duminică, 30 ianuarie 2022
luni, 24 ianuarie 2022
Sf. Grigorie de Naziaz (Teologul)
Sf. Grigorie de Naziaz (Teologul)
Viața.
Se naște la Arianz, aproape de Nazianz pe la 329-330, ca fiu al episcopului
Grigorie numit „cel bătrân” – fost mai înainte adept al sectei
hypsistarienilor. Mama sa, Nona, o creștină pioasa și de o rară energie contribuie
la convertirea soțului (325) și-l capătă pe fiul Grigorie în urma unor calde
rugăciuni către Dumnezeu. Ea are mare influență asupra formării sufletești a
fiului ei, acum au Emilia și Macrina cea Tânără, asupra lui Vasile. Grigorie
are un frate, Cezar, medic învățat și o soră Gorgonia. Sf. Grigorie primește
pregătirea elementară în casa părinților săi. Face apoi studii la Cezareea
Capadociei, unde-l cunoaște pe viitorul său prieten Sf. Vasile, apoi la
Cezareea Palestinei, bogată prin biblioteca și amintirile lui Origen. La
Alexandria și în fine la Atena „cea de aur”. La Atena are ca profesori pe Himeriu
și Proheresius. Viața sa de student, prietenia trainică ce încheagă aici pentru
totdeauna cu Sf. Vasile, succesele la studii, renumele lui și al prietenului
sunt povestite amănunțit în operele sale autobiografice: Despre viața sa și Necrolog
la moartea Sf. Vasile. Stă la Atena aproximativ 8-9 ano (până în 358-359?). Se
întoarce în patrie unde s-a botezat. După Botez, probabil, e chemat de Sf.
Vasile la mănăstirea înființată de acesta pe malul Irisului în Pont. Aici
lucrează cu prietenul său la alcătuirea primei Filocalii. Grigorie e plin de dorul a se face monah. Dar tatăl său
și credincioșii din Nazianz îl cheamă pentru a colabora cu bătrânul episcop. E
hirotoni preot, împotriva voinței sale, probabil la Crăciunul anului 362. În
urma acestui „act tragic” Sfântul Grigorie fuge în Pont la Sf. Vasile, de unde
revine după stăruințele tatălui său, la Paștele anului următor cu care prilej
rostește o celebră cuvântare, intitulată Despre
fuga sa, în care justifică plecarea sa prin nepregătirea pentru o Taină așa
mare ca Preoția. Acum primește să-l ajute pe tatăl său în pastorație. În 371,
este făcut de Sf. Vasile episcop de Sasima, pentru a rezista lui Antim de Taina.
Sf. Grigorie nu-a dus la Sasima, probabil niciodată atât pentru că o asemenea
minune l-ar fi stingherit în dorurile sale după viața contemplativă, cât și
pentru că localitatea Sasima i se părea insuportabilă. El vorbește de a doua
violență ce i s-a făcut de Sf. Vasile și de tatăl său, bătrânul Grigorie. În
anul 374, după moartea tatălui său și a mamei sale, Sf. Grigorie se retrage în
mănăstirea Sf. Tecla din Selucia, în Isauria. La stăruința unei delegații de
ortodocși venite de la Constantinopol, în 378, după moartea împăratului Valens
și la îndemnul Sf. Vasile, Sf. Grigorie pleacă în 379 la Constantinopol spre a
regrupa și reface Biserica Ortodoxă de acolo. El a deschis o capelă în casa
unei rude, unde oficia și rostea predicile sale așa de gustate. Viața sa
exemplară și talentul său oratoric deosebit grupară în jurul lui elita
intelectuală a Capitalei. În capela aceasta numită în mod simbolic Învierea,
Sf. Grigorie a rostit cele cinci Cuvântări
teologice care i-au adus mai târziu numele de Teologul. Izbânda sa misionară contra arienilor-anomei creștea. Dar
bunătatea sa i-a adus neplăceri, ca aceea provocată de încercarea nereușită a
lui Maxim Cinicul de a uzurpa, prin viclenie și complot scaunul episcopal al
Capitalei. Munca lui, virtuțile lui de monah cu viață severă, succesele lui
misionare contra ereticilor au dus la instalarea lui oficială ca episcop al
cetății de către însuși împăratul Teodosie, la 27 noiembrie 380. Sinodul II Ecumenic,
care se deschide în anul 381 la Constantinopol, confirmă alegerea Sf. Grigorie
ca episcop de Constantinopol și el fu instalat de Meletie al Antiohiei. După
moartea acestuia, care surveni între timp, Sf. Grigorie fu chemat la
președinție sinodului probabil grație prestigiului sau crescând sau grație
Canonului 3 al acestui sinod, care prevedea primatul de onoare al episcopului
de Constantinopol. Sosirea episcopilor egipteni și macedoneni întârziați a pus
problema canonicității alegerii Sf. Grigorie. I s-a reproșat că el era deja
episcop de Sasima. Sf. Grigorie și-a dat demisia și, după o cuvântare de rămas
bun către Biserica din Constantinopol, a plecat, în iunie 381, în Capadocia. A
venit la Nazianz, unde a condus câtva timp treburile episcopiei, încă vacantă.
După ce, în 383 a hirotonit aici ca episcop pe o rudă a sa, Eulalius, Sf.
Grigorie se retrase la locul său natal, Arianz, unde și-a petrecut ultimii ani
ai vieții în rugăciune, studiu și crearea de poezii. A murit probabil la 389
sau 390, în vârstă de aproximativ 60 de ani.
Sf. Grigorie e una din cele mai mari
podoabe ale literaturii și gândirii patristice. Dacă, spre deosebire de Sf.
Vasile, Sf. Grigorie nu era înzestrat cu calitățile omului de acțiune, el avea
un temperament nehotărât și o sensibilitate excesivă, el poseda un deosebit
simț al problemelor teologice, o mare înclinație pentru viața ascetică, o
înaltă noblețe sufletească și un excepțional talent oratoric și literar.
Opera
Sf.
