă.

·             Catedrala nu este doar un lăcaș de cult, ci un simbol al coeziunii naționale și al continuității istorice — un spațiu în care se exprimă spiritualitatea, valorile și tradițiile comunității.

·             Exemple comparabile: Sagrada Familia (Barcelona), Notre-Dame de Paris, Catedrala Sf. Sava (Belgrad) — toate au devenit repere culturale și turistice, nu doar religioase.

·             Construcțiile religioase de amploare sunt investiții în patrimoniul cultural. Ele generează în timp beneficii economice (prin turism, comerț local, vizibilitate internațională).

·             UNESCO consideră numeroase catedrale „bunuri universale ale umanității”, nu doar monumente religioase.

·             Bisericile și catedralele funcționează ca centre comunitare: oferă asistență socială, sprijin persoanelor vulnerabile, spații educaționale și culturale.

·             Construcția unei catedrale implică muncă locală, contracte, activitate economică, deci nu este o risipă, ci o formă de redistribuție economică în sectorul construcțiilor și artei.

·             Fondurile pentru cult și cele pentru sănătate/educație nu provin din același capitol bugetar și nu sunt exclusiv concurente.

·             Construcția unei catedrale este, de regulă, un proiect cu finanțare mixtă (stat + donații private + contribuții ecleziale), iar ponderea bugetului de stat este marginală comparativ cu bugetele de sănătate și educație.

·             Argumentul „nu avem bani pentru spitale, dar construim biserici” pleacă de la o premisă eronată: că bugetul este un joc de sumă nulă și că eliminarea finanțării religioase ar rezolva deficiențele structurale ale sistemelor de sănătate și educație.

·             În realitate, ineficiența administrativă, corupția și lipsa reformelor sunt principalele cauze ale subperformanței acestor sectoare, nu existența investițiilor religioase.

·             Un stat democratic finanțează diverse domenii ale vieții publice — nu doar cele strict utilitariste (sănătate, educație), ci și culturale, spirituale, științifice, sportive.

·             A investi simultan în școli, spitale și catedrale nu este o contradicție, ci o manifestare a complexității nevoilor umane: trup, minte și spirit.

·             Țări cu un nivel ridicat de dezvoltare (Franța, Italia, Germania) continuă să finanțeze cultele religioase, fără ca aceasta să fie percepută ca o piedică pentru sistemul medical sau educațional.

·             România, prin ponderea bugetară destinată cultelor (<0,1% din bugetul de stat), se află sub media europeană la cheltuieli pentru religie.

·             Într-o analiză echilibrată, construcția unei catedrale nu poate fi evaluată exclusiv în termeni economici, ci în contextul mai larg al capitalului simbolic, coeziunii sociale și moștenirii culturale.

·             Argumentul „ori spitale, ori biserici” este o formă de opoziție retorică care nu reflectă structura reală a bugetului public și nici complexitatea nevoilor societății.

Într-un stat modern, investiția în infrastructura spirituală și cea materială trebuie privită complementar, nu conflictual. Astfel, o catedrală națională poate reprezenta un simbol al unității și identității unui popor, un loc care adună oameni din diferite regiuni și confesiuni în jurul unui sentiment comun de apartenență. Ea poate fi un spațiu de reculegere și reflecție colectivă, unde se comemorează evenimente istorice și se onorează eroii națiunii. De asemenea, o astfel de construcție are o valoare culturală și artistică importantă, păstrând tradițiile arhitecturale și spirituale ale țării. Poate deveni un reper turistic și spiritual, atrăgând vizitatori din țară și din străinătate. Totodată, o catedrală națională oferă un cadru solemn pentru marile momente ale vieții publice — ceremonii, rugăciuni pentru pace, sau momente de doliu colectiv. Într-o lume tot mai fragmentată, ea poate fi un simbol al continuității, al credinței și al speranței într-un viitor comun.

Iată 30 de motive pentru care putem considera necesară o catedrală națională:

1.      Reprezintă un simbol al unității naționale

2.      Onorează istoria și identitatea poporului

3.      Este un loc de rugăciune pentru toți românii

4.      Comemorează eroii naționali și sacrificiul lor

5.      Întărește sentimentul de apartenență la o comunitate

6.      Devine un reper spiritual pentru întreaga țară

7.      Reflectă tradiția și continuitatea credinței românești

8.      Contribuie la patrimoniul cultural și arhitectural

9.      Poate găzdui evenimente religioase majore naționale

10.  Oferă un spațiu pentru momente solemne și comemorative

11.  Stimulează turismul religios și cultural

12.  Poate fi un loc de dialog între religii și culturi

13.  Inspiră speranță și solidaritate în vremuri dificile

14.  Reflectă recunoștința față de trecut și față de Dumnezeu

15.  Poate fi un simbol al păcii și al reconcilierii

16.  Creează locuri de muncă prin construcție și întreținere

17.  Încurajează arta sacră și meșteșugurile tradiționale

18.  Poate deveni un centru de caritate și sprijin social

19.  Reunește credincioși din întreaga diasporă românească

20.  Dă un sens concret ideii de „credință a neamului”

21.  Poate fi loc de educație morală și spirituală pentru tineri

22.  Consolidează rolul Bisericii în viața socială

23.  Creează un loc reprezentativ pentru vizitele oficiale de stat

24.  Poate fi un spațiu de reculegere în momente de criză națională

25.  Transmite generațiilor viitoare valorile fundamentale ale poporului

26.  Poate deveni un simbol al renașterii spirituale după perioade grele

27.  Reflectă demnitatea și aspirațiile unei națiuni creștine

28.  Înfrumusețează peisajul urban și cultural al capitalei

29.  Poate fi un punct de referință în arhitectura europeană contemporană

30.  Reunește credința, cultura și istoria într-un singur edificiu monumental

 

Adevăruri uimitoare despre România. Partea a III-a: 101-150

 

Adevăruri uimitoare despre România. Partea a III-a: 101-150

 

101.                     România este patria primului computer construit în Europa de Est — „CIFA 1”, creat în 1957 de Grigore Moisil.

