The Bible 2013 S01, E10 Courage

Predică la Duminica a doua după Paști - IPS Bartolomeu Anania

 

Predică la Duminica a doua după Paști

IPS Bartolomeu Anania

În predica rostită cu prilejul duminicii a doua după Paști din anul 2000, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania vorbește despre îndoială, cunoaștere, știință și credință, dar și despre materia transfigurată a corpului înviat din morți al Fiului Omului, care se face arvună a Învierii pentru cei ce mărturisesc credința în Iisus Hristos Cel înviat.

 

Iubiți credincioși, Hristos a înviat!

Printre cei care n-au răspuns la vestea cea bună atunci, în vremea lui Iisus, s-a numărat și Toma, deși era unul din cei doisprezece apostoli. Domnul li s-a arătat mai întâi apostolilor când erau numai zece. Știm că rămăseseră unsprezece, deoarece Iuda căzuse. Atunci când li s-a arătat Domnul apostolilor Săi, a instituit și Taina Preoției. Atunci când a suflat asupra lor, le-a dat duh sfânt și i-a încredințat că oricâte vor lega ei pe pământ vor fi legate și în ceruri și oricâte vor dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în ceruri, ei și urmașii lor, instituind această extraordinară taină a preoției, asociată de aceea a duhovniciei, adică de puterea preotului de a ierta păcatele în numele și prin puterea lui Iisus Hristos.

Dar atunci când li s-a arătat prima dată, Toma nu era cu ei. Iar ucenicii, plini de bucurie, i-au spus lui Toma: „Să știi că L-am văzut pe Domnul!” Iar Toma le-a răspuns: „Dacă eu n-am să pun degetul în semnele cuielor Lui și dacă nu voi pune mâna în coasta Lui, nu voi crede.” Această condiționare poate fi formulată și altfel: „Până când voi pune degetul în rănile Lui, adică în urmele cuielor, și palma în coasta Lui, până atunci nu voi crede.” Acest „până” a durat doar o săptămână, pentru că, în cea de-a opta zi, Domnul li s-a arătat din nou ucenicilor Săi, care ședeau încuiați într-o cameră, de frica iudeilor, iar Domnul le-a apărut dintr-o dată în mijloc, ușile fiind încuiate și ferestrele închise, și le-a zis: „Pace vouă!,” cu salutul obișnuit, pe care L-a avut în special după Înviere. Și atunci, înainte ca Toma să-L întrebe ceva sau să-I ceară ceva, i s-a oferit lui Toma – i-a arătat palmele și picioarele și a zis: „Hai, Tomo, apropie-te și pune-ți tu degetul tău în urmele cuielor cu care am fost răstignit. Și, hai, vino și pune-ți mâna în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios.” Iar Toma s-a apropiat și a căzut în genunchi, spunând: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” După care Iisus îi răspunde: „Pentru că ai văzut, Tomo, ai crezut. Fericiți sunt cei ce n-au văzut și au crezut.”

Iubiții mei, apostolul Toma și-a făcut atunci o faimă printre creștini, o faimă pe care, cred eu, nu a meritat-o niciodată și nu o merită. I s-a spus, neoficial, nu de la Sfinții Părinți, ci în general, în zicalele populare, „Toma Necredinciosul.” Se spune cuiva care nu este dispus să creadă ceva: „Nu fi Toma Necredinciosul!” sau „Iată că te-ai găsit tu să fii Toma Necredinciosul.” Iubiții mei, în realitate, Toma nu era un necredincios, doar fusese cu Iisus trei ani și jumătate, martorul tuturor minunilor Lui, Îi cunoștea dumnezeirea. Dar [...] Învierea era un fapt atât de extraordinar, încât ucenicii, practic, nu au fost dispuși să creadă în acest fenomen și nici nu au crezut după ce el s-a întâmplat. Evangheliile ne spun foarte lămurit că niciunul dintre apostoli nu a crezut în Învierea Domnului. Ni se spune în altă parte că unii au crezut, iar alții s-au îndoit.