Grigorie de Nazianz sau Teologul e întinsă, bogată și variată. Cuprinde 4
volume din P.G. 35-38. E scrisă în proză și versuri. Această operă se împarte
în Cuvântări, Poeme și Scrisori.
Cuvântările sau discursurile (P.G.
35-36), în număr de 45 se întind cronologic de la 362 la 383. Dintre aceste
cuvântări, una singură poate fi socotită exegetică, a 37-a la Matei 19, 1-12, Despre căsătorie și feciorie, deși autorul
nostru era un exeget de autoritate și o singură cuvântare morală a 14-a, Despre dragostea față de săraci. Majoritatea
cuvântărilor au caracter dogmatic, liturgic și ocazional. Le putem, adică,
împărți în: 1) Cuvântări dogmatice; 2) Cuvântări
la sărbători mari; 3) Necrologuri; 4) Panegirice în cinstea sfinților; 5)
Cuvântări ocazionale.
1.
Cuvântări
dogmatice: Cinci cuvântări teologice (27-31,
P.G. 36), desemnate de autor însuși cu numele de Cuvinte teologice, rostite în 380, la Constantinopol, în Capela Învierii,
contra arienilor. Cuvântarea I tratează despre condițiile necesare studiului
teologicei. Vorbirea despre Dumnezeu nu poate fi făcută de oricine, în fața
oricui și tratând despre orice. Teologie cere o înaltă puritate morală și
duhovnicească. Învățătura despre Dumnezeu, Sfânta Treime, întrupare, mântuire,
Sf. Taine, e socotită dogmă și asupra ei nu se poate filosofa. Dar învățătura
despre lume sau lumi, despre materie, despre suflet, despre firile intelectuale
superioare și inferioare, despre înviere, despre judecată, despre răsplată,
despre patimile lui Hristos, se poate filosofa. A reușit în discuția unor
asemenea probleme e lucru folositor. A nu reușit nu e o primejdie. Cuvântarea II
vorbește despre Dumnezeu în Sine, despre firea și atributele Lui. Dumnezeu nu
poate fi cunoscut pe cale rațională (contra lui Eunomie). Despre Dumnezeu se
poate ști sigur numai că există, dar ce este El în Sine nu se poate cunoaște. Existența
lui Dumnezeu se dovedește cel mai bine prin făpturile lumii văzute sau, cum
zice Sf. Grigorie, prin partea de dinapoi ai lui Dumnezeu. Cuvântările III și
IV tratează despre Fiul, despre deoființimea Lui cu Tatăl și combate obiecțiile
și textele biblice spuse de arieni. Cuvântarea V vorbește despre Sf. Duh, Care
e a treia persoana a Dumnezeirii existând nu prin naștere, ci prin purcedere;
două cuvântări, 20 și 32 care tratează despre calitățile teologului; se ridică
împotriva maniei de a teologhisi orientativ. Cuvântarea 32 e intitulată Despre moderația în discuții și că despre
Dumnezeu nu poate discuta oricine și în orice moment (P.G. 36). Cuvântări la sărbătorile mari, a 38-a la
Nașterea Domnului (25 Dec. 379), a
39-a și a 40-a la Botezul Domnului și
a 45-a la Învierea Domnului; a 41-a la
Rusalii, aceste cuvântări, pline de
idei teologice sunt de o rară înălțime religioasă și literară.
2.
Cuvântări
– Panegirice în cinstea sfinților; a
15-a în cinstea Macabeilor, a 24-a în cinstea lui Ciprian de Antiohia, în
care Sf. Grigorie confundă pe Sf. Ciprian de Cartagina cu magicianul și apoi
martirul Ciprian de la Antiohia; a 21-a
în cinstea Sf. Atanasie.
3.
Cuvântări
– Necrologuri în număr de patru:
a 7-a la moartea fratelui Cezar, a 8-a la
moartea surorii Gorgonia, a 18-a la moartea tatălui său, a 43-a la moartea Sf.
Vasile. Grigorie e creatorul acestui gen literar în literatura patristică:
modelele sale au fost ludele-encomia din literatura păgână.
4.
Două invective – Cuvinte de înfierare – 4 și 5 Contra lui Iulian Apostatul, scrise în
363, după moartea lui Iulian, dar nerostite. Aceste cuvântări, unice în genul
lor, apără superioritatea creștinismului față de păgânism și critică sever
unele măsuri luate de împăratul apostat.
5.
Cuvântări în ocazii personale. Dintre acestea merită să fie menționate: a 2-a, numită
Cuvânt de apărare pentru fuga sa în Pont,
sau mai pe scurt Despre fugă (P.G.
35), cuvântare rostită cu prilejul întoarcerii sale din Pont, după ce fusese hirotonit
preot și fugise de această cinste. Probabil rostirea ei a avut loc la Paștele
anului 362. Cuvântarea e un adevărat tratat despre preoție, în care arată
răspunderea, maiestatea, dar și caracterul înfricoșător al acestei zguduitoare
Taine și misiuni. Cuvântările 9, 10 și 11
sunt în legătură cu alegerea sa ca episcop, în 371; cuvântarea 36 e rostită la
Constantinopol puțin după încercarea neizbutită a lui Maxim Cinicul și după
instalarea lui de către împăratul Teodosie. Cuvântarea
42 este predica de despărțire de credincioșii său după demisia din postul
de arhiepiscop al Constantinopolului. E rostită în fața celor 150 de episcopi
ai Sinodului II Ecumenic și în fața întregii sale turme ortodoxe.
Opera poetică a Sf. Grigorie e întinsă și
variată. Ea a fost elaborată în singurătatea de la Arianz între 383 și 389-390.