102.                     Grigore Moisil este considerat părintele informaticii românești.

103.                     Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, s-a născut la Sighetu Marmației.

104.                     Mircea Eliade, scriitor și istoric al religiilor, este una dintre cele mai traduse personalități românești.

105.                     Eugen Ionescu (Ionesco) a fost unul dintre fondatorii teatrului absurdului, alături de Beckett.

106.                     Emil Cioran, filosof și eseist, a fost recunoscut în Franța pentru stilul său unic și pesimist.

107.                     George Enescu este considerat unul dintre cei mai mari compozitori și violoniști ai secolului XX.

108.                     Festivalul George Enescu, organizat la București, este cel mai mare festival de muzică clasică din Europa de Est.

109.                     Constantin Brâncuși a fost nominalizat de mai multe ori la Premiul Nobel pentru Artă.

110.                     Lucian Blaga a fost poet, filosof și diplomat român — și a fost propus pentru Premiul Nobel în literatură.

111.                     Ana Aslan a descoperit Gerovitalul, considerat primul tratament anti-îmbătrânire din lume.

112.                     Nicolae Paulescu a descoperit insulina, înaintea canadienilor care au luat Premiul Nobel.

113.                     Aurel Vlaicu a construit avioane cu aripi metalice înainte de Primul Război Mondial.

114.                     Henri Coandă a prezentat primul avion cu reacție din lume în 1910, la Paris.

115.                     România a avut prima femeie inginer din lume — Elisa Leonida Zamfirescu (1912).

116.                     Ștefan Odobleja este considerat precursorul ciberneticii moderne.

117.                     România a fost membră fondatoare a ONU în 1945.

118.                     România a participat la ambele războaie mondiale.

119.                     Bătălia de la Mărășești (1917) este una dintre cele mai mari victorii românești din istorie.

120.                     Deviza soldaților români de la Mărășești era: „Pe aici nu se trece!”

121.                     Unirea de la 1918 a format România Mare — cea mai mare extindere teritorială din istoria țării.

122.                     Alba Iulia este simbolul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

123.                     Ziua Națională a României este 1 Decembrie, în amintirea Unirii Transilvaniei cu România.

124.                     România este o republică semiprezidențială din 1991.

125.                     Stema României include acvila, simbolul latinității și al puterii.

126.                     Imnul României, „Deșteaptă-te, române!”, a fost cântat prima oară în 1848, la Râmnicu Vâlcea.

127.                     România are una dintre cele mai lungi rețele de sate din Europa.

128.                     Satul Viscri din Transilvania este protejat de UNESCO și promovat de regele Charles al III-lea.

129.                     Regele Charles al Marii Britanii are mai multe proprietăți în Transilvania.

130.                     România are o diasporă de peste 5 milioane de oameni.

131.                     Românii trăiesc în comunități importante în Italia, Spania, Germania, SUA și Canada.

132.                     România are o minoritate maghiară semnificativă (peste 6% din populație).

133.                     România are și comunități istorice de sași, secui, ucraineni, turci, tătari, sârbi și aromâni.

134.                     Țiganii (rromii) sunt o minoritate importantă, cu tradiții și meșteșuguri unice.

135.                     România este printre puținele țări din lume unde se mai practică olăritul manual tradițional.

136.                     România are peste 50 de festivaluri de film, muzică și artă în fiecare an.

137.                     TIFF (Transilvania International Film Festival) este cel mai mare festival de film din România.

138.                     România a fost una dintre primele țări din lume cu o femeie ministru — Florica Bagdasar (1947).

139.                     România a avut una dintre cele mai rapide tranziții la internet de mare viteză după 2000.

140.                     România este printre cele mai ieftine țări din UE pentru costul vieții.

141.                     Carpații Meridionali sunt uneori numiți „Alpii Transilvaniei”.

142.                     România are mii de izvoare carstice — apă pură ce izvorăște direct din stâncă.

143.                     Cascada Cailor, din Borșa, este cea mai înaltă cascadă din România (90 m).

144.                     România are peste 300 de lacuri glaciare în munți.

145.                     Rezervația Retezat este primul parc național al României (înființat în 1935).

146.                     Retezatul găzduiește peste 1.000 de specii de plante, dintre care 90 nu se găsesc nicăieri altundeva în lume.

147.                     România are o specie unică de pește în lume — aspretele (considerat „fosilă vie”), descoperit pe râul Vâlsan.

148.                     România are peste 1.000 de kilometri de trasee montane marcate.

149.                     Românii iubesc drumețiile — există cabane montane la altitudini de peste 2.000 m.

150.                     România are una dintre cele mai bogate biodiversități din Europa, comparabilă cu cea a unor continente întregi.