sâmbătă, 7 aprilie 2018
vineri, 23 februarie 2018
marți, 20 februarie 2018
joi, 8 februarie 2018
Citate: Despre dragostea pe care trebuie să o avem pentru cei ce ne stânjenesc
Recenzie „Anglicanism & Ortodoxie. perspective religioase pentru o lume modernă”
vineri, 29 decembrie 2017
O fetiță de 5 ani, maestră în credință
O fetiță de 5 ani, maestră în credință
La
Colegiul „Nuestra Señora del Pilar”, din Chapinero, în Bogota, în timpul unui
curs al Escuela de Padres de Familia având ca subiect Credința, în al doilea
semestru din 2001, unul dintre participanți a luat cuvântul și a spus:
-
„Azi dau mărturie personală despre un lucru pe
care nici eu însumi nu l-aș fi crezut
vreodată”. La auzul acestor cuvinte, toți au făcut liniște; îl
cunoșteau foarte bine pe care vorbea pentru că nu era foarte implicat în
problemele religioase.
-
„În mine s-a întâmplat un lucru extraordinar. Avea
cancer în ultima fază și, deși sunt
medic, nu-mi venea să cred, în ciuda durerii de cap continue.
Am fost la mai multe clinici, unde mi-au făcut radiografii, și toate indicau
același rezultat. Deși nu voiam să recunosc, existau probleme: cancer în ultima
faza în propriul meu craniu!”
În sala de
conferințe era o liniște absolută.
-
„Într-o noapte am început să plâng împreună cu
soția mea, deoarece trebuia să înfrunt
această fatală realitate. Ea nu știa ce să-mi spună, doar mă
îmbrățișa. Dar după ușa se afla fiica mea de numai 5 ani, elevă la Colegio del
Pilar, care ne găzduiește azi. În liniște, ea a venit și ne-a îmbrățișat pe
amândoi și prin prudența sa a arătat înțelegere. A întrebat: «Tati, ce ți-a
spus doctorul?» Nimic grav, am răspuns, preocupat să-mi ascund lacrimile.
-
„Dar tu ești medic. Analizele și durerea ta de cap
zilnică… ce-ți spun?” avea un ton
patetic și demn de oamenii în vârstă.
-
„Da, sunt un pic bolnav…”
-
„Fetița m-a îmbrățișat cu multă blândețe până m-a
făcut să plâng în brațele ei. Mi-a
spus suav:
-
„Liniștește-te, tati, în timp ce îmi mângâia zona
parietală a capului, unde aveam acele dureri atroce”.
-
„În acea noapte, m-am lăsat ghidat de ea. M-a luat
de mână, m-a dus în pat, s-a așezat
pe margine, m-a sprijinit și, ca o persoană adultă mi-a zis”:
-
„Dumnezeu nu mă dezamăgește!”
-
„M-a făcut să pun capul pe picioarele ei, și-a
așezat mâinile pe partea capului care mă
durea, și cu o încredere și o credință nemaiîntâlnite, a
spus”:
-
„Mami, hai să ne rugăm pentru sănătatea tăticului
meu. Eu știu o rugăciune”.
-
„Și cu mâinile puse pe capul meu, și-a închis
ochii și a afirmat din nou, cu o enfază
nemaipomenită”:
-
„Dumnezeu nu mă dezamăgește! – și a adăugat –
mămico, să ne rugăm!
-
„închizându-și ochișorii, s-a rugat lent
rugăciunea de la Virgen Pilar, pe care a învățat-
o la Colegiul, cu o devoțiune atât de profundă încât eu însumi
eram înduioșat. Fără să știu cum, simțeam ceva ciudat în creierul meu.
Într-adevăr, îmi reveneam în poala micului meu înger care se ruga cu atâta
încredere. A terminat rugăciunea către Fecioară și a adăugat cereri:
« - Tu, Dumnezeul meu, nu mă poți dezamăgi. Tăticul meu
trebuie să rămână sănătos. Tu nu mă dezamăgești! Mami și cu mine nu putem
rămâne singure…»”.
-
„Sentimentul meu se transforma într-un respect
imens pentru o persoană care îmi
dădea atâtea dovezi de maturitate și de încredere în Acela pe
care eu îl dădeam la o parte… micul meu îngeraș îmi dădea lecții profunde de
Credință”.
-
„Adevărul este că au început să-mi treacă durerile
puternice de cap și, la insistențele
soției mele, am fost la ultima clinică unde îmi făcuseră
radiografiile. Au făcut una șu nu a mai ieșit nimic, alta, și nimic. Au chemat
persoana care îmi făcuse ultimele radiografii și era aceeași care se afla acolo
la Raze X. au optat pentru un nou set de radiografii și nu au găsit nimic! Nu
puteam să cred că acel cancer în ultimă fază plecase din creierul meu așa, ca
și când…”.