Scopul poeziei gregoriene e multiplu: să scoată întărire și învățătură pentru
sine și pentru alții din viața trăită, să desfete tinerii creștini, servindu-le
dogmele prin dulceața artei, să combată ereticii, îndeosebi pe apolinariști,
care se foloseau de poezie în propaganda lor, dă demonstreze păgânismului că
creștinii mânuiesc arta poetică, în fie ca autorul să se mângâie ca lebăda
bătrână, povestindu-și sieși zborul aripilor sale (Pentru versurile sale 1-57, P.G., 37, 1329-1333). Sf. Grigorie a
scris 507 poezii cu un total de aproximativ 180000 versuri împărțite de maurini
în două cărți: 1. Poeme teologice în
două secții: a) dogmatice (38), b) morale (40); II Poeme istorice în două secții: a) despre sine (206); b) despre
alții, cele mai multe scurte epigrame (94) și epitafe (129). Poemele teologice cântă
cel mai adesea puterea, slava și bunătatea divină, dar mai ales Sf. Treime. Cele
mai reușit, sub raportul formei sunt poemele istorice, din care cele autobiografice
au un veritabil parfum liric, cel mai adesea cu o notă profund elegiacă. Elementele
autobiografice au o deosebită importanță pentru reconstituirea vieții poetului
și a fizionomiei unora din capitolele de seamă ale culturii și moralei timpului.
Poemul despre viața sa, în 1949 iambi,
e conceput aproape ca o dramă. S-a atribuit Sf. Grigorie și o tragedie: Hristos suferind, dar aceasta e o operă
bizantină din sec. XI sau XII.
Scrisorile
Sf. Grigorie (P.G. 37), foarte impresionante prin forma și arta lor, în număr
de 245, sunt aproape din aceeași epocă cu poeziile (383-389-390), cu excepția
scrisorilor 51-54, scrie în jurul anului 365, și în care e vorba de o colecție
epistolară a lui Vasile și a lui Grigorie pregătită de acesta din urmă. Unele dintre
ele au caracter dogmatic: 101, 102 adresate preotului Cledoniu și 202 adresată
lui Nectarie, sunt toate îndreptate contra apolinarismului. Scrisoarea 51 adresată lui Nicobul
prezintă teoria artei epistolare pe baza acestor trei principii: 1. Concizie,
2. Claritate, 3. Grație (Scris. 51
P.G. 37, 105, 108).
Testamentul
Sf.
Grigorie (P.G. 37) făcut în 381, la Constantinopol,
lasă toată averea autorului pe seama Bisericii din Nazianz, spre a fi întrebuințată
în folosul săracilor.
Doctrina
Sf.
Grigorie are o importanță deosebită atât prin precizia și claritatea
formulelor, cât și prin progresul ei față de aceea a contemporanilor.
Sf. Grigorie are o
interesantă teorie a cunoașterii lui Dumnezeu care, în liniile ei mari, nu se
deosebește de a celorlalți Capadocieni. Legea naturală și privirea noastră
asupra lumii ne arată că există Dumnezeu. Cauză creatoare și susținătoare a
lucrurilor. Existența și ordinea lumii nu poate din produsul întâmplării, ci opera
lui Dumnezeu. Rațiunea cea de la Dumnezeu înnăscută nouă tuturor, prima lege în
noi ne duce de la cele văzute la Dumnezeu. Dar nimeni nu știe ce e Dumnezeu în
firea și ființa Sa. Vom ști aceasta atunci când elementul divin din noi, mintea
și rațiunea noastră, se va uni elementului înrudit, când chipul se va ridica la
arhetip (Cuv. 2 teol. 17).
Grigorie e clasic
și normativ cu privire la adevărurile despre Sf. Treime și despre întruparea Domnului. Sf. Grigorie e Teologul
prin excelență al Sf. Treimi. El stabilește cel dintâi, definitiv, raporturile
dintre Persoanele Sf. Treimi și specificul fiecăruia dintre Ele. Tatăl, Fiul și
Sf. Duh au comune: ființa, necrearea și dumnezeirea; Fiul și Sf. Duh au comun
faptul că sunt din Tatăl; Tatăl are specific nenașterea (αγεννσια). Fiul are ca
specific nașterea (γεννησιϛ), iar Sf. Duh are ca specific purcederea (ἐκπόρευσιϛ).
În hristologie. Sf. Grigorie susține unitatea
Persoanei în Hristos. Acesta S-a golit
de ceea ce era și a luat ceea ce nu era; dar El n-a devenit doi, ci a ținut să
fie Unul din doi. Cele două firi: divină și umană ale Mântuitorului sunt unite
nu după har, așa cum susțineau cei ce interpretau greșit adevărul Întrupării
Domnului, ci după esență, κατ ουσιαν. Ca o consecință a acestui fapt, Sf. Fecioară Maria e Născătoare de
Dumnezeu.
În soteriologie, Sf. Grigorie de Nazianz
îmbrățișează teoria satisfacției, potrivit căreia Hristos S-a făcut pentru noi
păcatul însuși și blestemul însuși, întru atât S-a smerit (Cuv. 37, 1, P.G. 36, col. 284 A). deosebirile sociale vin din
păcat. Păcatul a făcut și face că unii oameni sunt liberi, alții robi, unii
bogați, alții săraci. La început toți oamenii au fost liberi și egali. Dragostea
de aproapele restabilește starea naturală: „Privește la egalitatea de la
început, nu la împărțirea de mai de pe urmă, ia seama nu la legea celui mai
puternic, ci la aceea a Creatorului”. Dă ajutor firii, după putere, cinstește
vechea libertate, rușinează-te de tine însuți, acoperă cu neamul tău
necinstea... (Cuv. 14, 26 P.G. 35,
col. 892 B) (H. Eibl. Augustin und die Patristik,
1923, p. 278-279). Sf. Grigorie de Nazianz care enumeră șase feluri de Botez:
1) al lui Moise sau cel din apă; 2) al lui Ioan sau al pocăinței; 3) al lui
Iisus sau al Duhului; 4) al martiriului sau al sângelui; 5) al lacrimilor și 6)
al focului în viața cealaltă (Cuv. 39,
17, 19, P.G. 36, col. 353 C, 356 A, 357 C), compară Pocăința cu Botezul
lacrimilor. El e adeptul realismului euharistic.
Sf. Grigorie e un
mare susținător al culturii clasice și al culturii în general, așa cum arată în
toate lucrările sale, îndeosebi în Cuvântările IV și V contra lui Iulian
Apostatul, în piesele autobiografice și în multe din scrisorile sale.
