luni, 24 ianuarie 2022
sâmbătă, 22 ianuarie 2022
luni, 17 ianuarie 2022
Despre avva Antonie (Sfântul Antonie cel Mare) – 17 ianuarie
Despre avva Antonie
(Sfântul Antonie cel Mare) – 17
ianuarie
Patericul începe cu un grupaj de apoftegme
despre Antonie cel Mare, figura emblematică a monahismului egiptean. Antonie
își datorează renumele biografiei pe care i-o consacră Atanasie, episcopul
Alexandriei, la câțiva ani după moarte. Vita
Antonii, tradusă rapid în latină, coptă, siriacă etc., propune un model de
sfânt egiptean în opoziție clară cu modelele spirituale păgâne sau
creștin-păgâne (Origen, de pildă). De asemenea, personajul lui Atanasie – care
nu trebuie confundat neapărat cu adevăratul Antonie -, încarnează o atitudine
antipolitică, fățis antiimperială. El se înscrie în tradiția radicalistă Bisericii. După încetarea persecuțiilor
anticreștine, rolul foștilor martiri, persecutați de puterea seculară, este
preluat de „noii martiri”, „martirii conștiinței”, persecutați armatele
demonilor. Antonie a trăit peste o sută de ani (250-356). S-a născut într-o
familie de creștini copți destul de înstărită. Rămâne orfan la optsprezece ani,
împreună cu o soră mai mică. Orfanitatea îl face și mai sensibil la mesajul
Evangheliei. Convertirea se produce într-o duminică, în timpul Liturghiei, când
aude cuvintele pe care Iisus i le spune tânărului bogat, în Mt 19, 21: „Dacă vrei să fi desăvârșit, du-te vinde-ți
averile, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer”. Antonie face
întocmai, își vinde partea lui de moștenire, păstrând-o numai pe cea a surorii
sale (devenită, și ea, ulterior, călugăriță). Începe viața monastică în propria
locuință (la începutul creștinismului „monah” desemnându-l pur și simplu pe
„cel care trăiește singur”). Curând descoperă, al marginea satului, un „bătrân”
experimentat, pe care-l frecventează o vreme. Inițiat în pustnicie, se retrage
într-un mormânt părăsit. Rămâne aici timp de treizeci și cinci de ani, în post,
rugăciune, abstinență, singurătate. Un prieten îi aduce regulat porția de
mâncare pe câteva luni. Este perioada cea mai dramatică din viața lui
spirituală. Felul său extraordinar de viață atrage și fascinează. Își face
numeroși discipoli, care însă îl vor obliga să se retragă mai adânc în pustiu,
într-o cazemată distrusă, la Pispir, pentru a regăsi liniștea și singurătatea
propice hesychiei și contemplației.
În timpul persecuțiilor lui Dicolețian pleacă la Alexandria, dar martirul
trupesc îi este refuzat. Se instalează „pe muntele interior”, lângă Marea
Roșie, un munte care se numește și acum Muntele Sfântului Antonie, de pe
culmile căruia se zărește Sinaiul. Aici a rămas până la moarte, vizitat de
frați de la mănăstirile „din vale” și înconjurat de grija filială a doi
discipoli. Dumnezeu îi revelează momentul morții. Antonie își împarte „averea”
– hainele sfințite cu care trăise – celor doi ucenici, poruncindu-le săi ascundă trupul neînsuflețit într-un loc
neștiut de nimeni, ca să nu poată fi dezgropat, mumificat și transformat în
relicvă, adică slăvit. Cu acest gest de smerenie supremă se încheie viața sa
pământească. Apoftegmele adaugă anumite trăsături acestui „portret” realizat de
Atanasie. Antonie este theodidactul
prin excelență. El comunică direct, prin viziune și rugăciune, cu Dumnezeu
având mai multe harisme, între care se remarcă discernământul, clarviziunea și
sensibilitatea hermenetuică (se mișcă prin Biblie cu o dexteritate uluitoare).
Imaginea, construită de biograful său politician, a unui țăran neșlefuit,
analfabet, incult, adversar al culturii grecești, trebuie corectată. Teologia
centrată pe comuniunea sufletului cu Sfântul Duh, conținută în scrisorile
transmise sub numele sau (primele șapte cu siguranță autentice), mistica de
nuanță origeniană de interpretare ale Sfintei Scripturi ne dau o imagine mai
puțin „rurală”, mai „cazonă” și mult mai destinsă și urbană despre marele
Antonie. Această imagine este confirmată și de apoftegmele incluse în Pateric. Biserica Ortodoxă îl
sărbătorește la 17 ianuarie[1].
Câteva cuvinte din învățăturile lui:
3.
„Cineva
l-a întrebat pe avva Antonie: «Ce trebuie să păzesc, ca să fiu plăcut lui
Dumnezeu?» Bătrânul a răspuns: «Păzește ce-ți poruncesc: oriunde mergi, ține-L
pe Dumnezeu în fața ochilor tăi, orice face, urmează mărturia Sfintelor
Scripturi; și-n orice loc te așezi, nu-l părăsi degrabă! Păzește aceste trei
porunci și te vei mântui!»”[2].
13. „Un vânător de sălbăticiuni din
pustiu l-a văzut odată pe avva Antonie glumind cu frații. Bătrânul, dorind să-i
dovedească acelui că trebuie din când în când să lase de la dânsul (synkatabainein) fraților, i-a zis:
«Pune o săgeată în arcul tău și întinde!». El a făcut întocmai. Îi zice iar:
«Întinde și mai mult!». Și a întins. Și încă o dată: «Întinde!». Atunci
vânătorul spune: «dacă întinde peste măsură plesnește arcul!». Bătrânul
răspunde: «Tot așa se întâmplă și cu lucrul lui Dumenzeu. Dacă ne întindem cu
frații peste măsură, îndată se rup. Trebuie ca, din când în când, să lăsăm de
la noi». Auzind acestea vânătorul s-a smerit și după ce-a cules multe alte
lucruri folositoare de la bătrând a plecat. Iar frații, întărindu-se, s-au
retras, fiecare la locul său[3].