Nici chiar sfintele femei mironosițe, care I-au fost foarte aproape Domnului, în frunte cu Maria Magdalena, cea mai apropiată ca inimă de Iisus Hristos și care prefigurase ritualul de înmormântare, nici ele nu au crezut în Înviere. Ca probă, duminică, dis-de-dimineață, au mers la mormânt ca să-L tămâieze pe Iisus ca pe orice mort. Iar când au aflat de la înger că El a înviat și după ce au văzut mormântul gol, atunci, de-abia, pline de bucurie, au plecat să-i vestească pe ucenicii din cetate, pe drum arătându-li-Se lor Însuși Domnul, chiar înainte de a li se arăta ucenicilor Săi. Așadar, Toma nu este singular în toată treaba aceasta. Toma, însă, în realitate, nu era un necredincios, ci doar un om care se îndoia.

Și, atunci, se pune problema: îndoiala este, oare, un păcat? Și merită ca un om, chiar un creștin, să fie osândit pentru faptul că se îndoiește? Iubiții mei, în ordinea nereligioasă, îndoiala este o metodă de cunoaștere, adică este un element pozitiv și un element foarte necesar. Omul nu are întotdeauna siguranța a ceea ce face el, a ceea ce a săvârșit sau a ceea ce alții îi declară că este adevărat. Să luăm exemplul cel mai la îndemână, aritmetica: atunci când înveți adunarea, ai zece sau mai multe cifre și le aduni de sus în jos. Dar orice învățător de aritmetică te va învăța că este bine să aduni încă o dată de jos în sus. Adică să faci proba, pentru că este posibil ca tu să fi greșit. Și este bine să mai faci socoteala inversă o dată, ca să fii sigur că n-ai greșit. Mai mult decât atât, acum cele mai multe se fac la calculatoare; și calculatorul trebuie verificat, pentru că și el este mânuit tot de om, iar omul este supus greșelii. În știință există tot timpul îndoială. Există adevăruri bine stabilite, poate de secole, dar vine un altul și se îndoiește și spune: „Dar dacă nu este așa, sau dacă nu acesta este întregul adevăr?”. Și elementul cel mai la îndemână ne este teoria relativității a lui Einstein, care a pus la îndoială vechea știință a spațiului a lui Aristotel și Pitagora. Și s-a dovedit că amândouă adevărurile sunt bune. Până la el, se știa foarte precis, așa cum și eu am învățat în cursul primar: două linii paralele nu se întâlnesc niciodată. Dar el, ca om de știință, a pus la îndoială și a zis: „Dar dacă nu este așa, sau dacă poate fi și altfel?”. Și, după multe cercetări, a ajuns la altă formulare: două linii paralele se pot întâlni la infinit – teoria spațiului curb. Dar unde puneți că și prima este bună, și a doua este bună! Multă vreme s-a crezut că lumina solară este alcătuită din vibrații, care ni se transmit prin aer de la soare. Dar a venit un alt om de știință și a spus: „Dar dacă poate fi și altfel?”. Și a descoperit că lumina se propagă și prin corpusculi, adică prin fotoni. Și se dovedește că și un adevăr este bun, și celălalt este bun, și că, deci, pot fi două adevăruri științifice aparent inegale sau contradictorii, dar care sunt valabile din punct de vedere științific.

Iată, deci, iubiții mei, că, de-a lungul secolelor, îndoiala a fost o metodă de cunoaștere, pentru că ea asigură progresul în cunoaștere și în știință. Și dacă un gânditor, un filosof, a putut să spună în limba latină cogito, ergo sum - cuget, deci exist, a venit un altul și a spus, tot în limba latină: dubito, ergo sum - mă îndoiesc, deci exist. Pentru că pot să-mi certific propria mea existență numai dacă mă îndoiesc de ea. 

Și, atunci, să ne întoarcem la Toma. Faptul că s-a îndoit este neapărat un păcat? Iubiții mei, într-un fel, da, și, în alt fel, nu. Și, aici, iată alte două adevăruri, de data aceasta religioase, care pot sta împreună. Este bine ca în materie de credință să nu te îndoiești. Dar este posibil, omenește vorbind, să te îndoiești. Și toți ne îndoim, dacă suntem cinstiți cu noi înșine. Și v-o spune un arhiereu, un preot bătrân, de la sfântul amvon, care și el, în tinerețea lui și chiar mai târziu, a stat uneori pe gânduri și s-a îndoit asupra unui adevăr de credință.