Caracterizare.
Sg. Grigorie de Nazianz este un scriitor de mâna întâi al perioadei II
patristice și al sex. IV. Uneori el afectează stilul genurile retorice ale
timpului, dar adesea el păstrează o originalitate aleasă în procesul de compoziție
literară și în stil. El afirmă că o idee inexpresivă e ca un paralitic.
Sf. Grigorie a
scris în toate genurile literare ale timpului, în proză și în versuri. El a
creat genurile literare ale autobiografiei și necrologului. Pentru necrolog s-a
inspirat, parțial, din genul literar păgân al encomionului. El e creatorul
propriu-zis al poeziei creștine în amploarea și măreția ei elasică.
Sf. Grigorie este
unul din cei mai mari teologi ai sec. IV, într-un anumit sens cel mai mare
teolog al acestui secol. Desigur el n-a atins în întregime și n-a epuizat
tematica teologicei tratate. În cosmologie, antropologie, hristologie, Sf.
Taine, eshatologie, el nu e complet, dar prin cele cinci Cuvântări teologice și prin altele, el a elaborat și a formulat
învățătura ortodoxă clasică despre Dumnezeu și despre Sf. Treime. El este
teologul consacrat al Sf. Treimi în Răsărit. De aceea Sinoadele III și IV
ecumenice l-au proclamat cel Mare și Teologul. În cugetarea sa teologică, Sf.
Grigorie se servește de metoda suplă a îmbinării elementelor Revelației și Tradiției
cu idei și demonstrații filosofice, în speță platonice și neplatonice, deși
autorul nostru, în principiu detesta sistemele filosofice. Cugetarea sa nu este
o filosofie abstractă, ci o frământare profundă care se folosește de toate mijloacele
accesibile credinței și rațiunii umane.
Sf. Grigorie a
influențat mult teologie contemporană și ulterioară.
Autorul nostru e
unul din cei mai mari predicatori și oratori ai sec. IV. Cuvântările sale
pregătite sau improvizare dovedesc nu numai o aleasă formație teoretică la
școlile profane ale timpului, ci și un remarcabil talent personal. Specificul
retoricei lui Grigorie este asianismul moderat. Ieronim zice că el prețuia arta
oratorică a lui Pole???. Sf. Grigorie a ajuns devreme clasic în domeniul elocinței.
El a comentat începând din sec. V. (Ed. Norden, Die antike Kunstprosa, zweiter Band, 1923, p. 562-569).
Sf. Grigorie de
Nazianz este un mare poet al Bisericii și al creștinismului. El s-a folosit de
vers nu numai spre a exprimat sentimente și atitudini personale, ci și pentru a
îmbracă în ele idei teologice sau filosofice care, sub forma aceasta, puteau
circula mai ușor.
Sf. Grigorie de
Nazianz a fost un mare și frământat păstor sufletesc, cu o conștiință deosebit
de exigentă. Sublimul Preoției l-a înfricoșat într-atât, încât a fugit după hirotonia
lui în preot. Idealul Preoției și obligațiile care decurg din înjugarea cu
acest ideal sunt arătate măiestrit în tratatul său Despre Preoției (intitulat Despre
fuga sa în Pont). Acest tratat, model și izvor de inspirație pentru tratatul
Despre Preoție al Sf. Ioan Gură de
Aur și pentru Carte de pastorație al
Sf. Grigorie cel Mare, definește Preoția ca „arta artelor și știința
științelor”. Ceea ce caracterizează, în primul rând, misiunea preoțească este o
chemare de sus și o pregătire morală și duhovnicească deasupra oricărei
critici, strălucind ca model pentru toți cei ce privesc la preot. Preotului i
se cere, în al doilea rând, o aleasă pregătire teologică și științifică,
fiindcă el – spre deosebire de toți oamenii de pe pământ – conducând sufletele
de diferite vârste, de diferite formații, de diferite grade de cultură, de
diferite temperamente, trebuie să facă față nevoilor fiecăruia dintre
credincioșii săi, iar, pe deasupra, să țină piept atacului coalizat al
dușmanilor numeroși, perfizi și neînduplecați ai Bisericii, începând cu păgânii
și sfârșind cu ereticii și cu unii din proprii săi credincioși ortodocși.
Autorul nostru a
fost un temperament delicat, sensibil, frământat, uneori prins în
contradicțiile de neînvins ale dorinței sale de a lucra în Biserica și râvna de
a se desăvârși în locuri retrase. O notă prețioasă a caracterului Sf. Grigorie
este sentimentul său de prietenie. Niciodată în lumea veche, cu excepția lui
Homer, Platon și Cicero, nu s-au scris lucruri mai înaripate și mai pline de belșug
duhovnicesc asupra prieteniei, ca acelea scrie de Sf. Grigorie de Nazianz. Modelul
prietenului ideal din copilărie și până la moarte i-a fost Sf. Vasile. A fost o
prietenie bogat, mereu sporită, mereu credincioasă, neîntreruptă decât rareori,
dar și atunci pentru a fi reluată cu și mai multă fervoare.
Biserica Ortodoxă
prăznuiește pe Sf. Grigorie Teologul de două ori pe an: odată singur la 25
ianuarie și a doua oară la 30 ianuarie, împreună cu Sfinții Vasile cel Mare și Ioan
Gură de Aur[1].
La fericita Xenia
La
fericita Xenia
Demult, în anul 1985, am plecat cu
copiii la Piter, care pe atunci se numea Leningrad. Ne doream foarte mult să
ajungem la mormântul fericitei Xenia și, de aceea, am plecat cu tramvaiul spre
Cimitirul Smolensk.
Un prieten de-al meu, care ne-a găzduit, mi-a spus
într-un mod straniu:
‒
Acolo însăși Xenia vă va ajuta să o găsiți!
Era o
iarnă aspră, era decembrie și tramvaiul într-atât înghețase, încât scârțâia și
trosnea din cauza gerului.
La
cimitir era pustiu și sumbru, chiar și biserica era închisă. Am privit
neputincioasă pietrele funerare și am înțeles că singuri nu vom putea găsi acel
prețios mormânt.