15. „Un călugăr a fost lăudat de frați
înainte avvei Antonie. Acesta s-a dus la călugăr și l-a încercat dacă suportă
disprețul. Și văzând că nu, i-a spus: «Semeni cu un târg minunat împodobit prin
față, dar prin spate jefuit de tâlhari»”[4].
16. „Un frate i-a zis avvei Antonie:
«Rogă-te pentru mine!». Bătrânul îi răspunde: «Nici eu și nici Dumnezeu nu ne
milostivim de tine, dacă tu însuți nu te străduiește și nu te rogi lui
Dumnezeu!»”[5].
27. „Trei părinți obișnuiau să meargă în
fiecare an la fericitul Antonie. Doi dintre ei îl întrebau despre gândurile lor
și despre mântuirea sufletului. Unul tăcea și nu întreba nimic. După un timp
avva Antonie îi zice: «Vii aici de o
grămadă de vreme și nu mă întrebi niciodată nimic». El i-a răspuns: «Îmi ajunge
să te privesc, părinte»”[6].
32. „Avva Antonie a zis: «Eu nu mă mai
tem de Dumnezeu, ci-L iubesc pe Dumnezeu, fiindcă
iubirea alungă teama»” (1 In 4, 18)[7].
Viața și scrierile Sfântului Antonie cel Mare – 17 ianuarie
Viața și scrierile
Sfântului Antonie cel Mare – 17
ianuarie
„Omul bun și iubitor de Dumnezeu nu mustră pe
oameni pentru rele când sunt de față; iar în dos nu-i bârfește. Dar nici celor
ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie”.
Sfântul
Antonie cel Mare
Sfântul Antonie a fost cel dintâi
monah care s-a retras în pustiu, fiind urmat de mai mulți ucenici. Viața lui,
care a umplut de uimire lumea din acea vreme, a fost descrisă de Sfântul
Atanasie, patriarhul Alexandriei.
Născut într-un sat din Egiptul de
Mijloc, după moartea părinților săi, țărani cu bună stare,
Antonie s-a hotărât,
pe la vârsta de 18-20 de ani, să vândă tot ce moștenise, să împartă săracilor
și să-și închine viața Domnului. Aceasta s-a întâmplat pe la anul 270 după
Hristos. La început nu s-a depărtat prea mult de locurile în care trăiau
oamenii. Câtăva vreme i-a slujit drept adăpost un mormânt gol. Pe urmă,
crescându-i dorința după singurătate, s-a retras în munții nisipoși de pe malul
drept al Nilului. Mai târziu a părăsit și acest loc, și pe monahii care se
strânseseră în jurul lui și s-a dus în mijlocul pustiei din preajma Mării
Roșii, de unde venea numai la anumite răstimpuri pentru a da sfaturi
pelerinilor care alergau să i le ceară. A murit la 356 și a fost înmormântat
într-un loc necunoscut, neavând lângă el decât doi oameni de încredere, cărora
le-a poruncit să nu descopere locul mormântului.
Ca scrieri adevărate ale lui au fost
dovedite până acum șapte scrisori, amintite încă de Sfântul Ieronim[1]. Aceste
șapte epistole le avem tipărite (în Migne, Patrologia
Graeca, tom. 40) în două redacții, ambele în traducere latină. Prima
redacție 9col. 997-1000) e o traducere a lui Symphorian Champerius, de la 1516,
după un manuscris grec, care n-a fost indicat și a rămas necunoscut. O a doua,
care cuprinde un text mai larg, tradus de pe un manuscris arab, o formează
primele șapte epistole din cele douăzeci, date toate sub numele lui Antonie
(col. 999-1066), din care însă pe cele treisprezece din urmă (col. 1016-1066)
Klejna le-a dovedit că sunt ale lui Ammonah, ucenicul și urmașul lui Antonie la
conducerea chinoviei de la Pispir. În timpul mai nou a început să fie
descoperit și textul copt, cel original, al unora din aceste epistole.
O. Bardenhewer (Geschicte der altkirchlichen Literatur, vol. 3, ed. 2, p. 81) scira
la 1923, până nu se dovedise că aceste epistole sunt ale lui Antonie, că ele nu
pot fi ale lui și motivul că sunt prea de cuprins general și lipsite de putere
și de sevă ca să fie de la marele ascet.
Cum stăm însă cu autenticitatea celor
170 de capete pe care Nicodim Aghioritul, care a trăit la sfârșitul veacului al
18-lea, le-a așezat în fruntea Filocaliei?
Nici Bardenhewer, nici Viller-Rahner, din care iau acest însemnări, nu le
pomenesc între scrierile atribuite lui Antonie. Ele nu se cuprinde nici în Patrologia lui Migne. Nu știm, de
asemenea, după ce manuscrise le-a luat Nicodim Aghioritul. Ne dă aceasta
dreptul să afirmăm cu siguranță că nu sunt ale Sfântului Antonie? Nu, acest
drept nu-l avem. Chiar dacă azi el nu s-ar mai găsi în nici un manuscris ascuns
pe cine știe unde, Nicodim Aghioritul le-a luat sigur din vreun manuscris care
s-a putut pierde. Faptul că aceste capete au și ele același caracter general nu
poate fi un argument sigur că nu sunt ale lui Antonie, cum nu e nici pentru
epistole. Oarecari înrudiri interne între aceste capete li epistole se pot
constata, deși ele sunt o lucrare deosebită, cu propriul ei cuprins. Asemenea
înrudiri am avea, de pildă, în ideea de „om rațional”, pe care o folosesc și
capetele și epistolele; în prețul ce se pune și în unele, și în altele pe
„deosebirea între bine și rău”, pe caracterizarea lui Dumnezeu ca „medic”
ș.a.m.d.[2].