Îndoiala este nehotărârea, este punctul de mijloc între credință și necredință. Important este ca această nehotărâre, îndoială, să nu te ducă la necredință, ci să te ducă la credință. Îndoiala este punctul de unde se bifurcă două drumuri și în care stai tu, nehotărât pe care să-l alegi. Să mergi pe dreapta?! Să mergi pe stânga?! Să mergi pe drumul mai scurt, pe cel mai bătătorit, pe cel mai puțin bătătorit este totdeauna dilema navigatorilor, care pleacă la drum lung, în necunoscut, dilema unui Magellan sau Cristofor Columb, care porneau să descopere lumi noi fără să știe dacă ele măcar există cu adevărat. Dar, fără această cutezanță, care întotdeauna a avut și îndoială, nu s-ar fi descoperit lumile pe care ei le-au descoperit. Exemplele pot continua în număr foarte, foarte mare, iar cei care studiați, care sunteți profesori, cercetători, oameni de știință știți că întotdeauna există și o îndoială, până să ajungi la adevăr.  Dar, repet, în materie de credință, este posibil să te îndoiești, iar, în măsura în care ai avut-o [îndoiala], este bine să spui și duhovnicului; important este ca tu, prin ajutorul tău, dar mai cu seamă cu ajutorul lui Dumnezeu, să ajungi la credință în acea admirabilă formulă pe care i-a spus-o cineva lui Iisus: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Ei bine, acest „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” mărturisește că în calea credinței poate să stea uneori și îndoiala.

Așadar, nu poate fi vorba de Toma Necredinciosul, ci de Toma Îndoitul, cel care, pentru o clipă sau mai multe, s-a îndoit. Și, în fond, Toma ce a cerut? El a cerut proba concretă, proba materială. El se găsea într-o dilemă, chiar atunci când Iisus se afla în fața lui, și când i-a spus: „Apropie-te și pipăie-mă.” Dilema consta în aceea - trebuia să răspundă la o întrebare: Iisus este o realitate sau este o vedenie, o nălucă, o iluzie? Iar termenii dilemei erau următorii: dacă el este trup real, cum de a intrat prin pereți, prin ușile încuiate? Iar dacă este o vedenie sau o iluzie, cum de se lasă pipăit? O fantomă poate fi văzută, dar nu poate fi pipăită.

Iubiții mei, Toma a cerut proba tactilă, care se pare că este cea mai sigură dintre cele cinci simțuri. Pot exista iluzii optice, pot exista iluzii auditive, dar nu pot exista, sau foarte greu pot exista, iluzii tactile. De aceea, el spune: „Vreau să pipăi eu, să pun eu degetul în urmele rănilor Lui, în urmele cuielor Lui, în rănile Lui, care trebuie să existe, și în coasta Lui!”. De ce, iubiții mei? Urmele rănilor erau certitudinea că Iisus fusese răstignit pe cruce. Iar coasta era certitudinea că murise și că, deci, nu a fost vorba de o moarte aparentă și că în groapă s-a coborât un om mort. De ce? Pentru că, la un moment dat, fiindcă se apropia sâmbăta și trebuia ca această treabă să fie isprăvită foarte repede, și moartea și înmormântarea, atunci s-a cerut ca să li se grăbească moartea. Și moartea celor crucificați era grăbită prin zdrobirea fluierelor picioarelor; era ultima lovitură care li se dădea. Lui Iisus, însă, nu i s-au zdrobit fluierele, ci unul din ostași a luat o suliță și I-a împuns coasta, aici, în partea dreaptă. Și ne spune evanghelistul că îndată a ieșit sânge și apă, adică a ieșit sângele și serul. Atunci când serul se separă de sânge, sau începe să se separe, este sigur că nu mai este vorba de un om viu, ci de un cadavru. Așadar, acest dublu lichid, sânge și apă, care era sângele și serul, care are culoarea albă, a fost proba morții lui Iisus. Ce voia să știe Toma? Mai întâi, dacă Iisus de pe cruce a murit cu adevărat și, în al doilea rând, dacă Cel Care li se arată acum ucenicilor este una și aceeași Persoană, Care fusese răstignită și care murise pe cruce. Aceasta era problema esențială pentru el. 