Și,
dintr-odată, de undeva a apărut o bătrânică sărmană, gârbovită, într-o haină
ponosită, cu un chip bizar: în locul orbitei avea o umflătură de mărimea unui
ochi, iar ochiul era plasat pe acea umflătură; cu toate astea, avea o privire
blândă și binevoitoare. Și ciudat, deși avea o diformitate evidentă a trupului,
bătrânica era binevoitoare, senină, desprinsă parcă din povești.
‒
Ei, oameni buni, o căutați pe fericita Xenia? A întrebat ea. Vreți să ajungeți
la ea?
‒
Da, am spus eu, dar nu știu unde se află mormântul ei. Și pe deasupra e frig și
se și întunecă.
Ea a
încuviințat, mișcându-și capul, în timp ce tremura de frig, și, privindu-mă cu
ochiul ei ciudat a zis:
‒
Vă voi duce eu la ea. Doar că mormântul nu poate fi văzut, paraclisul unde este
înmormântată este împrejmuit cu un gard înalt. Puteți să stați doar lângă gard
și de acolo să vă închinați și să vă rugați. Toți se roagă așa! Ne-a explicat
ea, ghidându-ne printre morminte. Vă voi arăta și mormintele preoților care au
fost împușcați. I-au îngropat de vii și a gemut pământul deasupra lor. A doua
zi de dimineață paznicul cimitirului a văzut cum din pământul înghețat se ridicau
raze de lumină către cer. El a înțeles că Domnul a luat sufletele lor în
sălașurile cerești, iar acum cununile lor de mucenici strălucesc în văzduh. Vă
voi duce și la icoana Mântuitorului pe Care au vrut să-L împuște comuniștii.
Bolșevici au tras cu rândul și apoi au lăsat-o aici. Astăzi cei care se închină
cu credință se vindecă de boli în mod minunat.
Ne-am
apropiat de icoana lucrată în mozaic a Mântuitorului; chipul Lui era,
într-adevăr, găurit de gloanțe, ochii erau deteriorați; comuniștii trăseseră fără
milă.
‒
Probabil toți cei care au tras au murit cumplit, am spus eu.
‒
În chinuri, a răspuns bătrâna. Însuși Domnul s-a rugat pe cruce pentru cei care
nu știu ce fac…
Am
stat lângă aceea icoană, ne-am rugat, am cântat troparul mucenicilor în locul
unde au fost îngropați preoții de vii și, în sfârșit, ne-am apropiat de
paraclisul înconjurat cu gard, pe care erau diferite inscripții și bilețele:
„Fericită Xenia, adu-l înapoi pe soțul meu!”; „Fericită Xenia, vindec-o pe
scumpa mea fiică!”; „Fericită Xenia, fiul meu luptă în Afganistan, apără-l și
îl păzește!”.
Potrivit
tradiției, dacă te uitai îndelung spre geamul înalt de sub cupola mare a
paraclisului, o puteai vedea chiar pe fericita Xenia, care îi privea pe cei ce
veneau la ea. Am privit și noi înspre acea fereastră, ne-am închinat, ne-am
rugat în liniște, i-am scris și eu câteva bilețele fericitei Xenia și le-am
înfipt în cuiele proeminente ale gardului.
Am
mers spre ieșite, până am ajuns în dreptul bisericii, care între timp se
deschisese, pentru ca oamenii să intre la vecernie. Ne-am tot uitat după
bătrânica noastră, dar nu mai era nicăieri! Nicio urmă. Dispăruse.
‒
Îmi pare rău că nu i-am dat nici măcar un bănuț! Am zis eu. Bătrâna era bolnavă
și săracă…
În
biserica am întrebat-o pe femeia de la pangar:
‒
Cine este bătrânica aceea care îi conduce pe oameni la mormântul fericitei
Xenia? Cea care are un ochi ciudat…
Femeia
a dat nedumerită din umeri.
‒
Nu știu cine este…
Prietenul
meu care ne găzduise mi-a explicat după aceea:
‒
Crede-mă, așa li se întâmplă celor care vin pentru prima dată la ea; fericita
Xenia iese în întâmpinarea lor și îi conduce la mormântul ei. Așa că poți să-ți
dai seama și singură cine v-a îndrumat prin Cimitirul Smolensk.
Când
am urcat cu copii în tramvai pentru a ne întoarce acasă, i-am întrebat:
‒
Ei, ați înghețat de tot?
‒
Nu, au răspuns ei.
Și
drept dovadă și-au scos mănușile și li-au lipit mâinile calde de obrazul meu.
Există
o istoriară despre capela fericitei Xenia, pe care bolșevicii au vrut să o
ascundă de ochii oamenilor credincioși, împrejmuind-o cu un gard înalt. La un
moment dat, interiorul capelei a fost pângărit de un sculptor care executa
comenzi pentru monumente funerare. El sculpta și busturi de-ale lui Lenin.
Stătea acolo și lucra la acele busturi care apoi erau transportate în orașe,
sate, la diverse instituiții, unde erau așezate pe socluri. Dar se pare că
Domnul i-a întunecat mintea. Nu poate fi interpretat altfel faptul că
sculptorul a fost cuprins deodată de megalomanie și s-a hotărât să sculpteze un
bust uriaș a lui Lenin, care nu mai exista. A găsit chiar și un client care
dorea să-l cumpere.
Sculptorul
a stat acolo multe luni și a lucrat la acel bust uriaș al lui Lenin. Când
sculptura a fost în sfârșit gata, clientul a venit însoțit de oamenii lui, ca să
o ia.
Dar
oricât au încercat să-l scoată din capelă, fie pe ușă, fie pe fereastră, totul
a fost în zadar, căci bustul era prea mare. Ca să poată fi scos, trebuia
dărâmată capela. Dar fericita Xenia nu a permis așa ceva. Sculptura uriașă a
stat acolo câțiva ani, ocupând tot spațiul din interiorul capelei, până când,
într-un acces de furie, sculptorul a luat un ciocan și l-a sfărmat în bucați,
apoi l-a cărat la gunoi[1].