[1] Dovada a făcut-o F. Klejna, „Antonius und
Ammonas. Eine untersuchung über Herkunft und Eigenart der ältesten
Mönchbriefe”, în Zeitschrift für
katholische Theologie 62 (1938), 309-348. (Cf. Marcel Viller, SJ, und Karl
Rahner, SJ, Aszese und Mystik in der
Väterzeit, Fr. I. Br., Herder, 1939, p. 89.
[2]
Filocalia sau culegere din scrierile
Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși,
vol. 1, Traducere din grecește, introduceri și note de Preotul Profesor Dr.
Dumitru Stăniloae, ed. IBMBOR, București, 2008, pp. 9-11.
joi, 13 ianuarie 2022
luni, 10 ianuarie 2022
Mănăstirea „Sfântul Teodosie” (Betleem) (II)
Mănăstirea „Sfântul Teodosie”
(Betleem)[i]
Mănăstirea se află la aproximativ 8
km de Betleem și locul ei este legat de peștera în care au poposit cei trei
magi de la Răsărit, când au venit să I se închine Domnului.
Numele locașului este legat de
sfântul care întemeiază prima mănăstire cu viață de obște, Sfântul Teodosie.
Acesta, conform informaților pe care le avem din Viețile Sfinților, s-a
născut în părțile Capadociei (Turcia de astăzi în anul 424. Aproape de vârsta de
30 de ani pleacă la Locurile Sfinte și după ce primește binecuvântare de la
duhovnicul său, în Antiohia, se reîntoarce în Țara Sfântă, unde prin rugăciune,
Dumnezeu îi descoperă locul peșterii magilor: „Locul îi era cunoscut, însă
mulțime de peșteri se găseau acolo. Punându-și nădejdea în Domnul, Sfântul
Teodosie a postit și s-a rugat cu multă râvnă. Apoi a luat un tămâier, a pus
cărbuni stinși, tămâie și a cercetat pe rând peșterile. Lângă peștera cea
adevărată, cărbunii s-au aprins singuri, iar aroma jertfei celei bine-plăcute
s-a înălțat îndată, mulțumind Bunului Dumnezeu pentru marea Sa îndurare”[1].
Între
anii 465-475, Sfântul Teodosie reușește să ridice aici o mănăstire, iar în
jurul său se va aduna o mulțime de ucenici care vor respecta regulile monahale
stabilite de el. Amplasarea mănăstirii pe un platou înalt făcea posibilă
observarea unor locuri deosebite din Țara Sfântă: Muntele Măslinilor, Betleemul,
Marea Moartă și pustia Carantaniei. Numărul viețuitorilor ajunse la 700 de
monahi, iar daniile făcute de diferite persoane și pelerini au ajutat la
consolidarea bisericii, a chiliilor și a ale celorlalte anexe de trebuință
obștii și a pelerinilor la Locurile Sfintei, la care s-a adăugat o școală
mănăstirească unde erau instruiți în învățătura teologică și duhovnicescă
tinerii neofiți. Pe lângă școală s-au construit în mănăstire diferite ateliere
în care se confecționau diferite obiecte necesare pentru obște, precum și
pentru vânzarea acestora, iar sumele de bani obținute erau folosite la întreținerea
locului.
În
învățăturile Sfântului Teodosie, desăvârșirea călugărului se arăta în
îndeplinirea ascultărilor și săvârșirea faptelor bune în folosul aproapelui[2].
Sfântul
Teodosie a trecut la cele veșnice la 11 ianuarie 529, la vârsta de 105 ani. A
fost înmormântat în Peștera Magilor de lângă mănăstire, unde se află și
mormintele altor sfinți: Sfânta Sofia (mama Sfântului Sava cel Sfințit); Sfânta
Teodota (mama Sfinților Cosma și Damian); Sfântul Ioan Moshu (cel care a alcătuit
Limonariul sau Livada cu flori duhovnicești, o colecție de istorioare și
învățături ale marilor viețuitori din Palestina); Sfânta Maria (mama Sfinților
Arcadie și Ioan).
Sfântul
Sofronie, cel care îi urmează Sfântului Teodosie, va continua lucrarea lui.
Acesta s-a mutat la Domnul la 21 martie 546. Urmașii lui Sofronie au fost
Rufos, Stratigios și Modest. Ultimul dintre aceștia a fost martor al
teribilului masacru săvârșit de perși în anul 614, când aproape toți viețuitorii
au fost uciși.
În timpul secolelor XII-XIII,
mănăstirea este refăcută, dar nu rezistă multă vreme, deoarece terenul din
jurul ei va fi folosit de populația locală în scopul cultivării lui.
În anul 1881, datorită trecutului
deosebit, locul va fi cumpărat de Fotios Alexandritis, directorul Seminarului
„Sfânta Cruce”, iar în 1896 la 11 ianuarie, ziua de prăznuire a Sfântului
Teodosie, patriarhul Ierusalimului sfințește noua fundație a bisericii. În 1950,
se vor finaliza lucrările de la biserică, în timpul Cuviosului Leontie din
Creta.