Iubiții mei, se pare că, la îndemnul Domnului, Toma nici măcar nu a ajuns să-L pipăie cu adevărat. Pesemne că deschiderea lui Iisus, îndemnul Său: „Vino, Toma, și încredințează-te!” au fost atât de puternice încât n-a mai fost nevoie să se ajungă la gestul în sine. Toma I-a căzut în genunchi, exclamând doar atât: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. „Domnul meu” se referea la Iisus Domnul, Învățătorul lor, adică la Iisus-Omul, care trăise printre oameni, iar „Dumnezeul meu” se referea la dimensiunea divină a Aceluiași Iisus. Așadar, în această dublă constatare, Toma mărturisea că Iisus este una și aceeași Persoană cu Învățătorul lor, pe care ei Îl numeau Domn – doar așa îi spuseseră ucenicii: „L-am văzut pe Domnul!”. Iar evanghelistul ne spune: „Și s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul.” Așadar, pe de o parte, este una și aceeași Persoană cu Învățătorul lor, iar, pe de altă parte, este una și aceeași Persoană cu Dumnezeul Care fusese răstignit pe cruce, îngropat și Care înviase.

Iubiții mei, în fond, ce nu știa Toma nici atunci, decât poate prin intuiție – o va ști ceva mai târziu, prin Sfântul Apostol Pavel: el nu era conștient de natura Trupului lui Iisus Cel înviat. Și aici aș vrea eu să stăruiesc puțin asupra frățiilor voastre, pentru ca să înțelegeți acum ceea ce Toma nu a înțeles atunci. Era vorba de materie transfigurată, de un trup transfigurat sau îndumnezeit. […] Mulți cred că dacă văd icoana cu mormântul gol și îngerul alături și pe sfintele femei […], îngerul a venit să dea lespedea la o parte pentru ca Iisus să iasă din mormânt, ceea ce este cu desăvârșire inexact. Când îngerul a deschis mormântul dând lespedea la o parte, Iisus de mult nu mai era în mormânt. Mormântul a fost deschis numai pentru ca sfintele femei și, mai târziu, ucenicii, văzându-l gol, să se încredințeze că Iisus nu mai este acolo. Iisus a înviat în stricta intimitate a mormântului, fără niciun fel de martor. Și anume, Trupul Său, Care era un trup de materie, de carne, ca al nostru, nu a intrat în putrefacție, pentru că era un trup pe care îl purta Dumnezeu, și s-a transfigurat, a trecut dintr-un mod de existență în alt mod de existență., dintr-un mod de a fi în alt mod de a fi.

Și aici aș da un exemplu care ar putea să fie puțin vulgar, dar la îndemâna tuturor: să ne amintim de cele trei stări fizice ale apei – starea lichidă, care este cea obișnuită, starea solidă, care este zăpada sau gheața, și starea gazoasă, care este aburul sau vaporul. Oriîncare stare s-ar găsi, formula apei este aceeași – două molecule de hidrogen și o moleculă de oxigen, nu se schimbă câtuși de puțin, numai că stările fizice sunt diferite. Și, trebuie să recunoaștem, atunci când vedem la lupă sau la microscop un fulg de zăpadă, ce minune a lui Dumnezeu poate să fie într-un simplu strop de apă! Ei bine, există, însă, anumite substanțe care pot să treacă din starea solidă direct în starea gazoasă, fără să mai fie nevoie de starea intermediară, care este lichidă. Dintre o seamă de exemple, aș da pe unul mai la îndemână, și anume: cristalele de camfor, care se găsesc în stare solidă, deci cristale, și care pot să treacă direct în stare gazoasă, prefăcându-se în ceea ce numim noi aerosoli, fără să mai treacă prin starea intermediară lichidă.