Cartea
citată se poate comanda de aici: https://egumenita.ro/cauta.php?search-box=Focul+din+cer+si+alte+povestiri
[1] Olsea
Nicoaeva, Focul din cer și alte
povestiri, traducere: Svetlana Ceapă, ed. Egumenița, Galați, 2013, pp.
51-55.
sâmbătă, 22 ianuarie 2022
luni, 17 ianuarie 2022
Despre avva Antonie (Sfântul Antonie cel Mare) – 17 ianuarie
Despre avva Antonie
(Sfântul Antonie cel Mare) – 17
ianuarie
Patericul începe cu un grupaj de apoftegme
despre Antonie cel Mare, figura emblematică a monahismului egiptean. Antonie
își datorează renumele biografiei pe care i-o consacră Atanasie, episcopul
Alexandriei, la câțiva ani după moarte. Vita
Antonii, tradusă rapid în latină, coptă, siriacă etc., propune un model de
sfânt egiptean în opoziție clară cu modelele spirituale păgâne sau
creștin-păgâne (Origen, de pildă). De asemenea, personajul lui Atanasie – care
nu trebuie confundat neapărat cu adevăratul Antonie -, încarnează o atitudine
antipolitică, fățis antiimperială. El se înscrie în tradiția radicalistă Bisericii. După încetarea persecuțiilor
anticreștine, rolul foștilor martiri, persecutați de puterea seculară, este
preluat de „noii martiri”, „martirii conștiinței”, persecutați armatele
demonilor. Antonie a trăit peste o sută de ani (250-356). S-a născut într-o
familie de creștini copți destul de înstărită. Rămâne orfan la optsprezece ani,
împreună cu o soră mai mică. Orfanitatea îl face și mai sensibil la mesajul
Evangheliei. Convertirea se produce într-o duminică, în timpul Liturghiei, când
aude cuvintele pe care Iisus i le spune tânărului bogat, în Mt 19, 21: „Dacă vrei să fi desăvârșit, du-te vinde-ți
averile, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer”. Antonie face
întocmai, își vinde partea lui de moștenire, păstrând-o numai pe cea a surorii
sale (devenită, și ea, ulterior, călugăriță). Începe viața monastică în propria
locuință (la începutul creștinismului „monah” desemnându-l pur și simplu pe
„cel care trăiește singur”). Curând descoperă, al marginea satului, un „bătrân”
experimentat, pe care-l frecventează o vreme. Inițiat în pustnicie, se retrage
într-un mormânt părăsit. Rămâne aici timp de treizeci și cinci de ani, în post,
rugăciune, abstinență, singurătate. Un prieten îi aduce regulat porția de
mâncare pe câteva luni. Este perioada cea mai dramatică din viața lui
spirituală. Felul său extraordinar de viață atrage și fascinează. Își face
numeroși discipoli, care însă îl vor obliga să se retragă mai adânc în pustiu,
într-o cazemată distrusă, la Pispir, pentru a regăsi liniștea și singurătatea
propice hesychiei și contemplației.
În timpul persecuțiilor lui Dicolețian pleacă la Alexandria, dar martirul
trupesc îi este refuzat. Se instalează „pe muntele interior”, lângă Marea
Roșie, un munte care se numește și acum Muntele Sfântului Antonie, de pe
culmile căruia se zărește Sinaiul. Aici a rămas până la moarte, vizitat de
frați de la mănăstirile „din vale” și înconjurat de grija filială a doi
discipoli. Dumnezeu îi revelează momentul morții. Antonie își împarte „averea”
– hainele sfințite cu care trăise – celor doi ucenici, poruncindu-le săi ascundă trupul neînsuflețit într-un loc
neștiut de nimeni, ca să nu poată fi dezgropat, mumificat și transformat în
relicvă, adică slăvit. Cu acest gest de smerenie supremă se încheie viața sa
pământească. Apoftegmele adaugă anumite trăsături acestui „portret” realizat de
Atanasie. Antonie este theodidactul
prin excelență. El comunică direct, prin viziune și rugăciune, cu Dumnezeu
având mai multe harisme, între care se remarcă discernământul, clarviziunea și
sensibilitatea hermenetuică (se mișcă prin Biblie cu o dexteritate uluitoare).
Imaginea, construită de biograful său politician, a unui țăran neșlefuit,
analfabet, incult, adversar al culturii grecești, trebuie corectată. Teologia
centrată pe comuniunea sufletului cu Sfântul Duh, conținută în scrisorile
transmise sub numele sau (primele șapte cu siguranță autentice), mistica de
nuanță origeniană de interpretare ale Sfintei Scripturi ne dau o imagine mai
puțin „rurală”, mai „cazonă” și mult mai destinsă și urbană despre marele
Antonie. Această imagine este confirmată și de apoftegmele incluse în Pateric. Biserica Ortodoxă îl
sărbătorește la 17 ianuarie[1].
Câteva cuvinte din învățăturile lui:
3.
„Cineva
l-a întrebat pe avva Antonie: «Ce trebuie să păzesc, ca să fiu plăcut lui
Dumnezeu?» Bătrânul a răspuns: «Păzește ce-ți poruncesc: oriunde mergi, ține-L
pe Dumnezeu în fața ochilor tăi, orice face, urmează mărturia Sfintelor
Scripturi; și-n orice loc te așezi, nu-l părăsi degrabă! Păzește aceste trei
porunci și te vei mântui!»”[2].
13. „Un vânător de sălbăticiuni din
pustiu l-a văzut odată pe avva Antonie glumind cu frații. Bătrânul, dorind să-i
dovedească acelui că trebuie din când în când să lase de la dânsul (synkatabainein) fraților, i-a zis:
«Pune o săgeată în arcul tău și întinde!». El a făcut întocmai. Îi zice iar:
«Întinde și mai mult!». Și a întins. Și încă o dată: «Întinde!». Atunci
vânătorul spune: «dacă întinde peste măsură plesnește arcul!». Bătrânul
răspunde: «Tot așa se întâmplă și cu lucrul lui Dumenzeu. Dacă ne întindem cu
frații peste măsură, îndată se rup. Trebuie ca, din când în când, să lăsăm de
la noi». Auzind acestea vânătorul s-a smerit și după ce-a cules multe alte
lucruri folositoare de la bătrând a plecat. Iar frații, întărindu-se, s-au
retras, fiecare la locul său[3].