În interior se află așezate spre
închinare, mici racle cu părticele din moaștele mai multor sfinți. Biserica
este împodobită cu icoane ale Sfinților Cuvioși Sava și Teodosie. Pardoseala este
realizată din granit și marmură, în mijlocul căreia se află vulturul bicefal,
simbolul Patriarhiei Ecumenice. În pronaos, pe partea stângă după intrare, se
află așezate în racle din lemn părticele din moaște ale părinților viețuitori
în mănăstire, uciși in timpul masacrului provocat de persani.
[i]
Diac. Dr. Andrei-Mihai Zaieț, Ghidul
pelerinilor în Țara Sfântă, Peninsula Sinai și Iordania, ed. Basilica a
Patriarhiei Române, București, 2016, pp. 137-140.
[i]
Diac. Dr. Andrei-Mihai Zaieț, Ghidul
pelerinilor în Țara Sfântă, Peninsula Sinai și Iordania, ed. Basilica a
Patriarhiei Române, București, 2016, pp. 137-140.
Sf. Grigorie de Nyssa - Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman
Sf. Grigorie de Nyssa
Viața.
Sg.
Grigorie de Nyssa s-a născut în jurul anului 335 în Cezareea Capadociei, ca
frate mai mic al Sf. Vasile cel Mare. A primit educația și instrucția
elementară în familie, îndeosebi de la sora sa Macrina și de la fratele său Vasile,
pe care-l stima în chip deosebit numindu-l „tatăl și învățătorul său” (Scrisoarea 13) și pe care-l compara cu
Moise, cu Samuel, cu Ilie, cu Ioan Botezătorul și cu Pavel. Și-a completat
cultura prin legătura sa cu Libaniu și alți oameni de seamă ai timpului. Grație
atmosferei din familie, Grigorie a îndrăgit Biserica și a ajuns chiar până la
rangul de citețe în ierarhia inferioară. Petru motive pe care nu le cunoaștem
bine, el s-a depărtat de Biserică, a devenit profesor de retorică și s-a
căsătorit. A profesat câtva timp retorica, dar în urma morții soției sale
Teosebia, „cu adevărat sfântă și cu adevărat soție de preot” și în urma
îndemnurilor fratelui său Vasile și a prietenului său Grigorie de Nazianz,
autorul nostru s-a retras la mănăstirea întemeiată de fratele său Vasile, pe
malul râului Iris în Pont. A stat aici aproximativ 10 ani, până în 371, când
Sf. Vasile l-a ales episcop de Nyssa, o mică localitate în partea extrem
răsăriteană a Capadociei. Ca episcop, Sf. Grigorie n-a mulțumit exigențele
administrative și misiunile de politică bisericească ala fratelui său. Dacă Sf.
Grigorie de Nyssa făcea figură de diplomat mediocru, în schimb el era foarte
învățat și de o credință profundă. Pentru a scăpa de el, arienii i-au înscenat
vina de a fi delapidat niște bunuri bisericești. E condamnat de arieni într-un
sinod local la Nyssa, unde a fost depus din treaptă, la 376. Ar fi fost
arestat, dacă n-ar fi fugit. După moartea lui Valens (9 august 378), el se
reîntoarce și e primit triumfal (Scris. 6).
După moartea fratelui său Vasile, sf. Grigorie se prezintă ca unul din
apărătorii „cei mai autorizați ai Ortodoxiei în Asia Mică. Sinodul de la
Antiohia (379) îi încredințează misiunea de inspector bisericesc în Pont,
Palestina și Arabia. În acest timp el e ales mitropolit de Sevasta, în Armenia,
unde a fost reținut zice el – câteva luni, ca „într-o captivitate babilonică” (Scris. 19). Telentul oratoric și știința
teologică ale Sf. Grigorie au fost apreciate superlativ la sinodul Ii ecumenic
(381) unde el a fost proclamat „stâlp al Ortodoxiei”. Renumele de care se
bucura ca orator a făcut ca Sf. Grigorie să fie chemat să rostească numeroase necrologuri,
printre altele pe acelea la moartea prințesei Pulheria și la moartea
împărătesei Flaccilla. Știm că el a luat parte și la un Sinod de la
Constantinopol în 349. După această dată nu se mai știe nimic despre el. a
murit probabil în 394 sau 395. Sf. Grigorie de Nyssa are într-un grad mai mic
calitățile de administratori ale Sf. Vasile și e un orator mai puțin elegant ca
Sf. Grigorie de Nazianz, dar el îi egalează pe amândoi în teologie și îi
depășește prin puterea de speculației.
Opera.
Scrieri și omilii exegetice: Despre
crearea omului, scrisă în 379, după moartea sf. Vasile și dedicată fratelui
său mai mic, Petru de Sevasta. Această lucrare completează Omiliile Sf. Vasile la Hexaemeron,
care s-au oprit la ziua a cincea a creației. Lumea a fost făcută pentru om,
care e regele ei. Slăbiciunea aparentă a omului a făcut posibilă dezvoltarea
civilizației. Omul e chipul lui Dumnezeu, ca și Acesta, chipul este netrupesc,
dar sufletul rezidă în trup. Partea conducătoare a sufletului, adică mintea, nu
sălășluiește într-o parte specială a trupului. Explciă alegoric crearea
sexelor. Combate concepția origenistă despre preexistența sufletelor, dar
reține ideea de apocatastază și de mântuire generală. Materia, ca și răul, sunt
umbre. Ele vor dispărea. Combate metempsihoza. Trupul și sufletul încep odată
și se dezvoltă în paralel. Sfârșitul tratatului se ocupă cu descrierea amănunțită
a structurii corpului (Puech, op. cit.,
III, p. 402-404); Apologie, adresată
fratelui său Petru pentru Hexaemeron scrisă puțin timp după cea precedentă. Ea
e menită să răspundă la unele nedumeriri și critici pe care le treziseră Omiliile la Hexaemeron ale sf. Vasile.