Ei bine, iubiții mei, omenește vorbind, doar ca să deschid o cale de acces, altfel lucrurile nu suferă comparație între ele, vorbesc de cele omenești cu cele dumnezeiești, Trupul lui Iisus, la un moment dat, și-a părăsit giulgiurile în care era înfășurat și s-a topit; din stare solidă a intrat, să zicem, în stare gazoasă, într-o stare nesolidă, dar nici lichidă. Pur și simplu a devenit un trup spiritualizat sau înduhovnicit sau duhovnicesc, așa cum îl va numi mai târziu, în splendida lui teologie, Sf. Ap. Pavel. Și, când a ieșit din mormânt, a ieșit prin toți pereții mormântului, nu printr-o dechizătură, printr-un orificiu, sau prin lespedea dată la o parte, ci prin toți porii materiei, pentru că acest trup transfigurat devenise o materie spiritualizată, capabilă să străbată prin materia brută, așa cum va face când li se va arăta ucenicilor intrând în cameră prin ușile încuiate sau prin pereți. […]

Vedeți, iubiții mei, adevărata revelație a lui Toma, pe care n-a mărturisit-o decât în formula „Domnul meu și Dumnezeul meu!” aceasta a fost. Este și singura modalitate și singurul adevăr de rezolvare a dilemei lui Toma. […] Dacă crezi că ai în față trupul înduhovnicit, îndumnezeit prin Înviere, al lui Iisus Hristos, atunci nicio dilemă nu mai poate să aibă loc. Și e bine să vă spun acestea, pentru că tot din teologia lui Pavel, în special, știm că Învierea lui Hristos este prefigurarea și garanția propriei noastre învieri. Noi, la învierea de obște, după ce sufletul va rămâne despărțit de trup, un trup care se va preface în oase și în pământ după multă trecere de vreme, se vor reuni în ceea ce Pavel numește trup duhovnicesc, asemănător aceluia cu care a înviat Iisus. Cu acest nou trup duhovnicesc va viețui în eternitate fiecare din cei înviați. 

Dar, iubiții mei, în încheiere am să vă spun un lucru: Iisus nu poate fi perceput nici vizual, nici auditiv și nici măcar tactil. Noi ne numărăm printre cei ce n-au văzut și au crezut, pentru că vedem prin ochii credinței. Dar, iubiții mei, simțul fizic, material, prin care prezența și realitatea lui Iisus ni se oferă, este cel gustativ. Spusese psalmistul cu multe secole înainte: „Gustați și vedeți că bun este Domnul.” La Cina cea de Taină, Mântuitorul Hristos a instituit Euharistia, oferind pâinea ocenicilor Săi și spunându-le: „Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu...”. Și le-a îmbiat paharul: „Beți dintru Acesta toți, Acesta este Sângele Meu...”. Iisus Euharistic se oferă prin pâine și prin vin, care, prin binecuvântare și prin puterea Duhului Sfânt, devin materie transfigurată. La văz, și chiar la gust, ele sunt pâine și vin, dar gustul este dumnezeiesc. [...] Este ceea ce Domnul le-a oferit celor doi ucenici, Luca și Cleopa, în drum către Emaus. […] 

Fiți fericiți, iubiții mei, că înainte de Sfintele Paști cei mai mulți dintre frățiile voastre […] ați trecut pe la scaunul duhovniciei, ați primit dezlegare și ați gustat pe Domnul și ați văzut că este bun. […] Așadar, fiți plini de bucuria Domnului vostru! N-a fost nevoie să-L verificați pe Iisus cu degetul, cu palma, pentru că Iisus vi S-a oferit El, Cel Care este bun, prin Sfântul Său Trup și prin Sfântul Său Sânge. Cu această bucurie vom străbate toate sărbătorile Învierii, până la Înălțare și, mai departe, până la Rusalii și, mai departe, în fiecare duminică, pentru că noi în fiecare duminică sărbătorim Învierea Domnului și pentru noi, creștinii ortodocși, fiecare duminică este o zi de Paști. Și așa, în această bucurie și veselie a Domnului nostru, să vă dăruiască Domnul belșug de sănătate, spor în casele voastre și cât mai multe bucurii duhovnicești! (fragmente din predica mitropolitului Bartolomeu Anania la duminica Tomii, anul 2000).