-
„M-am dus și la celelalte clinici unde mi-am făcut
mai multe radiografii deoarece, ca
Medic, nu voiam să accept că mă aflam în acel stadiu. Și ce
surpriză mare! La nici una dintre clinici nu au apărut urme ale acelui rău
teribil”!.
-
„Înțelegeți, dragi capi de familie, de ce m-am
întors la Dumnezeu și că micuța mea de
numai 5 ani a fost mereu maestra mea în ce privește Credința”.
Când și-a
terminat mărturisirea, toți plângeam…, în liniște.
Sora
Aracely Brajas, Rector[1]
[1]Sora
aracely Brajas, care face parte din las
Hermánás de la Carida din Santa Fe, a murit neașteptat într-un accident de
mașină, după ce a dictat articolul de mai sus. Ea fusese martoră la cele
întâmplate. Amintirea sa este nepieritoare pentru Colegio Nuestra Señora del
Pilar din Chapinero, Bogota, unde era rector și director la Escuela de Padres.
Odinească-se în pace! Apud Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet, vol. 11, trad.: Sofia alexe, ed.
Pauline, București, 2008, pp. 45-49.
Vremea lui Irod și vremea noastră (2002) - IPS Nicolae Corneanu
Vremea lui Irod și vremea noastră
(2002)
IPS
Nicolae Corneanu
Nașterea Domnului nostru Iisus
Hristos este evenimentul care a schimbat cursul istoriei și care, prin
importanța lui, ne obligă să cugetăm spre a-i înțeleg cât mai bine sensurile.
Sigur că aspectele pe care ni le îmbie sunt numeroase și fiecare de natură să
ne ofere învățăminte de mare preț. Din multele care merită să fie luate în
considerare însă, e bine să gândim la faptul că venirea pe lume a Fiului lui
Dumnezeu a fost marcată de magii care, conduși de o stea, au descoperit staulul
în care Sfânta Fecioară Maria a dat viață Pruncului Iisus, magii care n-au
putut ocoli întâlnirea cu regele Irod, îngrijorat de apariția unui concurent la
tronul pe care îl deținea, care a voit să-i folosească spre a-l identifica pe
posibilul său adversar și care, de asemenea, neascultat de magii însărcinați
a-i comunica informații despre așteptatul nou Împărat, a declanșat acel
asasinat a mii de copii printre care trebuia să se numere și Cel căutata. Avem
așadar două aspecte asupra cărora se cade să insistăm: pe de-o parte, imensa
crimă a lui Irod care a ucis mii de prunci convins că printre ei se va afla și
Iisus, pe cealaltă parte, refuzul magilor de a-L denunța pe Iisus spre a-i
prilejui astfel crudului împărat lichidarea noului născut.
Avem deci în vedere pe Irod care
nesocotit de cei trei magi, se răzbună printr-un act de sălbăticie și de
exterminare în masă, dispunând uciderea tuturor pruncilor din Betleem și din
toate hotarele lui până la vârsta de doi ani. Tradiția spune că au fost
măcelăriți până la paisprezece mii de nevinovați. Actul acesta de genocid (cu
certe rezonanțe în istoria noastră de astăzi) reprezintă pilda pe care omenirea
trebui să nu o urmeze, ci să-i opună o aversiune suprasaturată de criminalitatea
îndârjită și neroadă. Purtarea magilor, în schimb, care-i un act de omenie,
propune pilda cea bună. Ei nu se duc să-l încunoștințeze pe Irod, așa cu
fuseseră solicitați să facă (pasămite pentru ca regele să poată merge să se
închine și el noului născut), refuză să joace rolul denunțătorilor, și-și caută
de drum în vreme ce, cu buzele umflate, păcălitul Irod turbează de mânie și
îngălbenește de ciudă.
Actualitatea celor arătate în
Sfintele Evanghelii este așadar dublă. Într-adevăr, din ziar, emisiuni
radiofonice și imagini ale televizorului, noi cei de astăzi, ce anume citim,
auzim și vedem? Din Asia, din Africa, din America, din Occidentul Europei, Orientul
Apropiat sau Îndepărtat ce aflăm? Mai ales acte vrednice de lumea lui Irod.
Asasinate, violuri, răpiri de avioane și oameni, luări de ostatici, omorâri de
ostatici, atentate cu bombe în gări, aeroporturi, cafenele, restaurante, parcuri,
locașuri de rugăciune și alte locuri publice, jafuri, răpiri de vase,
exterminări de populații, prigoniri, incendieri, înfometări, torturi. S-ar zice
că lumea lui Irod – a omorurilor, cruzimii, neînduplecării și setei de sânge –
a renăscut și s-a extins peste tot locul. Nimic nu pare să-i mai facă plăcere
omului contemporan decât să-și omoare semenul, de preferință în chinuri, să
privească îndelung și cu netăinuită satisfacție cum se perpelește, să-i verse
sângele și, cine știe, să-l bea.