Ideea de creație se poate armoniza cu aceea de evoluție. Puterea și știința
întrebuințate de Dumnezeu pentru crearea fiecărei părți a totului sunt urmate
de o înlănțuire necesară potrivite unei anumite ordini. Ceea ce rațiunea
explică logic, Moise a exprimat istoric. Toate lucrurile existau potențial în
primul impuls creator al lui Dumnezeu ca o putere seminală aruncată pentru
crearea lumii, dar în act. Lucrurile individuale nu existau încă (P.G. 44, col.
77 D). creația a avut loc odată (Ibidem,
col. 77 C). Natura este în continuă mișcare și transformare (Ibidem, col. 108 AB). Elementele au
deosebiri și corespondențe care ușurează trecerea de la unul al altul; Despre viața lui Moise, scrisă către
sfârșitul vieții, fiindcă autorul vorbește în ea despre perii săi albi. Poarte
ca subtitlu Despre desăvârșirea cea după
virtute și e adresată unui tânăr Cezar, care-i ceruse un model de viață
perfectă. Autorul la începutul lucrării spune adresantului ce-i e greu să dea
răspuns la o asemenea problemă, pentru că virtutea este în continuu progres,.
Cu toate acestea, deși desăvârșirea în sine este inaccesibilă, totuși se poate
face o idee despre ea cercetând viața aleasă a oamenilor îmbunătățiți, dintre
care cel dintâi e Moise. Moise pe muntele Sinai, simbolizează râvna sufletului
omenesc după unirea cu Dumnezeu. Ex expune viața lui Moise, după care se
meditează mistic faptele din cadrul acestei vieți. Despre ??????????. este un mic tratat de demonologie. Comentând
textul din I regi 28, 12-18, autorul, spre deosebire de Origen, dar în acord cu
Metodiu de Olimp și cu Eustațiu de Antiohia afirmă că umbra care s-a arătat lui
Saul n-a fost sufletul lui Samuil ci un demon supus vrăjitoarei din Endor (P.G.
45, col. 112, VII C). La titlurile
Psalmilor e o introducere la studiul Psalmilor. În fond e un tratat de
desăvârșire vorbind despre înălțarea spirituală a sufletului prin virtute: La Psalmul VI, despre Octavă, completează
lucrarea precedentă, tratând despre purificare și ascensiune spirituală:
tâlcuire exactă la Eclesiastul lui
Solomon în opt omilii, dă o interpretare morală acestei cărți. Scopul este
înălțarea mistică. Tâlcuire exactă la
Cântarea Cântărilor în 15 omilii, interpretează cuprinsul acestei cărți în
sensul nuanței mistice a sufletului cu Dumnezeu. La Noul Testament, autorul
ne-a lăsat următoarele serii de omilii: Despre
Rugăciunea domnească, în cinci omilii, dintre care prima tratează despre
rugăciune în general, iar celelalte dau tâlcuirea ortodoxă clasică. La fericiri, în opt omilii care
tratează, în general, despre aceeași înălțare a sufletului către Dumnezeu.
Lucrările exegetice ale Sf. Grigorie de Nyssa au o importanță deosebită pentru
doctrina sa teologico-mistică și filosofică. Fie stau sub influență
neoplatonică și se servesc general de metoda alegorică.
Scrieri
dogmatico-polemice. Operele polemice: Contra lui Eunomiu,
în 12 cărți, sau 13 cărți dacă a 12-a se împarte în două. Autorul combate aici
în primul rând una din operele cele mai de seamă ale lui Eunomiu contra Sf.
Vasile. Apologia apologiei, în trei
cărți, apoi o Expunere de credință a
ereziarhului prezentată de această
dată împăratului Teodosie în 383. Apologia
apologiei pe care o combate Sf. Grigorie poate fi reconstituită aproape în
întregime din opera ????????????? Sf. Grigorie combate cu măiestrie erezia
eunomiană deși el este inegal în opera sa. Contra
lui Eunomiu. El nu prezintă întotdeauna cu claritate obiecțiile
adversarului și propriile sale replici nu sunt ireproșabil organizate; Contra lui Apolinarie, combate tratatul
lui Apolinarie intitulat Demonstrația
întrupării divine după asemănarea omului. Această lucrare e cea mai
importantă dintre toate scrierile antiapolinariste păstrate. Cuprinde 59
capitole. Autorul rezumă fidel opera lui Apolinarie și combate hristologia
apolinaristă în linii mari și în amănunt. Tratatul Contra lui Apolinarie e o lucrare de adâncime și autoritate în
teologia Capadocenilor; Contra lui
Apolinarie-Către Teofil al Alexandriei scris înaintea tratatului precedent,
semnalează patriarhului din Alexandria primejdia apolinarismului și cere
condamnarea acestuia; Despre Sf. Duh, contra macedonienilor și pnevmatomahilor,
în 25 capitole, lucrare mediocră.
Opere dogmatice: Marele Cuvânt
Catehetic, cea mai importantă și sistematică operă dogmatică a Sf. Grigorie
de Nyssa. E scrisă, probabil pe la 385 și cuprinde 40 capitole, afară de
introducere. E adresată dascălilor creștini însărcinați cu instruirea
catehumenilor. Introducerea tratează despre metoda pe care trebuie s-o
folosească dascălul. Cuprinsul lucrării are trei părți: 1) Prima (cap. 1-4),
tratează despre Dumnezeu și Sf. treime; 2) A doua (cap. 5-32) despre păcat,
despre întrupare și mântuire prin Hristos; 3) A treia (capitolele 33-37) despre
Botez și Euharistie; cp. 38-40 vorbesc despre roadele credinței. În cursul
expunerii, autorul combate pe arieni, apolinariști, manihei, iudei și păgâni.