Sursa: https://www.activenews.ro/cultura/Duminica-Tomii-a-doua-dupa-Pasti-IPS-Anania-Nu-poate-fi-vorba-de-Toma-Necredinciosul-ci-de-Toma-Indoitul-155772

Idei:

·                    Hristos li S-a arătat apostolilor când erau zece (Iuda căzuse, iar Toma lipsea).

·                    Cu această ocazie, Iisus a instituit Taina Preoției, suflând peste apostoli Duh Sfânt și dându-le puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor.

·                    Când ceilalți apostoli îi spun lui Toma că L-au văzut pe Domnul, el refuză să creadă fără să aibă o dovadă concretă: să atingă rănile lui Iisus.

·                    Îndoiala lui Toma este formulată condiționat: nu va crede până nu va pipăi rănile.

·                    După o săptămână, Iisus Se arată din nou apostolilor, în mod miraculos (ușile fiind încuiate).

·                    Iisus Îl cheamă pe Toma să atingă rănile Sale, dar Toma, copleșit, nu mai are nevoie să-L atingă: cade în genunchi și mărturisește: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”

·                    Iisus subliniază importanța credinței fără vedere: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”.

·                    Denumirea „Toma Necredinciosul” nu este oficială și nu i se potrivește.

·                    Toma nu era un necredincios; a fost martor al minunilor lui Iisus timp de trei ani și jumătate.

·                    Nici ceilalți apostoli și nici femeile mironosițe nu au crezut inițial în Înviere; toți au avut momente de îndoială.

·                    Îndoiala este firească în viața omului și poate fi chiar o metodă de cunoaștere.

·                    Exemple din viața de zi cu zi (verificarea calculelor în aritmetică) și din știință (teoria relativității a lui Einstein) arată că îndoiala poate duce la progres.

·                    În filozofie, existența este legată și de gândire (cogito, ergo sum) și de îndoială (dubito, ergo sum).

·                    În religie, ideal este să nu ne îndoim, dar îndoiala este omenească și uneori inevitabilă.

·                    Îndoiala poate fi o etapă spre credință, dacă omul o depășește cu ajutorul lui Dumnezeu.

·                    Este esențial ca îndoiala să nu ducă la necredință, ci să fie depășită spre întărirea credinței.

·                    Toma a cerut dovada tactilă, considerată cea mai sigură dintre simțuri.

·                    El dorea să se asigure că Cel care li Se arată este Iisus cel răstignit și mort cu adevărat, nu o vedenie.

·                    Verificarea rănilor și a coastei străpunse dovedea că Iisus murise pe cruce și înviase real.

·                    Trupul înviat al lui Hristos nu era un trup obișnuit, ci unul transfigurat, spiritualizat, capabil să pătrundă prin materie (uși încuiate).

·                    Învierea nu a fost un spectacol public, ci s-a petrecut în intimitatea mormântului.

·                    Exemplul stărilor apei (lichidă, solidă, gazoasă) ajută la înțelegerea transfigurării: substanța rămâne, dar forma se schimbă.

·                    Când Toma spune „Domnul meu și Dumnezeul meu”, el recunoaște atât natura umană, cât și natura divină a lui Iisus.

·                    Astfel, Toma ajunge la o credință deplină, confirmând identitatea Celui înviat ca fiind același cu Cel răstignit.

Predica părintelui Teofil Părăian - Duminica a doua după Paști

Biserica Ortodoxă este o comoară

 

Biserica Ortodoxă este o comoară

 

 

Biserica Ortodoxă este o comoară de o valoare nemăsurată.

Ea nu este doar o tradiție moștenită, ci este însăși păstrarea vie a Revelației, a prezenței lui Hristos în lume prin Sfânta Liturghie, prin Sfintele Taine, prin sfințenia vieții și frumusețea adevărului.

Adesea suntem ispitiți să ne uităm în afară, să criticăm alte forme de credință sau alte moduri de manifestare a cultului. Dar, dacă am înțelege cu adevărat cât de bogată este credința noastră ortodoxă, n-am mai avea nevoie să ne justificăm prin comparații.

Adevărul nu are nevoie să atace — el strălucește prin sine.

Dacă suntem încredințați că Biserica Ortodoxă păstrează neștirbit Adevărul, atunci răspunsul nostru nu este să judecăm, ci să trăim acest Adevăr cu toată puterea inimii.