15. „Un călugăr a fost lăudat de frați
înainte avvei Antonie. Acesta s-a dus la călugăr și l-a încercat dacă suportă
disprețul. Și văzând că nu, i-a spus: «Semeni cu un târg minunat împodobit prin
față, dar prin spate jefuit de tâlhari»”[4].
16. „Un frate i-a zis avvei Antonie:
«Rogă-te pentru mine!». Bătrânul îi răspunde: «Nici eu și nici Dumnezeu nu ne
milostivim de tine, dacă tu însuți nu te străduiește și nu te rogi lui
Dumnezeu!»”[5].
27. „Trei părinți obișnuiau să meargă în
fiecare an la fericitul Antonie. Doi dintre ei îl întrebau despre gândurile lor
și despre mântuirea sufletului. Unul tăcea și nu întreba nimic. După un timp
avva Antonie îi zice: «Vii aici de o
grămadă de vreme și nu mă întrebi niciodată nimic». El i-a răspuns: «Îmi ajunge
să te privesc, părinte»”[6].
32. „Avva Antonie a zis: «Eu nu mă mai
tem de Dumnezeu, ci-L iubesc pe Dumnezeu, fiindcă
iubirea alungă teama»” (1 In 4, 18)[7].
Viața și scrierile Sfântului Antonie cel Mare – 17 ianuarie
Viața și scrierile
Sfântului Antonie cel Mare – 17
ianuarie
„Omul bun și iubitor de Dumnezeu nu mustră pe
oameni pentru rele când sunt de față; iar în dos nu-i bârfește. Dar nici celor
ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie”.
Sfântul
Antonie cel Mare
Sfântul Antonie a fost cel dintâi
monah care s-a retras în pustiu, fiind urmat de mai mulți ucenici. Viața lui,
care a umplut de uimire lumea din acea vreme, a fost descrisă de Sfântul
Atanasie, patriarhul Alexandriei.
Născut într-un sat din Egiptul de
Mijloc, după moartea părinților săi, țărani cu bună stare,
Antonie s-a hotărât,
pe la vârsta de 18-20 de ani, să vândă tot ce moștenise, să împartă săracilor
și să-și închine viața Domnului. Aceasta s-a întâmplat pe la anul 270 după
Hristos. La început nu s-a depărtat prea mult de locurile în care trăiau
oamenii. Câtăva vreme i-a slujit drept adăpost un mormânt gol. Pe urmă,
crescându-i dorința după singurătate, s-a retras în munții nisipoși de pe malul
drept al Nilului. Mai târziu a părăsit și acest loc, și pe monahii care se
strânseseră în jurul lui și s-a dus în mijlocul pustiei din preajma Mării
Roșii, de unde venea numai la anumite răstimpuri pentru a da sfaturi
pelerinilor care alergau să i le ceară. A murit la 356 și a fost înmormântat
într-un loc necunoscut, neavând lângă el decât doi oameni de încredere, cărora
le-a poruncit să nu descopere locul mormântului.
Ca scrieri adevărate ale lui au fost
dovedite până acum șapte scrisori, amintite încă de Sfântul Ieronim[1]. Aceste
șapte epistole le avem tipărite (în Migne, Patrologia
Graeca, tom. 40) în două redacții, ambele în traducere latină. Prima
redacție 9col. 997-1000) e o traducere a lui Symphorian Champerius, de la 1516,
după un manuscris grec, care n-a fost indicat și a rămas necunoscut. O a doua,
care cuprinde un text mai larg, tradus de pe un manuscris arab, o formează
primele șapte epistole din cele douăzeci, date toate sub numele lui Antonie
(col. 999-1066), din care însă pe cele treisprezece din urmă (col. 1016-1066)
Klejna le-a dovedit că sunt ale lui Ammonah, ucenicul și urmașul lui Antonie la
conducerea chinoviei de la Pispir. În timpul mai nou a început să fie
descoperit și textul copt, cel original, al unora din aceste epistole.
O. Bardenhewer (Geschicte der altkirchlichen Literatur, vol. 3, ed. 2, p. 81) scira
la 1923, până nu se dovedise că aceste epistole sunt ale lui Antonie, că ele nu
pot fi ale lui și motivul că sunt prea de cuprins general și lipsite de putere
și de sevă ca să fie de la marele ascet.
Cum stăm însă cu autenticitatea celor
170 de capete pe care Nicodim Aghioritul, care a trăit la sfârșitul veacului al
18-lea, le-a așezat în fruntea Filocaliei?
Nici Bardenhewer, nici Viller-Rahner, din care iau acest însemnări, nu le
pomenesc între scrierile atribuite lui Antonie. Ele nu se cuprinde nici în Patrologia lui Migne. Nu știm, de
asemenea, după ce manuscrise le-a luat Nicodim Aghioritul. Ne dă aceasta
dreptul să afirmăm cu siguranță că nu sunt ale Sfântului Antonie? Nu, acest
drept nu-l avem. Chiar dacă azi el nu s-ar mai găsi în nici un manuscris ascuns
pe cine știe unde, Nicodim Aghioritul le-a luat sigur din vreun manuscris care
s-a putut pierde. Faptul că aceste capete au și ele același caracter general nu
poate fi un argument sigur că nu sunt ale lui Antonie, cum nu e nici pentru
epistole. Oarecari înrudiri interne între aceste capete li epistole se pot
constata, deși ele sunt o lucrare deosebită, cu propriul ei cuprins. Asemenea
înrudiri am avea, de pildă, în ideea de „om rațional”, pe care o folosesc și
capetele și epistolele; în prețul ce se pune și în unele, și în altele pe
„deosebirea între bine și rău”, pe caracterizarea lui Dumnezeu ca „medic”
ș.a.m.d.[2].