Tratatul Sf. Grigorie e substanțial, dens, plin de tot ceea ce cugetarea
elenică și creștină au creat mai solid și mai rezistent, uneori original, dar
adesea sub influență platonică, origenistă, atanasiană sau chiar sub influența
Sf. Metodiu de Olimp (A Puech, op. cit.,
III, p. 424). E o punte dogmatică între tratatul lui Origen – Περίαρχων și acela a lui Ioan Damaschin
– Dogmatica; Cuvânt despre suflet și
despre înviere sau Macrinia, consacrat surorii sale Macrina și scris
probabil pe la 380. E o imitație parțial reușită a celebrului dialog platonic Phaidon, care relatează ultimele momente
și idei ale lui Socrat despre moarte. Sf. Grigorie pune pe seama surorii sale
Macrina ideile sale despre originea omului, despre suflet, despre moarte,
despre învierea morților și apocatastază; Contra
destinului e reproducerea unei discuții avute cu un filosof păgân la
Constantinopol. Acest filosof pe cate Grigorie voia să-l convingă să treacă de
la păgânism la creștinism, susținea morțiș că totul e supus destinului și că
dacă el e destinat să ajungă creștin, va ajunge chiar fără voia creștinilor, că
împotriva destinului nu se poate face nimic. Autorul nostru întreabă dacă
destinul nu e Dumnezeu, la care filosoful răspunde ironic și negativ. Rolul
astrelor în viața oamenilor nu se poate stabili cu certitudinea și cu precizia
de care vorbește filosoful; Despre copiii
care mor de timpuriu, către Hieriu încearcă să justifice Providența față de
moartea timpurie a atâtor ființa omenești; Despre
Sf. Treime și Contra pnevmatomahilor că Sf. Duh e Dumnezeu, către Eustațiu;
Despre deosebirea dintre esență și
ipostasă, către Petru fratele său. Despre
suflet către Tațian, nu sunt de o autenticitate sigură; Că nu sunt trei Dumnezei, către Ablabiu,
încearcă să demonstreze că cele trei Persoane ale Sf. treimi, îndeosebi despre
Fiul și Sf. Duh și raportul acestora cu Tatăl; Sf. Duh e Dumnezeu; Contra grecilor, după noțiunile comune
discută fără ajutorul Scripturii noțiunile de persoană, esență și ipostasă pe
care le aplică Persoanele Sf. Treimi; cuvânt despre dumnezeirea Fiului și Sf.
Duh, ținut la Constantinopol în 383, îi combate pe anomei, pe care-i compară cu
epicurienii, adică cu ateii.
Scrieri ascetice: Despre feciorie, scris înainte de episcopat, pe la 370.
Fecioria face din suflet mireasa lui Hristos pe care acesta o cheamă spre o
desăvârșire din ce în ce mai mare. Autorul nostru citează ca modele de feciorie
pe Maria sora lui Moise, pe Fecioara Maria, pe Iisus Hristos, pe Ap. Pavel și
pe toți aceia care ca și el au vrut să fie răstigniți împreună cu Hristos. Viața Sf. Macrina, sora autorului și a
Sf. Vasile. Această biografie scrisă cu talent și căldură arată cum se practica
asceza în Ponta, în veacul IV. Macrina aceasta, numită cea tânără, nepoată a
Macrinei celei Bătrâne, a jucat un rol mare în educația și orientarea tuturor
fraților ei, de la Sf. Vasile cel Mare până la Sf. Petru de Sevasta. Ea a
determinat, prin învățătura creștină și prin aleasa ei viață personală, pe
frații ei, la îmbrățișarea vieții ascetice și a râvnei după desăvârșire. Patru
lucrări mici tratează special problema desăvârșirii: 1) Către Harmonios despre sensul numelui de creștin; 2) Către monahul Olimp despre desăvârșire și
cum trebuie să fie creștinul; 3) Despre
ținta cea după Dumnezeu și despre asceza cea adevărată; 4) Către cei mâhniți de pedepse.
Cuvântări morale: 1) Contra celor ce
amână Botezul; 2) Contra cămătarilor;
3) Despre iubirea de săraci și despre
binefacere, două cuvântări; 4) La
cuvântul „Cine face desfrânare păcătuiește față de propriul său trup”; 5) Către cei îndurerați pentru cei ce s-au
mutat din această viață în iad; predici la sărbători împărătești; 1) La Bobotează; 2) Cinci predici la Paște, dintre care se pare că a doua și a cincea
nu sunt autentice: 3) La înălțarea lui
Hristos; 4) Cuvânt la Sf. Duh (sau
la Rusalii); Panegirice: 1) La Sf. Ștefan întâiul mucenic, două
cuvântări; 2) La marele mucenic Teodor;
3) La Sf. patruzeci de mucenici, două
cuvântări; 4) La patruzeci de mucenici;
Necrologuri: 1) Cuvânt funebru la Marele
Vasile, propriul frate; 2) Lauda Sf.
Părintelui nostru Efrem; 3) Cuvânt
funebru la Marele Meletie, episcopul Antiohiei; 4) Cuvânt la moartea Pulheriei; 5) Cuvânt
funebru la moartea împărătesei Flaccilla; 6) La viața Sf. Grigorie, făcătorul
de minuni.
Scrisorile:
26
în ediția Migne plus o scrisoare canonică, dar 30 la număr în ediția G.
Pasquali, 1925. Au în mare caracter personal.
Doctrina.
Sf.
Grigorie de Nyssa a fost numit „capul care cugetă”, între Sf. Vale supranumit
„brațul care lucrează” și Sf. Grigorie denumit „gura care vorbește”. „Capul
care cugetă” nu în înțelesul că ceilalți doi mari Capadocieni n-ar fi avut cap
și n-ar fi gândit, ci în acela că episcopul de Nyssa a fost mintea cea mai
speculativă și mai sistematică în ansamblul acestor Părinți ai Bisericii. Sf.