Mai mult decât a predica sau a argumenta, lumea are nevoie să vadă în noi lumina lui Hristos:

– în modul în care iubim,

– în smerenia cu care slujim,

– în iertarea pe care o dăruim,

– în pacea pe care o purtăm în suflet.

Biserica noastră nu este o relicvă a trecutului, ci o comoară vie, actuală, lucrătoare. Ea este chipul împărăției lui Dumnezeu aici pe pământ, așa cum poate fi trăită în inima fiecărui credincios.

De aceea, cea mai bună apărare a credinței noastre nu este controversa, ci sfințenia.

Cea mai convingătoare predică nu este discursul polemic, ci viața curată.

Cea mai strălucitoare dovadă nu este demonstrația intelectuală, ci frumusețea unei inimi pline de Dumnezeu.

Ortodoxia este ca o lumină în întuneric. Lumina nu țipă; nu ceartă întunericul.

Lumina doar strălucește.

 

„Să ne hrănim din bucuria credinţei!” - p. Pimen Vlad, Lucian Apopei

Library Genesis (Libgen): Biblioteca Digitală a Internetului

 

 

Library Genesis (Libgen): Biblioteca Digitală a Internetului

 

Într-o lume în care accesul la cunoaștere este esențial, dar adesea îngrădit de costuri ridicate sau de restricții geografice, există proiecte care încearcă să democratizeze informația. Unul dintre cele mai cunoscute astfel de proiecte este Library Genesis, sau pe scurt Libgen.

Ce este Libgen?

Library Genesis (Libgen) este o bibliotecă digitală masivă, care oferă acces gratuit la milioane de cărți, articole științifice, manuale universitare, lucrări de cercetare și multe alte tipuri de publicații.

 Site-ul funcționează ca o arhivă deschisă, oferind utilizatorilor posibilitatea de a descărca gratuit materiale care, în mod normal, ar putea costa zeci sau chiar sute de dolari.

Libgen nu este doar o colecție de fișiere: este o mișcare care susține ideea că educația și cunoașterea ar trebui să fie accesibile tuturor, indiferent de statutul financiar sau locație.

Ce găsești pe Libgen?

·         Cărți academice și științifice din toate domeniile: medicină, inginerie, matematică, arte, istorie și multe altele.

·         Literatură clasică și contemporană: romane, povestiri, poezie.

·         Manuale universitare folosite la cele mai mari universități din lume.

·         Articole din reviste științifice greu accesibile altfel fără abonamente scumpe.

·         Eseuri, lucrări de cercetare și rapoarte.

Practic, dacă există în format digital, sunt șanse mari să găsești acel document și pe Libgen.

Cum funcționează?

Utilizatorii pot căuta materiale după titlu, autor, ISBN sau alte cuvinte cheie. Odată găsită cartea sau articolul dorit, descărcarea este de obicei directă, fără necesitatea unui cont sau a unei plăți.

Libgen funcționează printr-o rețea de servere „oglindă” (mirrors), tocmai pentru a rezista eventualelor încercări de închidere sau restricționare.

Controverse și aspecte legale

Deși extrem de util, Library Genesis operează într-o zonă „gri” din punct de vedere legal. Mulți editori și companii de publishing susțin că Libgen încalcă drepturile de autor. Pe de altă parte, susținătorii platformei argumentează că accesul la educație nu ar trebui condiționat de bariere financiare și că Libgen este o necesitate mai ales pentru studenți, cercetători sau cititori din țări în curs de dezvoltare.

De ce este Libgen important?

✅ Acces democratizat la informație: Libgen oferă acces la materiale care altfel ar fi inaccesibile pentru milioane de oameni.
✅ Sprijin pentru educație și cercetare: Studenții și profesorii au o resursă imensă la dispoziție.
✅ Conservarea cunoașterii: Multe lucrări vechi sau rare sunt păstrate și distribuite datorită unor platforme ca Libgen.

Concluzie

Library Genesis este mai mult decât un simplu site de cărți gratuite. Este o manifestare a dorinței globale pentru o lume în care cunoașterea este liberă și universală.
Indiferent de controverse, impactul său asupra educației și cercetării la nivel mondial este incontestabil.