Vechile plăceri ale omului
dintotdeauna au ajuns nevolnice în a procura îndestularea noilor pofte. Nu
băutura, nu mâncarea, nu avuția, nu dragostea trupească, nu ambiția mai pot
pretinde a fi obișnuitele desfătări. Și-au pierdut legitimitatea, prestigiul și
hazul. Egoiste, grosolane, trupești, lipsite de valoare duhovnicească, brutale,
erau totuși străine de înfiorătoarele abisuri ale sadismului colectiv, iar
sângele nu le păta. Și implicau numai răspunderea, persoana și nivelul
sufletesc ale celui în cauză. Se încadrau în perseverenta animalitate a ființei
gânditoare, nu-și arogaseră încă drepturi de intervenție și suzeranitate asupra
semenului făptașului. Erau putem spune, modeste, cunoșteau rușinea, nu-și
organizau publicitatea. Stârnesc, de aceea, în felul lor nostalgia, pentru că
azi sălbăticia celor care recurg la uciderea semenilor cu mijloacele cele mai
inumane nu cunoaște margini.
Alături de lumea lui Irod, și în bună
vecinătate cu ea, stă lumea denunțătorilor pe care magii au respins-o. oare ce
le ceruse regele Irod magilor? Ce însemnau acele informații care urmau să-i fie
date, împărtășite, la întoarcerea lor în drum spre patrie? Nimic altceva decât
un act de pâră, denunț, delațiune, turnătorie (fiecare termen e de ajuns ca să
scoată mai bine la iveală infamia, să iște mai cu tărie scârba). Ca și setea de
sânge și delectarea întru fapte de tortură, denunțul e o caracteristică a timpurilor
noastre. Și ce păcat groaznic și mârșav semnifică! E de ajuns să ne gândim la
ce se întâmpla în perioada dictaturii comuniste spre a înțelege grozăvia
acestui păcat practicat de așa-zișii informatori care nu făceau altceva decât
să-și denunțe semenii. Din nou observăm diferență între vechile păcate omenești
și răspândirea molimei acesteia noi. Căci furul, beția, lăcomia, desfrânarea,
violența sau crima din pasiune pălesc în prezența turnătoriei, a unui păcat
fără riscuri, necondiționat de curaj și niciodată însoțit de circumstanțe
atenuante. Lumea lui Irod și lumea denunțătorilor se completează de minune și
alcătuiesc un tablou de o ferocitate și de o abjecțiune pe care nici formele
cele mai acute ale vechilor păcate omenești – oricât de murdare, monotone,
respingătoare și în fond, de ridicole și deșarte – nu le pot măcar parțial
concura. Denunțul se arată astfel a fi un păcat mai grav decât oricare altul.
Există o vorbă potrivit căreia,
„istoria se repetă”. Experiența noastră a fiecăruia confirmă această zicere.
Numai că repetarea istoriei cunoaște unele diferențe. Există și în vremea
noastră Irozi nemiloși, există și astăzi un fel de magi care asemenea celor din
trecut, în ciuda bunelor intenții care îi animă, sunt uneori puși în situația
de a săvârși un rău la care nici nu s-au gândit, există inși care atentează la
viața semenilor lor, după cum există inși care denunță pe alții nu în scopuri
bune și cinstite, ci doar pentru a-și satisface unele porniri sau pur și simplu
pentru a se pune în slujba unor făcători de rele. Cei dintâi se aseamănă cu
Irod, e clar, ceilalți urmează exemplul lui Iuda care s-a pus în slujba
vrăjmașilor lui Iisus, trădându-L și pregătindu-I astfel răstignirea. Dacă
urmașii lui Irod au existat dintotdeauna și există chiar și astăzi, denunțători
asemenea lui Iuda au existat mai ales pe vremea comuniștilor, când atâția au
suferit de pe urma denunțătorilor de genul celor care au existat și la noi,
care însă nu s-au pocăit, asemenea lui Iuda, ci îi întâlnim și astăzi, senini
și fără remușcări, de parcă n-ar fi făcut nimic.
Irozii de astăzi nu mai ucid prunci
în căutarea lui Iisus, ci ei sunt soți care-și ucid soțiile, mame care își ucid
noii născuți, hoți și tâlhari care ucide spre a fura etc. pe plan mondial apoi
sunt cei de un neam care ucide pe cei de alt neam, sun teroriști care ucid în
numele unor așa-zise interese sau chiar principii, sunt aparținătorii unor
ideologi care ucid pe cei care îi consideră adversarii lor etc.
Rămânând însă la cele dimprejurul
nostru, să ne străduim a urma pilda magilor care L-au cinstit și apărat pe noul
născut în peștera Betleemului, să ne străduim a respinge fapte ca cele ale lui
Irod, în totul să slujim vieții, apărării ei și bunei înțelegeri între oameni[1].
LinkWithin