Grigorie a făcut mare uz de filozofie. El se folosește la maxim de datele
rațiunii. Toate elementele credinței care pot suporta argumente raționale sau
judecăți de valoare sunt prezentate – în primul rând ca adevăruri raționale. Ar
fi însă o greșeală se se susțină că Sf. Grigorie e un raționalist pur.
Raționamentul său e de fapt o încredere de a justifica și a sistematiza – în
măsura posibilului – datele revelației prin acelea ale științei și filozofie.
Că nu toate datele revelației pot fi supuse acestei operații, se înțelege de la
sine. Baza teologiei Sf. Grigorie e Sf. Scriptură pe care el o interpretează
cel mai adesea alegoric, îndeosebi în lucrările sale mistice și de edificare.
Teognosia
sau
cunoașterea lui Dumnezeu o una din problemele cele mai dezbătute de Sf.
Grigorie în operele sale. Cunoașterea lui Dumnezeu e scopul vieții noastre. Ea
e rațională și naturală pe măsura ridicării treptate de la elementele firii
celei mari și de la elementele firii umane până la hotarul dintre sensibil și
suprasensibil. Dar cunoașterea rațională sau naturală e continuată de
cunoașterea mistică. Cei înaintați pe calea desăvârșirii se unesc cu Dumnezeu
prin υεωρία (contemplare) adică prin
privirea nemijlocită a lui Dumnezeu.
Sf.
Treime. Esența (ουσια) divină
nu este împărțită în trei esențe (ουσιαι)
după cele trei Persoane. Potrivit cunoscutei teorii platonice a universalelor
deosebirea Persoanelor divine stă numai în relațiile lor. Lucrarea lui Dumnezeu
în afară este comună celor trei Persoane. Persoanele umane nu au o existență
continuă din una și aceeași persoană, ci unele din acesta, altele din cealaltă,
iar cauzele se prezintă în multe și felurite elemente față de cele cauzate. În
Sf. Treime însă, lucrurile nu stau așa. Este Una și aceeași Persoană a Tatălui
din Care Se naște Fiul și Sf. duh purcede. De aceea zoi zicem că unicul
Dumnezeu este, la propriu ???????????? celor cauzați de El, întrucât El
???????????????????????????????????????????????????????? nici prin timp,
nici prin loc, nici prin voință, nici prin ocupație, nici prin lucrare, nici
prin afecțiune, nici prin nimic din cele ce se iau în considerare la oameni.
Deosebirile, dacă poate di vorba de așa ceva între Persoanele treimice, nu sunt
de natura sau ființă, ci de relație. Tatăl este Tată și nu Fiu, Fiul este Fiu
și nu Tată de asemenea, Sf. Duh nu e Tatăl, nici Fiu. Iată de ce nu se poate
spune că cele trei Persoane sunt trei Dumnezei (Contra Grecilor după noțiunile comune, P:G. 45, 180 B C D). tatăl
este cauza. Fiul este „Cel din cauză”. Cele trei Persoane au în comun
dumnezeirea. Fiul și Sf. Duh au comun faptul că amândoi sunt din Tatăl. Fiul e
cauzat de Tatăl prin naștere, iar Sf. Duh e cauzat prin purcedere. Dumnezeu a
creat lumea prin Rațiune-logos care este o Ipostază personală și înzestrată cu
voință. Logosul este instrument al creației și Creator. Ființele create sunt de
două categorii: pur spirituale (îngerii) și trupești (oamenii). Ființe
spirituale se pot înmulți. Materia este o concentrare de însușiri. Omul este
piscul creației. Sufletul crește o dată cu trupul ca urmare a păcatului
originar.
Hristologia
Sf.
Grigorie e în general ortodoxă. El dezvoltă doctrina hristologiei îndeosebi în Artirrheticos cotra lui Apolinarie, apoi
în Contra lui Eunomiu (cartea V) și
în alte opere mici. Hristos a avut fire umană integrală, adică trupul real și
sufletul rațional și a avut firea divină completă. Cele două firi sunt strâns
unite între ele alcătuind o singură Persoană. Sf. Grigorie dezvoltă pe larg
teoria comunicării însușirilor. Fecioara Maria
e ϴεοτόκοϛ Născătoare de Dumnezeu 9(Scri. 3, P.G. 46 col. 1024 A). în soteriologie sau doctrina despre
mântuire Sf. Grigorie operează cu teoria drepturilor demonului. Prin păcat noi
deveniserăm proprietatea demonului, căruia nimeni nu ne putea smulge prin
violență, fiindcă eram stăpâniți de el în chip legal. Mântuitorul ne-a scăpat
de stăpânirea diavolului prin aceea că acestuia i s-a oferit mai mult decât
avea dreptul. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru ca vrăjmașul să nu se perie
ca în cazul când Dumnezeu i S-ar fi prezentat neacoperit și să aibă dorința
să-și ia prada. Demonul nu și-a dat seama că trupul lui Hristos era momeala
prin care a fost prins în cârligul undiței Dumnezeirii, cum li se întâmplă
peștilor lacomi și astfel, după ce viața a stat în moarte și lumina a luminat
în întuneric, dușmanul vieții și al lumii a dispărut. Teoria aceasta a
drepturilor demonului în cadrul mântuirii, teorie schițată de Origen și reluată
de Sf. Vasile și de Sf. Grigorie de Nyssa a fost combătută de Sf. Grigorie de
Nazianz și de întreaga ortodoxie ulterioară.
Antropologie.
Sf.