---

Disclaimer: Accesarea materialelor protejate de drepturi de autor fără permisiune poate fi ilegală în unele jurisdicții. Fiecare utilizator este responsabil de respectarea legislației în vigoare.

---

Vrei să înveți mai mult? Explorează lumea cunoașterii pe libgen.is! 📚✨

 

Acest material a fost creat în scop educativ. Textul a fost realizat cu ajutorul inteligenței artificiale (Ex: Chat GPT).

Credibilitatea Evangheliilor – o scurtă analiză istorică și teologică

 

📜 Credibilitatea Evangheliilor – o scurtă analiză istorică și teologică

Într-o epocă a scepticismului și relativismului cultural, creștinismul este adesea supus unor critici ce vizează autenticitatea și credibilitatea surselor sale fundamentale – Evangheliile. Însă o analiză atentă, atât istorică, cât și teologică, relevă faptul că aceste texte merită luate în serios, nu doar din perspectiva credinței, ci și a rațiunii.

Spre deosebire de alte religii și mitologii antice, creștinismul se fundamentează pe o afirmație radicală și unică: Iisus Hristos nu doar că a fost un învățător sau un profet, ci S-a proclamat pe Sine Dumnezeu. Mai mult, și-a asumat în mod voluntar moartea pe cruce, susținând că o face „pentru mulți”, și a înviat – conform mărturiei celor care L-au urmat. Această proclamare a învierii, transmisă inițial oral, a fost consemnată în scris relativ devreme, între anii 60 și 100 d.Hr., când mulți martori oculari erau încă în viață.

Un argument esențial în favoarea autenticității Evangheliilor este realismul portretizării. Apostolii – fondatorii Bisericii – nu sunt prezentați ca eroi perfecți, ci ca oameni fricoși, confuzi, adesea lipsiți de înțelegere. În noaptea arestării lui Iisus, toți L-au părăsit. Dacă aceste texte ar fi fost fabricate pentru a susține o ideologie sau o mișcare religioasă nouă, ar fi fost de așteptat ca liderii să apară sub o lumină favorabilă. Dar nu este cazul – ceea ce adaugă greutate ideii că avem de-a face cu relatări sincere, nu propagandistice.

Martiriul apostolilor constituie un alt element semnificativ. Este greu de imaginat că un număr atât de mare de oameni ar fi fost dispuși să sufere tortură, persecuții și moarte pentru o idee pe care ei înșiși ar fi știut că este falsă. Aceasta susține ideea că apostolii au crezut cu adevărat în veridicitatea celor trăite și văzute.

Un caz deosebit este cel al Sfântului Apostol Pavel. Având dublă cetățenie și o poziție religioasă și socială influentă, Pavel a devenit un apărător fervent al Evangheliei doar după o experiență profundă – întâlnirea cu Hristos pe drumul Damascului. Este puțin probabil ca o asemenea schimbare radicală să fi avut loc în absența unui eveniment real și covârșitor.

În plan istoric, arheologia confirmă tot mai multe detalii din Evanghelii. De pildă, existența lui Pilat din Pont a fost dovedită în 1961, printr-o inscripție descoperită în Cezareea Maritima. Numeroase alte elemente culturale și geografice din Noul Testament corespund realităților din secolul I, ceea ce întărește caracterul istoric al textelor.

Desigur, credința nu se bazează exclusiv pe fapte demonstrabile. Dar rațiunea poate susține credința, nu o exclude. Chiar și miracolul – adesea invocat de critici ca necredibil – are un rol coerent în logica teologică a creștinismului: nu este scopul, ci confirmarea unei realități mai profunde.

În final, o observație de ordin spiritual: în practica liturgică ortodoxă, preotul consumă Sfintele Taine după ce a împărtășit o comunitate întreagă – uneori sute de persoane, inclusiv bolnavi. Totuși, acești preoți nu se îmbolnăvesc, iar acest fapt concret este trăit cu certitudinea că în Sfântul Potir nu se află doar pâine și vin, ci Trupul și Sângele lui Hristos. Adevărul trăit devine astfel un argument în sine.