[1] Dovada a făcut-o F. Klejna, „Antonius und
Ammonas. Eine untersuchung über Herkunft und Eigenart der ältesten
Mönchbriefe”, în Zeitschrift für
katholische Theologie 62 (1938), 309-348. (Cf. Marcel Viller, SJ, und Karl
Rahner, SJ, Aszese und Mystik in der
Väterzeit, Fr. I. Br., Herder, 1939, p. 89.
[2]
Filocalia sau culegere din scrierile
Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși,
vol. 1, Traducere din grecește, introduceri și note de Preotul Profesor Dr.
Dumitru Stăniloae, ed. IBMBOR, București, 2008, pp. 9-11.
luni, 10 ianuarie 2022
Mănăstirea „Sfântul Teodosie” (Betleem) (II)
Mănăstirea „Sfântul Teodosie”
(Betleem)[i]
Mănăstirea se află la aproximativ 8
km de Betleem și locul ei este legat de peștera în care au poposit cei trei
magi de la Răsărit, când au venit să I se închine Domnului.
Numele locașului este legat de
sfântul care întemeiază prima mănăstire cu viață de obște, Sfântul Teodosie.
Acesta, conform informaților pe care le avem din Viețile Sfinților, s-a
născut în părțile Capadociei (Turcia de astăzi în anul 424. Aproape de vârsta de
30 de ani pleacă la Locurile Sfinte și după ce primește binecuvântare de la
duhovnicul său, în Antiohia, se reîntoarce în Țara Sfântă, unde prin rugăciune,
Dumnezeu îi descoperă locul peșterii magilor: „Locul îi era cunoscut, însă
mulțime de peșteri se găseau acolo. Punându-și nădejdea în Domnul, Sfântul
Teodosie a postit și s-a rugat cu multă râvnă. Apoi a luat un tămâier, a pus
cărbuni stinși, tămâie și a cercetat pe rând peșterile. Lângă peștera cea
adevărată, cărbunii s-au aprins singuri, iar aroma jertfei celei bine-plăcute
s-a înălțat îndată, mulțumind Bunului Dumnezeu pentru marea Sa îndurare”[1].
Între
anii 465-475, Sfântul Teodosie reușește să ridice aici o mănăstire, iar în
jurul său se va aduna o mulțime de ucenici care vor respecta regulile monahale
stabilite de el. Amplasarea mănăstirii pe un platou înalt făcea posibilă
observarea unor locuri deosebite din Țara Sfântă: Muntele Măslinilor, Betleemul,
Marea Moartă și pustia Carantaniei. Numărul viețuitorilor ajunse la 700 de
monahi, iar daniile făcute de diferite persoane și pelerini au ajutat la
consolidarea bisericii, a chiliilor și a ale celorlalte anexe de trebuință
obștii și a pelerinilor la Locurile Sfintei, la care s-a adăugat o școală
mănăstirească unde erau instruiți în învățătura teologică și duhovnicescă
tinerii neofiți. Pe lângă școală s-au construit în mănăstire diferite ateliere
în care se confecționau diferite obiecte necesare pentru obște, precum și
pentru vânzarea acestora, iar sumele de bani obținute erau folosite la întreținerea
locului.
În
învățăturile Sfântului Teodosie, desăvârșirea călugărului se arăta în
îndeplinirea ascultărilor și săvârșirea faptelor bune în folosul aproapelui[2].
Sfântul
Teodosie a trecut la cele veșnice la 11 ianuarie 529, la vârsta de 105 ani. A
fost înmormântat în Peștera Magilor de lângă mănăstire, unde se află și
mormintele altor sfinți: Sfânta Sofia (mama Sfântului Sava cel Sfințit); Sfânta
Teodota (mama Sfinților Cosma și Damian); Sfântul Ioan Moshu (cel care a alcătuit
Limonariul sau Livada cu flori duhovnicești, o colecție de istorioare și
învățături ale marilor viețuitori din Palestina); Sfânta Maria (mama Sfinților
Arcadie și Ioan).
Sfântul
Sofronie, cel care îi urmează Sfântului Teodosie, va continua lucrarea lui.
Acesta s-a mutat la Domnul la 21 martie 546. Urmașii lui Sofronie au fost
Rufos, Stratigios și Modest. Ultimul dintre aceștia a fost martor al
teribilului masacru săvârșit de perși în anul 614, când aproape toți viețuitorii
au fost uciși.
În timpul secolelor XII-XIII,
mănăstirea este refăcută, dar nu rezistă multă vreme, deoarece terenul din
jurul ei va fi folosit de populația locală în scopul cultivării lui.
În anul 1881, datorită trecutului
deosebit, locul va fi cumpărat de Fotios Alexandritis, directorul Seminarului
„Sfânta Cruce”, iar în 1896 la 11 ianuarie, ziua de prăznuire a Sfântului
Teodosie, patriarhul Ierusalimului sfințește noua fundație a bisericii. În 1950,
se vor finaliza lucrările de la biserică, în timpul Cuviosului Leontie din
Creta.
În interior se află așezate spre
închinare, mici racle cu părticele din moaștele mai multor sfinți. Biserica
este împodobită cu icoane ale Sfinților Cuvioși Sava și Teodosie. Pardoseala este
realizată din granit și marmură, în mijlocul căreia se află vulturul bicefal,
simbolul Patriarhiei Ecumenice. În pronaos, pe partea stângă după intrare, se
află așezate în racle din lemn părticele din moaște ale părinților viețuitori
în mănăstire, uciși in timpul masacrului provocat de persani.
[i]
Diac. Dr. Andrei-Mihai Zaieț, Ghidul
pelerinilor în Țara Sfântă, Peninsula Sinai și Iordania, ed. Basilica a
Patriarhiei Române, București, 2016, pp. 137-140.
[i]
Diac. Dr. Andrei-Mihai Zaieț, Ghidul
pelerinilor în Țara Sfântă, Peninsula Sinai și Iordania, ed. Basilica a
Patriarhiei Române, București, 2016, pp. 137-140.
LinkWithin