Grigorie de Nyssa este creatorul propriu-zis, în sens științific, al antropologiei
creștine. El a consacrat o lucrare specială creării omului și vorbește despre
ființa și rolul omului și în alte lucrări ca: Marele Cuvânt Catehetic, Despre suflet și înviere etc. Sf. Grigorie
afirmă că Hristos întrupat reprezintă întreaga umanitate. Primul om creat
exprimă omul în general, pur spiritual, fără sec în vederea căderii în păcat.
Omul asexuat și din acest punct de vedere este chipul și asemănarea lui
Dumnezeu care n-are sex după cuvântul Apostolului că „în Hristos Iisus nu e nici parte bărbătească, nici parte femeiască”
(Gal. 3, 28). Dar pe urmă Dumnezeu a împărțit pe om în bărbat și femeie ceea ce
numai reprezintă chipul lui Dumnezeu. Deci facerea omului are un aspect dublu
sub raportul fierii: această fire are o parte care trebuie să se asemene cu
Dumnezeu și o parte care diferențiază sexele. Omul este elementul mediator
între firea divină și netrupească și între viața irațională și animală. Omul
are în el din ambele firi: din cea divină puterea rațiunii și a inteligenței
care nu admite deosebirea în sex masculin și feminin din firea nerațională are
alcătuirea trupului și forma deosebită a sexelor (Despre facerea omului 16 P.G. 44, col. 181 A B C) omul e înzestrat
cu liberul arbitru, pentru ca din propria inițiativă și hotărâre să aleagă bunurile
sale. Această libertate poate să îndemne pe om să aleagă chiar răul.
Posibilitatea păcatului a stat în calitate de creatură a omului și în
libertatea duhurilor create. Deși omul se putea înmulți și în starea sa pur
spirituală asemenea îngerilor adică în afara căsătoriei (Despre facerea omului 17, P.G. 44, col. 189 A), totuși el a ajuns
să se înmulțească sexual după căderea în păcat. Structura trupească a omului
este de o rară frumusețe. Poziția verticală a trupului, așezarea membrelor
inferioare și superioare, poziția capului și a organelor sale, locul și funcția
limbi, toate arată situația excepțională pe care o are omul în univers. „Chipul
lui Dumnezeu este ansamblul tuturor care caracterizează Dumnezeirea, în primul
rând inteligența și rațiunea, apoi independența și libertatea ” (Mar. Cuv. Cateh. 5, 7, 9). Asemănarea cu
Dumnezeu este împlinirea voinței Acestuia printr-o viață curată. Curățenia se
capătă prin harul lui Dumnezeu și faptele noastre bune. Urmarea principală a
păcatului a fost moartea. Prin lupta împotriva morții sau luat naștere artele
și științele. Sufletul e simplu și nemuritor. Grigorie oscilează uneori cu
privire la originea sufletului între creaționism și traducianism. Sufletul este
spiritual nu material, puterea de cugetare nu stă atât în materie. Materia ar
trebui să arate și în alte cazuri înzestrată cu cugetare și să se transforme
singură de exemplu într-o operă de artă. Grigorie respinge trihotomismul
platonici. Sufletul supraviețuiește trupului.
Apocatastaza.
Deși Sf. Grigorie respinge ideile lui Origen cu privire la eternitatea materiei
și a preexistenței sufletului totuși el este de acord cu teoria marelui
alexandrin despre apocatastasă. Apocatastasa (άποκατάστασιϛ) este teoria conform căreia la sfârșitul lumii,
totul se va purifica treptat printr-un foc curățitor și va reveni la forma
dintâi. Sf. Grigorie tratează despre apocatastasă în următoarele lucrări: Despre facerea omului. Despre feciorie.
Marele Cuvânt Catehetic. Despre suflet și înviere, în acest din urmă tratat
ocupându-se în chip special cu problema. Tratamentul purificării se face
proporțional cu păcatul pătruns în fiecare. Iar tratamentul constă în
purificarea sufletului de răutate. Acest lucru nu se face fără durere (Despre suflet și înviere P.G. 46, 152 A
B). Starea de apocatastasă e o stare de fericire, de dumnezeire străină de
orice mâhnire (Ibidem, 35, 13). Cei
purificați de răutate vor fi într-o stare de virtute divină generată de fire
divină pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate.
Caracterizare.
Sf.
Grigorie de Nyssa e unul din Părinții cei mai de seamă ai Bisericii creștine
atât prin mulțimea operelor, cât și prin numărul și varietatea problemelor
tratate. Sf. Grigorie are meritul de a fi sistematizat elementele teologie de
până la el și de a fi dat formule sau demonstrații filosofice unora din
adevărurile de credință. El are de asemenea meritul de a fi lăsat Bisericii un
tratat sistematic de doctrină: Marele
Cuvânt Catehetic după tratatul lui Origen. ???????? Sf. Grigorie are o
cugetare strânsă, logică, bine informată, adâncă și bogată în concluzii. Deși
perioadele sale sunt lungi, totuși cugetarea sa e luminoasă și precisă. Sf.
Grigorie este cel mai mare cugetător mistic creștin al sec. IV. Notăm printre
operele sale mistice: Despre viața lui
Moise, despre feciorie, Omilii la Tatăl nostru, Cântarea Cântărilor, Fericiri.
Mistica lui e influențată de neoplatonism de la care împrumută nu numai idei și
cadre generale, dar chiar aparat tehnic. Mistica gregoriană e influențată de
mistica lui Filon, a lui Clement Alexandrinul și a lui Origen. Limba este, în
general, încărcată datorită influenței sofisticei a doua. Biserica noastră îl
prăznuiește pe Sf. Grigorie de Nyssa la 10 ianuarie[1].
LinkWithin
